"Călătoria lui Gruber"

[Pitbull]

O satiră stinsă - "Călătoria lui Gruber"
Vorba aia: oameni suntem

Temându-se, pe bună dreptate, de concurenţa altor filme româneşti (Mungiu, Porumboiu şi confraţii lor din Noua Generaţie), distribuitorii "Călătoriei lui Gruber" au mizat pe acest început de toamnă - fără să prevadă (nu din vina lor) o sincronizare şi mai dezavantajoasă: aceea cu "Inglorious Basterds", joaca de-a W.W.2 a lui Quentin Tarantino, care la rându-i jonglează cu istoria cum îi vine pe chelie (ca să mai cruţăm demonetizata sintagmă "cum vrea muşchii lui"). Deosebirea e că Tarantino o face pe faţă, câtă vreme Radu Gabrea chiar încearcă să ne mai încarce puţin conştiinţa şi-aşa greu încercată de decenii istoriceşte ingrate, în solda actualei corectitudini politice - căci mâine, cine ştie ce va mai fi...? Ne cotropesc talibanii, şi ne pun să recunoaştem că i-am discriminat pe turci la Plevna sau la Niculiţel.
Desigur, istoria nu iartă - iar genocidul celor circa două mii şi jumătate de evrei din Iaşi, cu ocazia pogromului de tristă notorietate executat de armata germană imediat după lansarea ofensivei antibolşevice, a fost judecat şi pedepsit cum se cuvine, cel puţin în cadrul proceselor de la Haifa, Cernăuţi şi Bucureşti, cu ocazia cărora au fost nominalizaţi toţi militarii Wehrmacht şi SS implicaţi în masacru. Strategia recentă de a arunca cvasi-integral vina în seama populaţiei, autorităţilor şi armatei române e lesne de înţeles, în condiţiile în care, după ce Germania a fost culpabilizată şi stoarsă de despăgubiri până la refuz, nu strică niciodată să mai fabricăm şi alţi ţapi ispăşitori, oricând buni la casa omului. Dacă stăm să ne gândim la Clint Eastwood (pe nedrept numit de noi, valahii, "un Sergiu Nicolaescu yankeu), cu admirabila sa probă de obiectivitate istorică materializată în dipticul "Flags of Our Fathers" / "Letters from Iwo Jima", putem doar să ne imaginăm cât de onest şi relevant ar fi fost un prim (sau, de ce nu, secund) act asociat filmului de faţă, despre cele patru zile fatidice din iunie-iulie 1940 în Basarabia, ca motor al ripostei de aproape un an mai târziu. Ca să nu ne mai încurcăm: după pactul Hitler-Stalin, ruşii au comis un genocid antiromânesc cu sprijinul evreilor; după 22 iunie 1941, germanii au comis un genocid antivreiesc cu ajutorul românilor. Dacă ar fi să ierarhizăm vinovăţiile, ordinea evidentă (conform principalelor criterii - cronologice, motivaţionale şi cantitative) ar fi: ruşi, nemţi, evrei, români. Cum spunea acelaşi Sergiu Nicolaescu într-unul dintre filmele mai răsărite ale vremurilor sale bune: "Faptele se spală între ele. Asta-i istoria."
Din fericire, "Călătoria lui Gruber" nu are nici anvergura, nici forţa proprie unei asemenea incriminări la nivel naţional, din simplul fapt că porneşte de la câteva premise mărginite, pe care şi le respectă. În romanul său cvasi-documentar "Kaputt", teluricul aventurier de opinie şi excelent observator şi condeier Curzio Malaparte a inclus şi trei pagini de relatare a căutării medicului alergolog Iosef Gruber din Iaşi, a doua zi după încheierea pogromului. Pornind de aici, Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu au scris un scenariu de tip Dan Mihăescu şi Grigore Pop, satirizând metehnele birocratice şi idiosincraziile funcţionarilor administrativi în vremuri de stres şi criză, plus numeroase năravuri ale armatei de răcani post-1946, transplantate cu cinci ani în urmă, ca să sporească parfumul de tragicomedie sardonică.
E greu de explicat cum de doi dramaturgi de film atât de înzestraţi, deja confirmaţi cu prisosinţă în sfera curentului minimalist din ultimii opt ani, au putut să însăileze o povestire cinematografică aşa de schematică şi liniară - oare comanda socială să fie cauza...? Orice elev la cursurile de pregătire ştie că sursa de dinamism, dramatism şi sensuri a unui scenariu este personajul - or, din capul locului, protagonistul este ca şi inexistent. Curzio Malaparte (el însuşi, şi nu altul!) are o motivaţie de ordin general (funcţia "absenţei") cât se poate de vagă (să-şi facă meseria de corespondent), căreia i se suprapune o nevoie dramatică (funcţia "lipsei") de-a dreptul derizorie: ale alergie la polen! Ce să-ţi povestesc!
...Nimic, evident - motiv pentru care nici filmul nu povesteşte decât o serie de peripeţii nesemnificative: periplul alergicului cronicar printre militari bătuţi în cap, poliţişti grobieni şi birocraţi miserupişti. Obstacolele şi trecerile peste ele se succed strict consecutiv, fără aproape nici o implicaţie cauzală, iar personajul Malaparte rămâne un figurant principal care din când în când nu mai suportă şi, printre strănuturi şi lăcrimări, se răsteşte la diverşii Moş Teacă. Orice posibile implicaţii de ordin interior, moral, epifanic, rămân la nivelul intenţiei - nici măcar iniţiate, necum şi realizate! Evident, în asemenea condiţii nici Florin Piersic jr., cu toate resursele sale de dezinvoltură, temperament şi fineţe a nuanţelor, nu reuşeşte decât să schiţeze o umbră mişcătoare căreia-i curge nasul şi toţi îi spun: "Vai, nu vă simţiţi bine!"
De bine de rău, povestea se perambulează astfel, lent dar greoi, cam vreo oră şi jumătate - şi tocmai când simţim că ni se covăsesc creierii de plictiseală, ajungem la punctul culminant: târâş-grăpiş, Malaparte, consulul Sartori şi şoferul acestuia descind la Podul Iloaiei, unde mulţimea de deportaţi sucombă cuminţi într-un trenuleţ de marfă păzit de doi soldaţi tonţi, în vreme ce restul până la douăspce mii (cum s-a hotărât la plenara de partid şi de stat) sunt presăraţi cu var nestins într-o groapă comună (evident, cu acompaniamentul muzicii lui Petru Mărgineanu, sincronizat la fel de pleonastic ca partitura lui Thomas Osterhoff din "Der geköpfte Hahn") - şi, pe lista victimelor, e reperat şi Iosef Gruber. End of story.
