Credeti in Dumnezeu

[Pitbull]

Relativizezi prea mult - dar nu e neapärat räu. La vârsta ta, e un exercitiu necesar si legitim.
Vei avea pläcuta surprizä sä constati cä viata si cultura îti vor oferi, în timp, destule repere stabile.
(Cine le va aprecia ca atare? Good news: tu însuti.)
By default, îti acord încrederea cä va fi cu folos.

Apropo de unele texte de mai sus, altä parabolä:
Vin la mine doi tipi, si-mi zic:
- Pit, esti un homo sapiens näscut în 1960, la Bucuresti - asta e convingerea mea, si niciodatä n-am sä mi-o schimb!
- Mä întreb dacä nu cumva esti un extraterestru... sau rodul propriei mele imaginatii... sau o fotografie trucatä... sau un bolovan înghetat din centura de asteroizi...
Care-mi inspirä multä încredere?

[halebardul]

L-am citit pe Eliade, spre exemplu. Am citit Incercarile Labirintului...cartea-interviu care a facut-o cu un francez a carui nume mi se pare prea putin important pentru a-l retine. Omu asta, Eliade, stie toate religiile, stie si hermeneutica si totusi cand e intrebat la finalul cartii despre credinta sa, a crezut ca nu e important de mentionat. Iar eu, daca eram in locul lui si stiam toate religiile si stiam ca toate la baza se focalizeaza pe aceeasi idee e cat se poate de clar sa spun ca sunt toate niste basme, niste idei care sperie copii dar si oamenii care se cred mai presus de Dumnezeu (cred ca de la asta si s-a pornit initial...

“CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă - mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva - la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că - prin urmare - afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor.
Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi - şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici?
Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări - ba şi a orbirii tale - de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!). Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos - şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea - L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers - lumina - l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? - zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudini care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai - cum l-a numit Emil Cioran - cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.[1]

Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean - Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat - fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.”

Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor mele - care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit - Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.

[1] Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit.

(Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Ed.Manastirii Rohia, 2005)

[Dragomara]

o să dau în diabet dacă mai citesc despre multele dovezi de credinţă ale unora de pe-aci, dovezi pe care faptele (lor) nu fac decât să le contrazică!!

no, hai să revenim cu picioarele pe pământ, până nu cădem în penibil!

toleranţă cuvântul acestei zile.

[halebardul]

o să dau în diabet dacă mai citesc despre multele dovezi de credinţă ale unora de pe-aci, dovezi pe care faptele (lor) nu fac decât să le contrazică!!

Dovezile de credinta ale cui? Ale lui Ionescu? Eliade? Pascal? Noica? Steinhardt?

[Dragomara]

@hale - Nu. Din nefericire ei nu au cum posta pe acest forum , şi nu ştiu de ce, dar aş cam băga mâna-n foc cum că ar fi fost şi toleranţi, şi decenţi!

[halebardul]

Cu siguranta.


Dar atunci despre ce alte dovezi de credinta vorbeai?
Eu cred ca e foarte greu sa-ti dovedesti credinta, si de asta intreb asa insistent: Cine a adus aici dovezi?
Sau e vorba doar de declaratii?

[illotempore2002]

Sunt foarte indignata, tocmai m-am intors de la Schitu Darvari (nu m-am dus ca sa ma rog ci ca sa vad muscatele alea rosii si sa stau pe o banca sa citesc in liniste) si am dat o tura si prin biblioteca lor. Prima carte care mi-a atras cu adevarat atentia, singura, a fost Vrajitoria in Africa. Numai ca pe spatele ei scria, in mod dezgustator: Vrajitoria face in Africa ravagii si singurul colac de salvare este ortodoxia.




Cum este posibila o asemenea prostie? Mi s-a ridicat tensiunea de nervi si am intins-o de acolo. Ortodoxia sucks big time!

[illotempore2002]

ce e finis africae inafara de sfarsitul dezastruos al africii?

[M0n0]

Ei, dacä în fundätura asta ai ajuns, nu pot decât sä-ti plâng de milä.

