Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 12 Nov 2010, 13:34   #1
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Interviul zilei

M-am gandit la un topic in care sa postam interviuri luate oamenilor de cultura, de la noi si de-afara, in special celor implicati in cinematografie, dar nu numai.

Victor Rebengiuc vorbeşte despre spectacolul sportiv şi personajele lui: "Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci!"

de Maria Andrieş

- Aţi afirmat recent că ne lipseşte cultura...
- De fapt, avem o cultură înfloritoare, foarte frumoasă, formidabilă... Nivelul cultural general al ţării e cam scăzut.

- A scăzut faţă de acum 20 de ani?
- Nu, nu, a rămas scăzut.

- Din ce motive?
- Şi acum 20 de ani, ce nivel putea să fie? De vreme ce erau lucruri româneşti interzise, valori, opere de artă interzise, ce nivel putea să fie? Cultură la nivelul propagandei de partid! Apăreau conducătorii statului şi politica statului, mai apărea din cînd în cînd cîte-un film curajos, cîte-o carte mai curajoasă, dar ăla era nivelul.

- Acum mai avem gesturi din astea de curaj?
- Sigur că da, există, ce-ar putea să împiedice treaba asta? Există, cum să nu! Trebuie să existe oameni nemulţumiţi, oameni care vor ca lucrurile să meargă spre bine, oameni care să critice, care să dezvăluie starea lucrurilor actuale.

- Aţi spus undeva că românii sînt pomanagii.
- Ca şi multe alte naţii, românii apreciază într-un grad destul de înalt tot ceea ce vine gratis. Nu numai românii fac asta.

- Cam toată lumea.
- Da, dar pe mine mă enervează chestia asta.

- E cea mai gravă dintre metehnele românilor?
- Nu e cea mai gravă.

- Care ar fi cea mai gravă?
- Cea mai gravă? Nu ştiu. Nu răspund (rîde).

- Aţi admirat şi sportivi?
- Am admirat, sigur că da, am admirat mulţi sportivi. Îmi plăcea şi fotbalul, mă duceam la meciuri. În ultima vreme, am fost stelist, pentru că Steaua era echipa pe care-am simpatizat-o eu cînd am început să simpatizez fotbalul. Pe atunci era echipa Carmen a lui Mociorniţa, care s-a transformat în momentul naţionalizării, în 1946, în echipa Armatei, CCA sau CSCA. Dar în ultima vreme nu mai am echipe favorite.

- De ce?
- Pentru că nu-mi place ce se întîmplă în fotbalul românesc. Nu-mi place goana asta după bani, nebună. Pe mine nu mă interesează cît costă un jucător, cîţi bani ia, pe mine mă interesează să joace fotbal. Or, nu se mai prea joacă.

- Nu numai la noi e goana după bani, şi francezii au problema asta.
- Păi, unde sînt francezii acuma? Dar ei se vor ridica mai repede decît noi.

- Aţi jucat fotbal?
- Am dat şi eu cu piciorul în minge, dar eu n-am fost sportiv de performanţă niciodată. Am jucat tenis de masă, volei, baschet, aşa, la şcoală, acolo. Am şi alergat, am încercat să arunc cu ciocanul. Aveam un coleg care făcea atletism şi am mers cu el, de mai multe ori. Dar plecam o dată cu ciocanul, nu puteam să-i dau drumul.

- Apostol Bologa aruncînd cu ciocanul...
- Eeei, a aruncat şi el, în civilie...


"Uite, Patzaichin, uite, Doroftei!"


- Care ar fi sportivul ideal?
- Lance Armstrong. El este sportivul ideal. A învins şi boala şi ani la rînd a cîştigat Turul Franţei

- A fost acuzat de dopaj.
- Şi s-a dovedit? Păi, sigur că ăia care pierd spun că-i dopat. Dar să fii dopat şapte ani la rînd şi să nu dai de urma dopingului, mi se pare hazardat să te încăpăţînezi să-l acuzi în continuare.

- Şi la noi, care vi se par sportivii ideali?
- Eee, au fost şi la noi. Uite, Patzaichin, uite chiar şi ăsta care face gălăgie pe la televizor, Doroftei. Au realizat ceva. Sînt o mulţime, gimnastele noastre, toate, care sînt destul de anonime, care nu sînt aşa de prezente...