...Sau, nu chiar. Fiindcă, nici nu se-ntoarce bine Malaparte la Iaşi, că şi află c-a fost o regretabilă confuzie de persoană: nu doctorul, ci tizul de tătâne-său murise (în vreme ce juniorul lipsea din oraş) - aşa că hai s-o rezolvăm cu alergia! Şi se duce, şi rezolvă, şi mai stă la taclale cu unii şi cu alţii, şi în final închină un pahar cu vin roşu.
Ca să priceapă şi Grivei: secvenţa cu trenul şi groapa comună era aşa-numitul "main event", sau "apogeul" (aici: grozăvia crimei), "lupta" finalizată prin înfrângere: l-a găsit, dar degeaba - Gruber e mort. După care, dezvăluirea supravieţuirii acestuia ar fi îndeplinit funcţia de "plot point 2", care conform regulii trebuie să satisfacă nevoia dramatică, dar într-un mod neaşteptat - şi, mai mult decât atât, complex şi semnificativ. Or, ce e complex şi semnificativ într-o biată confuzie de nume? A, cu totul altceva ar fi fost dacă, de exemplu, doctorul se releva ca un personaj eroic, care reuşise să scape pentru a nu-şi lăsa pacienţii de izbelişte (soluţie didactică şi ieftin-moralizatoare, desigur - dar măcar corectă structural); sau, şi mai interesant: era un laş, care se salvase semnând pactul cu Satana - tocmai când îl credeam un martir, pe fondul recentului genocid; ce mai sensuri trist-ironice şi cu adevărat consistente s-ar fi desprins de aici! Sau, sau, sau - când scenariştii au imaginaţie, the sky is the limit. Pe când aşa, totul cade în derizoriu: confundatu-l-a, dumiritu-s-a, consultatu-l-a, vindecatu-i - hai noroc şi la mai mare, şi final credits. Tot actul ultim e trenant şi tautologic - când exact acolo trebuia să se releve semnificaţiile majore ale filmului. Păcat de Marcel Iureş, care cu căldura şi profunzimea lui de o mare fineţe compoziţională pune carne pe un personaj cu osatura de papier mâché. (De remarcat că, la mica şuetă de după proiecţie, actorul a recunoscut, cu eternul său bun-simţ: "Eu am jucat ce mi s-a spus...!")
La fel de regretabil, sau chiar şi mai rău, stau lucrurile în planul regiei - inertă, lemnoasă, vetustă (în sensul searbădului, nicidecum al "clasicismului", al "tradiţionalismului" sau al "aerului retro". Arată ca o scuză de film istoric obosit şi fără fonduri din perioada Dulea. Actorii, la fel ca în "Cocoşul decapitat", acţionează anchilozat-patetic, fiind îndrumaţi cu un teatralism găunos suprapus peste nişte mizascene de-a dreptul neverosimile (cel mai flagrant exemplu: prima sosire la garnizoană, când soldatul şi caporalul de la intrare se joacă de-a caricaturile cazone ca pionierii la serbarea Pomului de Iarnă). Singurul cu adevărat reuşit (pe lângă deja menţionatul Iureş) e Claudiu Bleontz, cu inepuizabila sa capacitate de a construi personaje pitoresc-demente asezonate şi cu veridicitate, şi cu substanţă, şi cu haz. Nici Răzvan Vasilescu n-ar fi rău - dacă n-ar repeta iar şi iar acelaşi formule din "California Dreamin' (nesfârşit)", "Ticăloşii" şi filmele lui Pintilie. În rest, mulţime de ieşeni fără pic de accent local, de parcă-n Moldova nu s-ar găsi actori buni să apară într-un cadru, două, trei.
Surprinde lipsa de proeminenţă a virtuţilor plastice, la un cineast ca Radu Gabrea, care întotdeauna s-a impus ca un meticulos pictor cu lumina, culoarea şi compoziţia cadrelor. Imaginea lui Dinu Tănase (o îmbucurătoare revenire la ocularul camerei, după atâţia ani petrecuţi în fotoliul regisoral şi la catedră), este totuşi expresivă şi corectă - ceea ce, în fond, nici nu e de mirare. Ca să mântuim cu compartimentele, e de ajuns să spunem că scenografia lui Florin Gabrea, costumele Svetlanei Mihăilescu şi montajul Melaniei Oproiu se remarcă prin discreţie - aşa că, hai să fim optimişti şi s-o luăm în sens pozitiv.
Dar, tot apropo de discreţie - însă într-un cu totul alt sens, mai puţin dorit de autori (dar mai benefic, în ultimă instanţă) - o răsturnare interesantă se remarcă în jurul intenţiei declarate a realizatorilor de a construi totul pe baza discreţiei şi a sugestiei: în film nu se vede nici o atrocitate, nici o crimă, nici un act de violenţă propriu-zisă; neomenia neamului românesc (în ofensiv-păguboasa viziune a actualei political correctness ot Sion) ar trebui să transpară atât din indiferenţa faţă de eforturile lui Malaparte de a-l găsi pe Gruber, cât şi din osârdia cu care, în plin siaj imediat al măcelului, autorităţile se strofoacă să ancheteze devastarea vinăriei lui Roznovanu. Radu Gabrea a avut chiar curajul de a-şi refuza tentaţia deschiderii bou-vagonului cu oameni în agonie (care în textul lui Malaparte se producea), iar urmele genocidului apar succint şi economic: două grămezi de mărfuri răvăşite în faţa unor magazine evreieşti, pete de sânge spălate de pe zidurile prefecturii, groapa cu var dinaintea finalului... Din fericire, lipsa de vlagă şi de stil a întregii compoziţii zădărniceşte orice sugestie, aşa că filmul se aşază singur în onesta sa menire: aceea de satiră socială oarecare la adresa cinismului şi a birocraţiei - fie ele de sorginte românească, evreiască, ţigănească sau săsească; vorba aia: oameni suntem.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 septembrie, 2009, h. 18:30-19:39
Bucureşti, România