Dar te inseli amarnic. Nu am ajuns la o fundatura in legatura cu religia, am ajuns la o concluzie. E ceva ce accept si fundatura cu siguranta nu este.

In schimb daca ar trebui sa cred in ceva si e acel ceva e de un infinit de ori mai fascinant si inexplicabil ar fi Universul. Aceasta adunatura de masa atat de perfecta si indescifrabila. Si te rog, nu ma lua cu Dumnezeu a facut Universul si alte alea. In legatura cu Universul am alta teorie si nu are nicio legatura cu divinitatile si o sa ramana asa pana primesc alt raspuns de la comunitatea stiintifica (asta daca o sa se intample in timpul vietii mele)

Si in legatura cu viata de dupa. Fiecare Rai e unic, da, sunt mai multe din cauza ca fiecare din ele arata diferit dupa conceptia fiecaruia asta in mare din cauza ca nu a venit nimeni inapoi sa ne spuna cum e. Nimeni de pe planeta asta nu o sa doreasca, oricat de malefic e, sa ajunga in Iad, stiind ca o merita. Iadul implica multa durere (de ce spiritul simte durerea daca numai prezenta creierului o poate percepe? Are spiritul creier?) si asta de obicei e refuzata, indiferent de background - asa ca, din punctul meu de vedere o sa ne vedem toti in Rai (sau cum vreti voi sa-l numiti)(asta daca o sa fie unul comun) si apoi in Raiul propriu o sa intalnesc pe cine vreau eu...de la parinti, prieteni, etc. la personalitati ale istoriei. Un loc de joaca perfect, un spatiu de trait eternitatea din care nu lipseste nimic, o sa fie exact cum mi-l imaginez si o sa fie exact cum v-il imaginati. Asta daca exista Raiul.

Dar din punctul meu de vedere, si da, m-am impacat cu ideea, nu o sa fie decat un somn etern fara vise. Din mai multe motive. Principalul e ca moare creierul si nimic altceva nu pluteste din tine spre o alta lume. Stiu, e pesimist, e trist, eu prefer sa-i zis realist...dar asa e. Din nou, crearea acestui "spirit/suflet" e un alt raspuns contra fricii de moarte si dorinta de a trai pentru totdeauna. Si mi se pare ironic pentru ca atunci cand intrebi un om daca vrea sa traiasca pentru totdeauna ca locuitor ala acestei planete, o sa-ti zica nu, principal din cauza ca lumea e nedreapta si toate bullshiturile aferente. Ei bine nu. Viata nu e nedreapta. Dati-mi mie sansa de a trai etern pe planeta asta, nici nu ma mai gandesc. Cei care refuza, majoritatea, au o parere foarte buna despre ei si despre felul cum au "jucat jocul" si au ei siguranta ca o sa ajunga in Rai unde ii asteapta cine stie ce...

@halebardul:
Religia preferata a lui Eliade nu a fost hinduismul? Eu asa am dedus din cartea in care a spus ca a stat 3 ani in India pentru a o studia. Si apoi...numai despre ea vorbea oriunde mergea. Unii il numeau si guru si stia absolut totul despre tehnicile de relaxare... Nu cred ca era mare fan al ortodoxismului si daca a murit spovedit si impartasit nu cred ca a facut-o din dorinta proprie (a avut familie totusi). Da, sa zicem ca Eliade credea intrun Dumnezeu. Dar nu intrun Dumnezeu ortodox ci unul a carui elemente se gasesc in toate religiile. Ar fi prea contradictorie toata aceasta alergare a sa avand in vedere munca pusa pentru aflarea a ceva atat de sacru (cum e din punctul de vedere a altora) si apoi sa aleaga un raspuns atat de neinteresant si pentru el dar si pentru cititorii si studentii sai. Plus ca ce mi-ai dat tu nu sunt cuvintele sale, sunt ale altcuiva...si mai indoielnic atunci e totul.

In vara asta cred ca am sa fac o excursie pe la manastiri. Nu pentru a ma ruga ci pentru a observa arta, linistea si frumusetea naturala a locurilor...o excursie de mult amanata.