- Nu sînt vedete.
- Din păcate, nu iau ochii publicului ca fotbaliştii. La fel şi rugbyştii pe care-i apreciez: muncesc mult mai mult decît fotbaliştii, sportul lor este mult mai greu, dar cîştigă mai puţin şi se văd mai puţin sau deloc chiar.

"Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci"


- De ce credeţi că nu se mai duce lumea pe stadion?
- Păi, ce să vadă pe stadioane? Cînd ştie că e în permanenţă înşelat acolo, că sînt blaturi care se fac! Omul se duce să vadă o luptă sportivă adevărată. Nu nebunia asta care se întîmplă acuma, cu fanatismul ăsta al banilor, cu bătăile dintre suporteri! Păi, dom'le, tu eşti simpatizantul unei echipe. Şi eu am fost! Dar în momentul în care era altă echipă mai bună decît echipa mea, nu puteam decît s-o aplaud. Şi să zic: "Dom'le, hai să fim atenţi, data viitoare să încercăm să fim mai buni decît ei!". Dar nu să mă duc să-l omor pe ăla pentru că a fost mai bun decît mine.

- Şi ăsta e principalul motiv?
- Te şi sperii! Ce să mai mergi spre stadion cînd se întîmplă lucrurile astea? Înainte nu-ţi era teamă să mergi la meci, să susţii echipa ta şi un altul de lîngă tine să susţină echipa lui, asta nu înseamnă că trebuie să ne scoatem ochii

- La Liga Campionilor vă uitaţi?
- Mă uit, da, mă uit. Nu cînd joacă echipele româneşti, că mi-e milă de ele.

- Poate fi comparat un meci bun cu un spectacol de teatru?
- Da, sigur că da. Păi, mă uitam la tenis, la Schiavone şi Wozniacki. Absolut superb, o nebunie de meci, nici nu ştiai cu care să ţii.

- Wozniacki e numărul unu...
- N-o să fie prea multă vreme, cînd o să joace alea două surori Williams.

- Vă plac surorile?
- Nu pot să spun că le iubesc, dar sînt bune, ce să faci? Sînt bune. Dacă sînt bune... Aici nu merge ca la fotbal, nu cumpără nimeni meciul...

- Preferaţi sporturi individuale sau de echipă?

- Nu fac diferenţa, spectacolul sportiv mă interesează, dacă o echipă poate să ofere un spectacol. Şi sînt, slavă Domnului, echipe din astea, am văzut meciuri, finala aia a Ligii, de anul trecut, Inter - Barcelona.


"E pustiu în atletism"


- "Naţionala" de fotbal cum vi se pare?
- Nu mă uit la aşa ceva, nu-mi inspiră încredere, n-am de ce să mă uit. Să văd un spectacol jalnic? Nu vreau să văd.

- Care sînt sporturile unde avem şanse?
- Nu-mi dau seama. Cu atletismul, de exemplu, nu ştiu ce se întîmplă. Am avut atleţi de valoare şi nu mai avem. În momentul de faţă nu prea mai ai cu ce să ieşi, la Olimpiade, la Mondiale. Nu mai ai atleţi capabili să fie pe primele locuri, să conteze.

- Cum era Gabi Szabo?
- Cum era Gabi Szabo şi au mai fost mai mulţi alţii. Acum e pustiu. Probabil că nu se investeşte, probabil că în ţările care au atletism bun există preocupare mai mare din partea oficialităţilor, din partea statului, investesc mai mult decît noi.

- S-au construit şi la noi săli de sport.
- Orice se face e bine: săli de sport, săli de spectacol. Depinde care ne sînt priorităţile. Ori noi sîntem atît de urmă în toate domeniile încît nu mai poţi să stabileşti priorităţi.


"E o poveste de viaţă, din zilele noastre"


- Aveţi rolul principal în "Medalia de Onoare". Despre ce e filmul?
- E o poveste simplă, normală. Nu-şi propune teme filosofice, sigur că s-ar putea trage nişte concluzii filosofice pe seama lui, dar el nu-şi propune treaba asta. E o poveste de viaţă, frumoasă, a unor oameni care trăiesc în zilele noastre, îi putem întîlni oricînd, oriunde.