[keepwalking]

Imi aduc aminte ca, in seara din ajunul inceperii filmarilor la Iasi, i-am intalnit pe Radu Gabrea si Alexandru Bindea pe terasa de la Bolta Rece.
Ambii au comandat o "supa de gaina" pe care au sorbit-o cu o pofta care chiar le statea bine
Mi-am permis sa ii abordez, zabovind cateva minute la masa lor, discutand una, alta.
L-am intrebat pe Radu Gabrea daca, de-a lungul timpului, nu si-a alocat un anumit timp pentru a-si contempla realizarile cinematografice. Mi-a raspuns ca niciodata nu te poti opri in meseria asta, nici macar pentru a-ti mangaia barba si a savura amintirile.
Dupa supa consumata intr-o viteza uluitoare, m-au intrebat daca nu le pot recomanda un local bun. Le-am mentionat cateva nume, sper sa le fi fost de folos
A doua zi, am fost la filmari, curios. Se turna o singura scena, in care Piersic Jr., in uniforma militara, soseste cu o masina in fata unei cladiri. Durata filmarii a fost, cred, de maxim 1 minut. Pregatirile insa au durat cam doua ore.
Pe zidul unei alte cladiri era montata o firma de pravalie cu un nume haios si actual: "La Mitica Dragomir".

[Judex]

Mizerabil Gabrea cu filmul asta total antinational si jignitor. Cat o fi costat? Banii aia n-ar fi putut fi folositi pentru realizarea unui film despre genocidul antiromanesc din Basarabia? Hm... Se pare ca tocmai asta e - n-ar fi putut.