[halebardul]

Si in legatura cu viata de dupa. Fiecare Rai e unic, da, sunt mai multe din cauza ca fiecare din ele arata diferit dupa conceptia fiecaruia asta in mare din cauza ca nu a venit nimeni inapoi sa ne spuna cum e. Nimeni de pe planeta asta nu o sa doreasca, oricat de malefic e, sa ajunga in Iad, stiind ca o merita. Iadul implica multa durere (de ce spiritul simte durerea daca numai prezenta creierului o poate percepe? Are spiritul creier?) si asta de obicei e refuzata, indiferent de background - asa ca, din punctul meu de vedere o sa ne vedem toti in Rai (sau cum vreti voi sa-l numiti)(asta daca o sa fie unul comun) si apoi in Raiul propriu o sa intalnesc pe cine vreau eu...de la parinti, prieteni, etc. la personalitati ale istoriei. Un loc de joaca perfect, un spatiu de trait eternitatea din care nu lipseste nimic, o sa fie exact cum mi-l imaginez si o sa fie exact cum v-il imaginati. Asta daca exista Raiul.

+

In vara asta cred ca am sa fac o excursie pe la manastiri. Nu pentru a ma ruga ci pentru a observa arta, linistea si frumusetea naturala a locurilor...o excursie de mult amanata.

Mie mi se pare ca si in cazul tau se aplica vorba "Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit!"

[Cinemania]

oare D-zeu crede in noi?

[M0n0]

Mie mi se pare ca si in cazul tau se aplica vorba "Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit!"

Normal, m-ai ghicit...stau si zic de 2 pagini o chestie apoi spun o propozitie care pare a contrazice tot ce am zis precedent si gata...concluzia a fost facut. I beg to differ. Am zis ca ma duc pentru altceva...

[halebardul]

asa zic toti.

nu trebuie sa te superi.

[M0n0]

De ce crezi ca m-as fi suparat? Din cauza ca citesti tu cu un ton pe care crezi ca l-as avea daca ti-as vorbi in fata? Nu, eu am raspuns calm. Citeste-o ca si cum ti-ar vorbi cel mai calm om de pe planeta.

[halebardul]

Am zis ca ma duc pentru altceva...

asa zic toti.

(acum stiu ca nu te superi )

[Dragomara]

oare D-zeu crede in noi?

nu.
şi nici eu n-aş crede-n locul Lui, însă probabil că v-aş iubi, aşa cum îşi iubeşte o mamă copilul tembel, cel de cărui venire pe lume se simte responsabilă.

[halebardul]

nu.
şi nici eu n-aş crede-n locul Lui, însă probabil că v-aş iubi, aşa cum îşi iubeşte o mamă copilul tembel, cel de cărui venire pe lume se simte responsabilă.

Repede te-ai mai pus in locul Lui.
Ai idee cate pacate ai comis numai in mesajul asta? E clar, tre sa mergi la manastire, dar nu "pentru a observa arta, linistea si frumusetea naturala a locurilor". Penitenta pe coji de nuca! Fa-ti repede rezervare la Tanacu, pana nu se ocupa

[Pitbull]

Aferim!

(Scumpomara, nu mai tot zi cä, în comparatie cu tine, tot restul omenirii e "tembel". Te faci de râs, si acrobatia cu "v-as iubi", nu te salveazä.)
E bine, firesc, legitim, necesar, sä te iubesti pe tine însäti - dar nu la modul arogant, narcisist si autoadulator, pe care-l practici tu. Fii mai modestä, mai realistä, mai echilibratä. Incercând sä-i desconsideri agresiv, murdar si brutal pe majoritatea celor din jur, nu reusesti sä te impui - nu faci decât sä-ti divulgi propriile complexe, angoase, aprehensiuni (ceea ce contravine spiritului täu de discretie, care pe bunä dreptate condamnä ridicarea poalelor în cap). Dacä nu poti fi modestä, încearcä mäcar s-o sugerezi. In no time, va deveni realitate, si numai tu vei avea de câstigat!

[halebardul]

eh, oricum, daca o mama are 6,5 miliarde de copii tembeli, e clar ca e ceva congenital.

[Pitbull]

Truthfully spoketh!

Back to topic... please?