- Cum colaboraţi cu regizorii tineri?
- Am mai lucrat şi sper să mai lucrez cu tineri. Pentru că mă înţeleg foarte bine cu ei, tinereţea nu e ceva care să te descalifice, dacă ai valoare. Spunea un scriitor sau un filosof francez, că "valoarea n-aşteaptă numărul anilor", "la valeur n'attend pas le nombre des annees". Asta e. Regizorul e tînăr, dar talentat.

- Aţi lucrat şi cu Pintilie, şi cu Ciulei...

- Ăştia nu mai sînt tineri, au fost tineri, ca şi mine (rîde). Şi erau şi ei talentaţi. Şi sînt, în continuare.


"Instinctele astea animalice nu-şi au locul, nu-şi au rostul pe stadioane. E ceva care ar trebui canalizat către junglă"

Îi dă replica lui Iliescu
Un pensionar primeşte o decoraţie din partea şefului statului. E doar începutul poveştii din "Medalia de onoare", film pe care îl puteţi vedea în cinematografe începînd de astăzi. În rolul eroului întîmplător apare Victor Rebengiuc, iar în rolul preşedintelui, ţinînd cont că acţiunea e plasată în 1995, a fost distribuit Ion Iliescu. "Medalia de onoare" a strîns zece "medalii" la festivalurile de film de la Miami, Torino şi Tesalonic.

(gsp)

Last edited by omudindulap : 12 Nov 2010 at 13:36.
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 24 Nov 2010, 16:38   #2
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Solomon Marcus
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 25 Nov 2010, 14:32   #3
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Horaţiu Mălăele
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Nov 2010, 13:09   #4
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Dan Puric vorbeşte despre sport, morală şi mentalitate: "Pe faţa mea scria Columbia"

- Cum de un orator formidabil poate fi un foarte bun actor de pantomimă?
- Domnule, nici eu nu ştiu! Dacă aş avea o soluţie, aş da o reţetă. Încerc să-mi explic. Eu am făcut pantomima din disperare, că nu aveam voie să vorbesc. Discursul liber era arestat, era cenzurat. În clipa în care am găsit această posibilitate de a mă exprima, mi-am dat seama de o altă capcană. Românilor nu li s-a dat libertate, li s-a dat libertinaj. Interesantă manevra, adică promiscuitate. Şi atunci am simţit nevoia organică să încerc să-mi articulez propria libertate. Nu să o monopolizez. Goethe zicea că în fiecare zi ne cîştigăm libertatea.

- Şi noi cum stăm?
- România nu e o ţară liberă. România a trecut dintr-un ghetou comunist într-un alt ghetou. A intrat din penibila cenzură comunistă într-o promiscuitate a libertinajului. Aici mitocanul are dreptul să vorbească, să se extindă în natura lui inferioară. Cum spunea Kant, "libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt", iar părintele Stăniloaie spunea un lucru şi mai frumos. Spunea că "libertatea ta îmi întăreşte mie libertatea mea". Îmi amintesc o definiţie teribilă a părintelui Stăniloaie: "Satul românesc este o comuniune de oameni liberi". Ce frumos, comuniune de oameni liberi! Adică ăla era cu capra pe cîmp, ăla era la ogor, ăla era la biserică. Dacă-i ardea casa lui Nea Vasile, fugeau toţi să stingă focul. Acest liant a fost distrus de securitate. Să nu avem încredere, să ne suspectăm. Un profesor francez vorbea de egogregarismul de astăzi. Societatea se atomizează, avem instinctul gregar, de mall, de turmă. Alergăm toţi la mall, devenim brusc stadion. E o altă formă de alienare.

- Nu avem spirit de echipă?
- Spiritul de echipă e diferit de instinctul gregar. Spiritul de echipă pleacă din această comuniune creştină.

"Lucescu are dreptate"


- Antrenorul echipei naţionale de fotbal spunea că românii sînt labili psihic.
- Bine, e aruncată aşa, cam de la distanţă. Eu aş zice că românii au o sensibilitate. Că pot să ajungă la labilitate, e şi acesta un adevăr. Nu trebuie luată din contextul în care s-a exprimat domnul Lucescu. El se referă la echipă, la faptul că nu mai sînt coerenţi, nu pot să meargă pînă la capăt, îşi pierd repede cumpătul. Adică, ceva din gena de luptător se vede la fotbal. Îmi aduc aminte, eu nu sînt un împătimit al fotbalului, cînd a fost în campionatul mondial în Franţa s-au vopsit toţi în blond. Atunci mi-am dat seama că au pierdut, era o dovadă de slăbiciune. La ultimul campionat, spaniolii au luptat cu olandezii pînă în ultima clipă. Extraordinar! Acolo se vede o vînă de luptător. Noi sîntem foarte talentaţi, dar nu mai avem vîna aia de luptător. E foarte rară. Eu nu mă pricep, dar lucrez în echipă în teatru şi pot să spun că Lucescu are dreptate.