[Pitbull]

L-am invitat la vizionare si pe Prof. Ion Coja, care acum mi-a trimis urmätoarea cronicä:


Opriți-l pe Gabrea! – "Călătoria lui Gruber"
Un act civic de imoralitate

Deunăzi, la cinemateca Union a fost prezentat presei filmul "Călătoria lui Gruber", „un film de Radu Gabrea”. Caietul program difuzat spectatorilor ne avertizează: „Descoperirea lui va schimba istoria”, avertisment echivoc, nu se prea înțelege cine este insul a cărui descoperire va schimba istoria. După ce am vizionat filmul, tot în ceață am rămas. Abia după discuțiile purtate de echipa realizatorilor cu ziariștii am înțeles - am înțeles că despre Radu Gabrea este vorba, el face o descoperire care „va schimba istoria”; nu istoria aflată în derulare, ci acea istorie care ne povestește isprăvile trecutului. A schimbat-o Radu Gabrea, corectând-o cu severitate prin acest film.

Filmul este de mai mulți ani gata, dar nu a ajuns încă pe ecranele românești. În schimb a fost plimbat pe la mai multe festivaluri, internaționale sau naționale, în ultimul caz fiind vorba de festivaluri evreiești. Se pare că a luat și câteva premii, în orice caz a avut o bună primire în comunitățile din America de Nord și de Sud, unde câțiva spectatori au avut ocazia să exclame impresionați și înduioșați: „Tatăl meu a fost în trenul acela”! Un filmuleț despre acest succes sud-nord-american, prezentat în preambul, ne-a oferit ocazia să constatăm că spectatorii evrei, atât de avizați asupra subiectului, au fost sensibili la modul cu totul aparte al autorului de a prezenta holocaustul... Ceea ce nu-i de colo!

Aș zice că „holocaustul” este filmat așa cum s-ar vedea reflectat de sticla unei vitrine sau a unei ferestre, când se suprapun imaginile din spatele geamului cu cele reflectate, din afara clădirii... Adică suferința nu se vede, nu se aude, ci se deduce, din interferența cu o poveste banală, care abia pe la mijlocul filmului începe să se atingă cu „marele subiect”. Este meritul scenaristului, al scenariștilor, să fi propus o abordare nouă a unui subiect de care „au tras” alții până acum în toate felurile posibile, de părea imposibil de imaginat o poveste care să ne mai prindă. Estetic și emoțional. Pe mine m-a prins, mai ales la nivelul scenariului. Și, fără să mai insist asupra calităților filmului, voi spune direct că tocmai aceste calități sunt marele său defect! "Călătoria lui Gruber" poate fi emoționant și convingător, mai ales pentru publicul obișnuit, iar problema este că în felul acesta, prin capacitatea sa de a induce adânc în sufletul nostru anumite idei și o perspectiva anumită asupra acestora, filmul devine periculos în măsura în care se abate cu grație și dezinvoltură, plus ceva grosolănie (câtă putea să încapă), de la adevărul istoric – care parcă nici nu a existat, ca reper al scenariului! Dar, deh - te pui cu autonomia esteticului?!...

E drept, abaterea se produce într-o direcție cu totul neașteptată...

Așadar, când afli că Radu Gabrea sau altcineva a făcut un film despre „pogromul de la Iași”, te întrebi dacă acesta va menționa sau nu aspectele încă aflate în disputa istoricilor, legate îndeosebi de vinovăția evreilor care au tras (chiar au tras?) din podul caselor asupra trupelor germane ce mărșăluiau pline de avânt pe ulițele Iașiului în drum spre front, fără nicio teamă de a fi atacate într-un mod atât de nedemn... Legile războiului – căci există asemenea legi - interzic cu totul aceasta manieră lașă de a beligera! Sau, alt episod celebru, al semnalelor luminoase prin care unii ieșeni, mai evrei, mai bolșevici, ar fi orientat, tot din podul casei, bombardamentele de noapte ale aviației sovietice - aviație care se vede că a fost solidară cu victimele pogromului, căci imediat după consumarea acestuia Iașiul a fost bombardat masiv, cu o intensitate unică în istoria orașului și cu pierderi exclusiv în rândul populației civile, ca represalii pentru moartea evreilor colaboraționiști cu inamicul sovietic...

Și mai sunt și alte aspecte încă neelucidate, inclusiv acela privind numărul victimelor, variabil între 500, înainte de 1990, și 15.000, după. Dar, după Gabrea, m-am întrebat: câți vor fi fost evreii în cauză?...

Am mai avut și alte întrebări în cap atunci când mă îndreptam spre cinematecă, curios să văd care este „poziția” marelui regizor român.

Surpriză totală din partea acestuia. Miza filmului nu propune nici una dintre aceste întrebări deja clasicizate, ci e cu totul alta: exonerarea armatei germane de orice vinovăție și răspundere pentru vestitul pogrom, lăsat să revină în întregime în palmaresul românilor. Ba chiar, autorul filmului merge mai departe și ne prezintă o categorică diferență, până la opoziție dicotomică, între militarul german – gentleman desăvârșit - și militarul român, funciarmente mitocan, mitocan de când l-a fătat coana mă-sa...

Prognosticul nostru: filmul lui Gabrea (și odată cu el Gabrea însuși) va intra cu siguranță în istorie: este primul film de după 1945 care prezintă armata germană, militarul german, cu toate atributele care să-l facă simpatic spectatorilor. Ca neamț, neamț din România și de oriunde, filmul lui Gabrea te face să redescoperi mândria de a fi neamț, german, teuton, prusac get-beget. Firește, nu am nimic împotriva acestei performanțe a dlui Gabrea, stabilit în Germania de câteva decenii și, probabil, cetățean al Germaniei. Cetățean de onoare, ar merita să fie!... Deci am motive să-l înțeleg pe Radu Gabrea în filogermanismul său total, oameni suntem cu toții!

În schimb, partea cu mitocănia ostașului român, a ofițerului din armata burghezo-moșierească a României, nu mai este deloc originală, merge găitan pe linia filmelor realist-socialiste din anii cincizeci. Mi-a trezit amintiri aproape înduioșătoare... Uitasem de metoda realist-socialistă de a face artă și literatură. Din când în când mi-o mai amintea câte un film american, mai hollywoodian, dar cum de ani de zile nu am mai văzut un film... Noroc cu Radu Gabrea. Este evident că aici, în scenele deloc puține, ba chiar dominante pentru film, în care subiectul este mitocănia „valahă”, autorul a ascultat comanda. Nu comanda „socială”, ca pe timpuri, ci foarte probabil comanda celui care plătește, plătește lăutarii și comandă ce muzică să i se cânte. Nimic nou!

Așadar, cine a plătit lăutarii? Cam asta este întrebarea cu care ieși de la acest film. Cine și cu cât l-o fi plătit pe Radu Gabrea să facă un film în care să terfelească tot ce înseamnă apariție românească?! Nici un român nu apare în acest film măcar episodic ca personaj neutru, necaricaturizat și cu un comportament cât de cât de om normal! Pare chiar că trama filmului – criza de alergie a eroului - ar fi să ne sugereze că alergia acestui gentleman desăvârșit este la lumea românească, la peisaj... Imposibil de suportat pentru un Curzio Malaparte, atât de neamț în acest film, bântuit de toate stihiile metafizice și împiedicat de contextul moldo-valah să planeze suveran asupra lumii. Pute prea tare această lume românească și te obligă să abandonezi orice elan spiritual, impersonal!...

Trec la concluzii: într-o scurtă discuție cu autorul dupa vizionare, i-am pomenit de Mihai Pelin, de la care cunosc binișor povestea adevărată a lui Curzio Malaparte, inclusiv a pogromului de la Iași. Filmul despre "Călătoria lui Gruber", în care Gruber nu face nicio călătorie, contrazice toate demonstrațiile și descoperirile făcute de Mihai Pelin, inclusiv aceea că Malaparte nu a pus niciodată piciorul în Iași... Fără să-mi răspundă la obiecție, prinzând din zbor numele lui Pelin, Radu Gabrea s-a grăbit să-mi dea vestea că lucrează la un film inspirat de cartea lui Mihai în care este relatată povestea nemților pe care 23 august 1944 i-a prins în România, un capitol de istorie complet necunoscut! Un film așadar despre drama acelor germani, care s-au trezit peste noapte că fostul aliat le devine adversar! Va fi, sunt sigur, un subiect care se va potrivi și mai bine să pună în evidență nemernicia românilor! Un film care, fac prinsoare, va face caz de teza atât de circulată în Germania și, din fericire, atât de falsă, precum că „la 23 august 1944 românii i-au trădat pe germani”, prilej însă excelent pentru vajnicul Gabrea de a se dezlănțui și mai abitir asupra precarității a tot ce este românesc... Face carieră internațională Gabrea din această marotă a sa! Și ce dulce trebuie că este pâinea astfel mâncată, mâncând „căcart” (vorba lui Romulus Vulpescu) pe seama alor tăi...