- Dacă aţi fi antrenorul naţionalei, ce le-aţi spune jucătorilor înaintea unui meci?
- Eu am două trupe de teatru, care sînt tot de performanţă. Mă bazez mai puţin pe discursurile care sînt pentru un meci, ci le spun pentru o viaţă întreagă. Şi atunci trebuie să-i situezi atitudinal. E cu totul altceva. Că poţi să le zici ceva, înseamnă că sînt foarte tineri. Dar cînd nu le spui nimic? Cînd nu le spui nimic şi ştie fiecare ce are de făcut, şi nu aleargă de bezmetic să dea gol de unul singur, şi are inteligenţă intuitivă pe teren şi pasează exact cînd trebuie. Judecă pe teren, este o inteligenţă sportivă, o inteligenţă a mişcării. M-aş ocupa foarte mult de formarea caracterelor.


"Să facă Mărăşeştiul în fiecare meci"


- Cum aţi face asta?
- Le-aş spune că reprezintă nu doar drapelul naţional, ci un tonus răsăritean extraordinar. Să fie colegi, să aibă o deontologie, să nu-şi lovească adversarii. Îmi aduc aminte că am fost în Anglia cu nişte colegi şi, la un moment dat, am jucat fotbal. Se împingeau. Aveam un prieten englez, membru al Academiei britanice, şi mi-a zis că e "dirty football", fotbal murdar. Nu înseamnă că ei sînt îngeri, dar şcoala este şcoală. Aş lucra la atitudine, la consecvenţa asta de luptători. Să facă Mărăşeştiul în fiecare meci. Pe aici nu se trece! Şi cred că ar fi foarte frumos, pentru că nu le-ai stimula ambiţia pentru o competiţie, ci ar crea un model după ei, de a lupta.

- Aţi fost pe vreun stadion? Aveţi o echipă preferată?
- O singură dată, dar n-am stat mai mult de treizeci de secunde. Mă umileşte zona. Ar trebui să se facă studii de antropologie să aflăm de ce se bat oamenii pe stadion. Studii! Pesemne că, din punct de vedere psihologic, e o defulare acolo de violenţă. Nu doar la noi, şi la Liverpool, au fost cazuri patologice. Am văzut la Discovery, că-i întrebau de ce. Şi erau oameni de 50 de ani care răspundeau "Ne plăcea, dom'le!". Erau pe cartiere, se băteau de 20 de ani.

Henţul lui Mateuţ


- La ce meci aţi fost?
- Nu mai ţin minte, eram puşti. În clipa în care a cîştigat România meciul cu Columbia, eu eram într-o maşină în Bucureşti, o maşină goală, un RATB. Eram eu şi o băbuţă. Urcă vreo 50 de golani urlînd "Ro-mâ-ni-a!". Au început să rupă scaunele. În clipa aia pe faţa mea scria Columbia. Am ţinut brusc, eu cu baba, cu Columbia! Răsturnau maşini! Am trăit experienţe de acest gen. Îmi aduc aminte că eram în staţie la Botoşani, mă duceam la gară. Au venit vreo 200 de inşi la mine urlînd. Unul m-a întrebat: "N-a pus Mateuţ mîna pe minge?" Nu ştiam cine e Mateuţ. Zic: "N-o fi pus!". "Cum n-a pus?", au strigat ceilalţi 200. Erau să mă omoare. E o dovadă de stupiditate în toată chestia asta. De ce să-i răstorni maşina unui om peste cap? De ce? Că eşti mitocan, că eşti ultima scursură?

- N-aţi avut experienţe plăcute cu suporterii.
- OK, n-am făcut niciodată parte din categoria asta, dar nu-i condamn. În clipa în care îi vezi că se duc aşa animalic pe o şosea, era centrul plin la Universitate. Mai bine te adunai să faci curat, să strigi "Jos, jigodiile!", "Jos, lichelele care ne conduc!". Pîine şi circ. Mai trebuie să le şi spui, că poate mai este cîte un suporter deştept şi vede că există şi o formă civilizată. Îşi arunca un italian nevasta pe fereastră că i-a pierdut echipa. Sînt forme de imbecilitate care distrug frumuseţea sportului.


Frunza Elenei Udrea şi binoclul întors


- Ce părere aveţi despre frunza doamnei Udrea?
- E o etichetă, pe chestia de marketing. Toţi am devenit marketing. Nu mai sîntem oameni, sîntem resurse umane. Eu nu mai sînt un vorbitor, sînt speaker motivaţional. Am zis "Băi, nu sînt speaker motivaţional, sînt transpiraţional, că-mi dau inima din piept!" Ce să spun de frunză? Îi dădeam eu 200 de euro unui student la Arte Plastice şi o făcea minunat. Alifia pe care a pus-o acolo mi se pare de farmacie. Nu are nici o rezonanţă. Domnule, eu la ăştia mă uit cu binoclul întors. Te-ai uitat vreodată cu binoclul întors? Îi vezi mici, mai mici decît un puric. Ăştia n-au legătură cu ţara, sînt doar vorbitori de limbă română. Sînt români cu î din i.

- Aţi fost ironizat din cauza numelui?
- E deja pleonasm. Era o învăţătoare care-mi spunea "Puricuţ". Unde îmi mai zici, tu, Puricuţ? N-avea imaginaţie. Las-o aşa!

- Şi în armată?
- Armata era puşcărie. În armată l-am pocit eu pe unul. Era locotenentul Rufă, i-am dat raportul şi i-am zis "Tovarăşul locotent major Boarfă". Mi-a răspuns "Boarfă e mă-ta!". De emoţie i-am zis aşa. Numele meu este istoric, vine din Gorj. În casa lui Purec s-a făcut "Declaraţia de la Padeş". Era şef de panduri, tip tare. Cînd a pus Tudor Vladimirescu capul, nu l-a pus la trădători. Printre căpetenii era şi acest Purec, cu timpul a apărut un "i".

- Sînteţi printre puţinii ce nu prezintă defectele românilor. Aţi atras şi critici. Recent, Pleşu v-a criticat că aveţi sindrom de Guru.
- Eu ce să-i răspund? No comment! Eu nu ştiu cînd mă bagă cineva în spirale ca să fac pe guru. Nu vreau să-i răspund, că ne pierdem vremea. Nu pot să-i cer eu lui ceea ce nu are. El vede România dilematic. Eu am certitudini. M-a întrebat unul "Dar chiar aveţi certitudini?" Da, domnule, i-am răspuns, ştiu că mama n-a fost prostituată. Eu nu pot să am mame alternative. Eu nu pot să pun sub semnul întrebării istoria unui neam. Toţi au defecte, şi englezii, şi ruşii, şi francezii.


Oferta lui Gigi Becali


- L-aţi cunoscut şi pe Gigi Becali.
- E genial, domnule! Are o sinceritate fantastică. (Îl imită pentru cîteva momente). Bă, fii atent aici! Eu sînt Războinicul luminii, sînt primul din ţară! Te-am văzut cum vorbeşti, acum sînt al doilea. De trei ori m-am văzut cu el. M-a chemat la palatul lui şi mi-a zis "Bă, Dănuţ, vreau să te ajut, să-ţi cumpăr 10.000 de cărţi". Eu zic: "Băi Gigi, nu mă ajuţi decît dacă iei o carte şi o citeşti". "Bă Dănuţ, nu o citesc", mi-a răspuns. Să vezi de ce, e genial tipul. "Băi Dănuţ, nu o citesc, pentru că tot ce ai scris tu acolo mi-a zis mie tata, aseară, la oi". Tatăl lui Becali a făcut puşcărie, a fost în "Sumanele negre". Eu prefer să fiu lîngă machidonii care au făcut puşcărie decît lîngă intelectualii care stau la marginea ţării şi-l comentează. Prefer să fiu cioban, din punctul acesta de vedere. N-am legături cu Gigi Becali. N-am fost nici în PNG, am citit că am fost vicepreşedinte, că vreau să dau lovitură de stat şi să fiu preşedinte.