E liber Gabrea să înjure și să vitupereze cu tot arsenalul artei sale. Numai că în măsura în care se dă la virtuțile și defectele unei comunități invocând argumente istorice, nu mai are voie să fie lăutar, să improvizeze după ureche, ci trebuie să mai pună mâna și pe carte și să se documneteze ca un om serios, om serios ce nu prea a fost ca autor al "Călătoriei..." Desigur că nu voi reuși eu să-l conving pe maestrul Gabrea că talentul nu scutește pe nimeni de exercițiul bunului simț și al onoarei, ar fi prea târziu să afle asta. Dar cineva trebuie să-l ajute sau să-l oblige să înțeleagă că încă un film, la fel de anti-românesc sau chiar mai, nu va mai fi un simplu eșec, ca "Călătoria..." amintită, ci iese din sfera artisticului și devine act civic de imoralitate, în cazul de față o măgărie greu de înțeles și de scuzat. E de iertat unor tineri, cum ar fi cei doi scenariști, care au în față o viață de om pentru a-și „repera” onoarea atât de afectată după colaborarea la un produs artistic aproape abject. Dar pentru o șulfă bătrână, ca maestrul Gabrea, cantonarea îndărătnică în mercenariat, făcând pe ingenuul care nu știe în solda cui a pus botul cel pofticios, nu mai putem spera decât la efectul benefic al sancțiunii. Nu mă îndoiesc că această binemeritată sancțiune se va produce chiar mai devreme, atunci când filmul va intra pe piață. Dacă va intra!...

Altminteri, îl sfătuiesc pe autor, dacă este bărbatul de odinioară, să facă premiera la Iași, și să-l invite la vizionare pe Dl Mircea Radu Iacoban, cunoscutul ziarist și scriitor. Se povestește despre domnia sa că, în urmă cu ani buni, a fost plătit boierește de rabinul Moses Rozen ca să se documenteze serios și să scrie o carte despre ce a fost la Iași în 1941, iunie, în „duminica aceea”. Om de cuvînt, scriitorul ieșean s-a pus pe treabă și după vreo doi ani a predat cartea celui care o comandase, spre publicare. Se spune că după ce a citit-o, rabinul „roșu” i-a oferit autorului un preț și mai mare ca să nu publice cartea...

Bun, dacă asta a fost înțelegerea, ca Iacoban să nu publice cartea, înțelegerea trebuie respectată, iar cartea s-o publice altcineva. Eu unul mă ofer s-o public eu și s-o lansăm la Iași odată cu premiera lui Gabrea-Gruber... Să vedem, care pe care!

ION COJA

[nume]

Cacat, Gabrea e mercenar, traieste bine din cinema si-l doare in pula de ce crede lumea. Am vazut un interviu pe tvrm cu el intr-o duminica plicticoasa, cam asta era ideea.

[Pitbull]

Look who's here!
Bäi, nu fi mârlä - acum cä tot ai revenit, mai stai si tu, mäcar un timp.
Altfel, da - e asa cum spui.

[keepwalking]

hehe, se mananca paine buna pe tema pogromului de la Iasi.
un tanar istoric din Iasi a scris tot felul de articole despre chestia asta si acum e bine mersi in New York, cu o bursa oferita de nu stiu ce institut de cercetare a holocaustului.

[Pitbull]

Päi tu de ce crezi cä-i zice Holocash?
(Asta numai când nu-i zice Holohoax!)

[Pitbull]

Douä märturii directe despre adevärul istoric al pogromului de la Iasi:

Mult Stimate Domnule profesor univ. Ion Coja,

Încântat şi onorat de faptul că aţi binevoit a citi volumul meu de proză scurtă intitulat „Paramedicalia” – ceea ce vrea să însemne : însemnări din timpul vieţii mele ca medic. Cu alte cuvinte, sunt evocate momente din viaţa mea de medic, „trăite şi nu „născocite”...

Printre acestea şi problemele evreilor din Moldova – unde am convieţuit şi eu cu dânşii. Deci nu pe temă principală, ci colaterală, întrucât eu aveam alte preocupări. Totuşi voi încerca să lămuresc niţel şi problema lor. O fac oarecum obligat întrucât oprobiul ce ni se aruncă în sarcină, în realitate este străin de ceea ce s-ar putea numi „holocaust”, cumva amărându-ne sufletul, fiind depărtat de adevăr.

Dacă la noi în Moldova au suferit în vremea aceea anumite vexaţiuni, în majoritatea lor nu au fost provocate de noi, de populaţia românescă, ci de trupele SS (fasciste) germane, aflate atunci pe teritoriul nostru! Este purul adevăr pe care îl susţin cu convingere.