- Nu sînteţi tentat să candidaţi?
- Ce să fac? Părintele Atanasie mi-a spus că n-am popor care să mă urmeze. Vrei să facem o echipă internaţională de fotbal cu ăştia, săracii, de la 67 de ani în sus, distruşi, din faţa farmaciilor? Noi trebuie să ne refacem ca atitudine. Care clasă politică? Cu securiştii ăştia emanaţi de ţeava de eşapament a Comitetului Central? Sînt glume, noi greşim că-i luăm în serios.

- Iordănescu a fost ironizat pentru că-şi săruta des iconiţele în timpul meciurilor.
- Religia este o chestie care se poartă cu discreţie. E un tip puţin mai sensibil. Cînd a apărat Duckadam penalty-urile în finală, mai ţii minte cîte cruci şi-a făcut portarul spaniol? Şi-a făcut la cruci şi tot a luat gol! Nu trebuie să-l cenzurăm, e felul lui. Eu n-aş face aşa, dar ştiu eu ce e în inima lui?

"Performanţa a devenit mutilare"


- Cum e Adrian Mutu ca reprezentare naţională?
- Nu sînt legat de el decît prin limbajul meu. Dar limbajul meu, al pantomimei, nu este muţenie, este tăcere. Apare prin ziar că a luat droguri, un băiat care dă şi goluri, dar ia şi droguri, ceva de genul ăsta. Să nu mai ia droguri, domnule! Cred că e foarte talentat dacă a ajuns în Italia. E o mare nedreptate, ei cîştigă mult prea mulţi bani. Aşa e piaţa, fiindcă e şi o mare industrie. Eu aş regla-o, aş mai da din banii aceştia celor bolnavi de SIDA, de cancer. Dau de foarte mulţi bani şi-şi pierd cumpătul.

- Ştiţi vreun model?
- Mie mi se pare un model Hagi, hipertalentat, hiperechilibrat, la locul lui. Mutu ar trebui să se uite în grădina lui Hagi. E păcat de el, nu de alta.

- Jucătorii mimează des pe gazon. Cum i-aţi caracteriza din punctul de vedere al profesionistului?
- Îşi fac şi ei treaba, intră pe parohia noastră, să cîştige cartonaşe. Intră şi formele astea de cabotinism în toate sporturile. Nu sînt recomandabile, e un fel de milogeală. Performanţa la noi a devenit mutilare. La greci, sportul era aşa: Ăla săpa şi din săpatul ăla participa şi la Olimpiadă, nu făcea antrenamente. Sportul intra în viaţă şi ieşea din viaţă. Era o condiţie. Acum doar unii fac sport, restul mănîncă fast-fooduri şi se uită la televizor. Înţelegi? Restul sînt pasivi. În China ai să vezi că toţi practică tai-chi-ul. La ei, mişcarea este medicament. Tatăl meu a jucat 12 ani fotbal şi 4 ani rugby în Dobrogea, unde era medic internist.

- Discutaţi cu dînsul despre sport?
- Îmi vorbea de Bindea, de marele fotbalist. Pînă la 52 de ani, era de vîrsta mea, era extremă dreaptă, cînd s-a mutat la Nehoiu, la Foresta Carpaţi. La 52 de ani extremă dreapta?! Şi eu, la 52 de ani, fac un recital "Visul" de o oră şi jumătate. Ne menţinem. Îmi tot spunea că niciodată nu i-am bătut pe unguri. Erau altfel, erau romantici.


"Hagi şi Nadia sînt efigii naţionale"


- Sînteţi de acord cu naturalizarea sportivilor?
- E un fel de mercenariat. Eu nu cred în asta. Vor zice că sînt rasist sau naţionalist, dar e frumos să vezi o echipă. Ruşii au ruşi, românii au români. La nivel de club e OK. La nivel de naţională, nu prea cred. Vine unul din Puerto Rico şi luptă pentru România.

- Cum i-aţi interpreta într-un spectacol de pantomimă pe Hagi, pe Nadia, pe Patzaichin?
- Pe ei nu mai poţi să-i reprezinţi, fiindcă sînt deja efigii. Ce să faci? Să faci caricatură din ei, nu merge, că sînt prea frumoşi. Nu poţi să caricaturizezi pe oricine sau să reprezinţi pe oricine. De exemplu, ce încearcă ăştia la televizor, să caricaturizeze clasa politică, sînt penibili, ăia sînt deja caricaturi. E caricatura caricaturii. De sportivii de care m-ai întrebat nu te poţi atinge, ei au un grad de efigie naţională.