Pe atunci în toamna anului 1940, aşa cum am arătat în unele capitole din „Paramedicalia” mea, eu nefiind aderent atunci la ideile pro sau anti fasciste din ţara noastră, (Totul Pentru Ţară, Legiunea Arhanghelului Mihail, LANC, cuziştii) n-am participat la realizarea idealurilor lor. După cum se observă din capitolele mele din carte: “Dureroasa părăsire a Cernăuţilor – 1940” - pg. 3 -8, “Munca şi viaţa în spitalul „Caritatea” (prolog la holocaustul nazist şi a trenului morţii) – pg. 17 – 24, „ Viorica Agarici – mit şi adevăr în problema „Trenului morţii” pg. 25 – 29, „Tristele peripeţii ale retragerii noastre din Moldova – 1944” - pg. 30-38, atât am văzut şi sintetizat şi nimic altceva, oricum din cele relatate cu curaj şi responsabilitate, reies gravele probleme şi excese sângeroase petrecute la Iaşi în iunie 1941 la începutul războiului. Dar acestea nu au fost generate de autorităţile noastre, ci de Trupele SS germane. Cei 9000 de evrei omorâţi atunci la Iaşi - a se vedea problema semnalizării cu becuri roşii, în hornurile caselor, pentru a dirija bombardamentele aviaţiei sovietice asupra Iaşului, după cum au fost localizate şi elucidate de localnicii români, am descris clar în capitolul respectiv.
Iar când autorităţile noastre au fost obligate de comandamentul german al Iaşului, din cei 500 de arestaţi de ei şi aduşi la poliţie pentru ca autorităţile române să trieze şi să descopere posibilii făptaşi în legătură cu dirijarea bombardamentelor sovietice, au fost aleşi 100 de elemente cunoscute ca a fi „comunişti notorii”. Aceştia au fost ridicaţi dintre cei 500 şi trimişi la închisoarea militară românească de la Copou din Iaşi, unde au fost ţinuţi până la terminarea războiului, când au fost eliberaţi! Ce s-a întâmplat cu cei 400 de evrei rămaşi? Au fost eliberaţi a doua zi dimineaţă, plecând pe la casele lor.

Atunci germanii făcând „Einen kurzen protzes”, au adunat alte sute de localnici evrei, i-au adus în curtea Chesturii de Poliţie, i-au cercetat şi mitraliat pe toţi. A doua zi, trecând eu pe acolo cu o maşină a spitalului nostru, am observat şuvoiul gros de sânge scurs pe sub poarta poliţiei pe caldarâm. Alţii au fost arestaţi şi împuşcaţi chiar în casele lor, de unde, în următoarea dimineaţă erau ridicaţi de căruţele primăriei şi transportaţi la cimitirul israelit. În completare a se vedea cele scrise în volumul Paramedicalia.

Referitor la populaţia de etnie evreiească din Basarabia, după revenirea românilor în 1941 şi începerea războiului, persoanele care şi-au bătut joc de autorităţile şi armata română* care fuseseră obligate în 1940, conform odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, să părăsească Basarabia şi Bucovina de Nord, au fost deportaţi în Transnistria. Nu au fost închişi în lagăre, ci încartiruiţi în casele din zonă.

Când s-a întors frontul româno – german în 1944 şi trupele germane începură a lichida elemente evreieşti întâlnite în retragere, autorităţile române le-au permis evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord să se întorcă imediat la casele lor pentru a-i proteja de primejdia de a fi lichidaţi de trupele germane.
În Roman din 12 000 de evrei în 1941, au fost deportaţi în Transnistria numai 2 evrei, activişti comunişti, cărora li s-a permis să se întoarcă acasă în 1944. Iar dintre evreiii din Ardealul de Nord şi Maramureşul românesc, dintre cei care au scăpat de deportarea hortistă fugind în teritoriul românesc, peste noua frontieră a României, nu au suferit în nici nu fel de ostracizări din partea autorităţilor, ci au emigrat în Israel ( făcând parte din lortul de 400000 de evrei români emigraţi legal în Israel - între anii 1942 – 1943).
Mai trebuie menţionat faptul că în perioada cînd ţara era condusă de Mareşalul Ion Antonescu, nemţii au trimis un tren cu 15 vagoane pentru a ridica evrei din Bucureşti spre a fi lichidaţi de la Auschvitz. Acest tren s-a întors fără nici un singur evreu trimis în colo. Şi atunci unde este holocaustul românesc ?!

18 noiembrie 2008

Dr. Epifanie Cozărescu,
fost medic, veteran de război, rănit şi evadat din prizonierat sovietic, fost expropiat şi deportat cu domiciliu forţat de la Săveni – Botoşani la Roman în perioada 1949 - 1951

* * *

MULT STIMATE DOMNULE PROFESOR UNIVERSITAR ION COJA,

În primul rând va uram sănătate deplină şi succes în preţioasa Dumneavoastra opera de istorie ce o scoateţi la lumină.
In ce priveşte Mărturiile mele aduse pro şi contra acuzaţiilor de anisemitism şi holocaust românesc revin asupra celor declarate:
1. Alianţa făcută de generalul, ulterior, Mareşal Ion Antonescu cu Germania s-a referit numai la recuperarea teritoriilor rupte din trupul ţării, prin odiosul Pact Ribbentrop – Molotov, în anii 1939/40, în nici un caz pentru a sprijini şi a transmite din Germania în România holocaustul antievreiesc de atunci.
2. După recuperarea teritoriilor pierdute şi apărarea lor prin alianţă strict militară cu armata germană, li s-a aprobat trupelor române care pătrunseseră în Basarabia şi nordul Bucovinei, să să deporteze în Transnistria numai locuitorii evrei, care îşi bătuseră joc de armata română aflată în retragere în anul precedent după pactul Ribbetrop - Molotov; nici un fel de altă răzbunare!
3. În ceea ce priveşte uciderile de evrei comise în 1941 la Iaşi, unde lucram eu atunci într-un spital militarizat, deci am fost martor auditiv şi ocular, în total s-au înregistrat 9000 de decese, din cei 45 000 de cetăţeni evrei ai Iaşului din acea vreme, toate produse de trupele SS germane, care susţineau că se luptă cu populaţia evreiască filosovietică, care au ajutat aviaţia sovietică să repereze punctele de atac din Iaşi în timpul nopţilor, când oraşul era în camuflaj.
4. După cum am arătat în capitolul din cartea mea Paramedicalia, câteva mii de evrei au fost îmbarcate în două trenuri spre a fi transportaţi în alte centre din ţară, mai puţin periclitate. Trenul nr. 1 şi-a debarcat toţi deţinuţii în cel mai apropiat oraş de Iaşi, la Podul Iloaie. Trenul nr. 2 care trebuia să transporte evrei în lagărul de concentrare de la Călăraşi – Ialomiţa, având a parcurge o distanţă mare într-o perioadă îndelungată, când linia ferată era supra aglomerată cu trenuri militare, care grăbeau spre front, fiind obligat să staţioneze prin gările aflate pe parcurs în special la Podul Iluaie şi Târgu Frumos şi alte gări mai mici pe parcurs, mulţi deţinuţi evrei înghesuiţi în vagoanele oblonite au murit acolo asfixiaţi, fiind debarcaţi prin gările întâlnite, ultima din acestea fiind Romanul. Până la Roman au murit cca. 413 evrei şi la Călăraşi au ajuns nevătămaţi 776 de deţinuţi, toţi eliberaţi, după cum se ştie în 1944. Ultima asfixiere a lor s-a produs pe cale înainte de a ajunge la Roman. Aici ,aşa cum am arătat în articolul meu intitulat „Trenul morţii la Roman” ( a se vedea Paramedicalia, pg 25 - 29), supliciul evreilor înghesuiţi în vagoane a luat sfârşit datorită, intervenţiei preşedintei de Cruce Roşie din Roman, Doamna Viorica Agarici sprijinită în acţiunea ei filantropică de prefectului judeţului Roman, colonelul Ştefan Ionescu, cei doi medici de serviciu în gară: dr. Veronica Fălcoianu, soţia directorului Spitalului Roman şi med. Cpt. dr. Radu Popovici, şef al secţiei Chirurgie a Spitalului Militar din Roman, plus personal de asistenţă sanitară şi socială civil şi militar, toţi aceştia nereuşind să deschidă vagoanele supra aglomerate intrate în gara Roman, au apelat la sprijinul Reginiei Mamă Elena a regelui Mihai I, aflată atunci în vizită la spitalele militare de răniţi din Roman, care, la rândul ei, a cerut ajutorul Mareşalului Ion Antonescu, aflat în trenul „Patria”, de unde comanda trupele române de pe front. Abia acesta, cerând aprobarea comandantului german al acestei linii a frontului, a dat ordin să se dea voie să se vină în ajutorul evreilor din tren, care cereau apă, aer şi lumină. Ca urmare trenul a fost oprit şi li s-a acordat asistenţa necesară, după cum am expus pe larg în capitolul „Mit şi adevăr în în problema trenul morţii”, publicat în volumul Paramedicalia, trimis Dumneavoastră.
5. În privinţa celor 400 000 de evreilor din România emigraţi în Israel între 1941 – 1943 toate informaţiile deţinându-le din presa vremii, nu am nimic de adăugat. Vă rog cercetaţi acolo.
6. Sunt de acord a fi publicate toate informaţiile redate de mine, deoarece sunt conforme cu cele aflate atunci.

Al Dumneavoastră cu toată stima,

Dr. Epifanie Cozărescu – veteran din al doilea război mondial


2 ianuarie 2009

__________________________________________________ _____
* - A se vedea şi cartea generalului locotenent în rezervă , Ion Şuţa, „România la cumpăna istoriei”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 (n.a.)