- Care ar fi "Visul" lui Dan Puric?
- Visul meu ar fi să am cît mai mulţi oameni care mă privesc ca tine în clipa asta, care mă înţeleg în esenţa mea. Oamenii ştiu să asculte şi înţeleg că nu mint. Ei vor să ne prostească, e un proces de imbecilizare a României. Nu de analfabetizare, şi ăla este, dar imbecilizarea e mai cumplită. Este analfabetism intelectual. Ştii să citeşti, dar eşti tîmpit. Analfabetismul intelectual este una dintre lucrările computerelor. Asta nu înseamnă că trebuie să arunci calculatorul pe fereastră, trebuie să-l foloseşti, e o mare invenţie. Trebuie să lucrezi la conştiinţa oamenilor.


"Au vrut să mă facă securist"


- Aţi avut un contract de colaborare cu securitatea. Aţi fost şantajat să recunoaşteţi?
- E genială! Au vrut să mă facă securist, aveam vreo 17 ani. A venit la mine unul, să sprijin ţara, să dau informaţii. Mi-a zis că trebuie luată Basarabia, m-a luat aşa, m-a învîrtit. Am semnat, era vorba de Basarabia. Nenorocirea lui a fost că după vreo trei săptămîni a venit să-mi ceară date.

- Despre colegi?
- Da, să spun cine face politică. M-am prins că m-au turnat. Eu îl imitam pe Ceauşescu, adunam cîte două clase. Îi zic: Domnule, ştiu cine face politică. A pus ăla mîna pe pix. "Cine?", m-a întrebat. Eu, Dan Puric! A înnebunit securistul! Pesemne că a rămas la CNSAS foaia. Eu am spus asta de vreo trei, patru ani. Mai nou, au venit cei de la CNSAS, găinarii, să-mi scoată dosarul, că sînt un om important.

- Vor să vă intimideze?
- Ei au găsit hîrtiuţa aia şi ar fi vrut să fac ciocul mic. Nu, ciocu' mic voi, că dosarul e la mine! Am spus-o public în "Q- magazine", şi-a amintit Robert Turcescu că i-am povestit acum doi ani că au vrut să mă facă informator. Chestia asta mă duce cu gîndul la o întîmplare. Panait Istrati a fost comunist la început. S-a dus la Moscova să vadă ce a făcut comunismul. Şi cînd a văzut ce orori au făcut, i-a întrebat de ce i-au omorît. Ştii ce scria pe stenograma convorbirii dintre Stalin şi Roosevelt? "Dragă Roosevelt, mi-a fost aşa de greu". Americanul a întrebat: "Ce"? "Să omor primele trei milioane", i-a răspuns Stalin. Bietul Panait Istrati a întrebat "Domnule, de ce i-aţi omorît?" Şi i-a răspuns un consilier sovietic: "Tovarăşe Panait Istrati, ca să facem omletă trebuie să spargem ouăle". Şi Panait Istrati a zis: "Da, tovarăşe, am văzut că aţi spart ouăle. Unde e omleta?"

- De ce aţi redeschis subiectul acum?
- Am zis-o public, pentru că încercau. Eu sînt periculos şi ei n-au cum să mă prindă. Mai nou, au scos pe internet o poezie "scrisă" de Dan Puric şi un text, "Rostul", o să le întîlneşti. Nu le-am scris eu. Virusează. E forma mea de igienă, să spun că nu scriu eu prostii. N-are condei băiatul, e prost. Poezia este execrabilă. E o formă de escrocherie, de anulare a tonusului. Scrie Dan Puric, au dat şi un citat mic dintr-o carte de-a mea. Sînt în stare de orice. Ce vreau eu? Vreau conducerea ţării? Hai să fim serioşi! Vreau să fie curat, să nu ne mai umilească prin intelectuali plătiţi să creeze o anumită atmosferă de anesteziere a reflexelor.


"Sportul este frumos, este o reflectare a forţei unui neam"

"Ce coregrafie era pe teren cînd juca Brazilia în 1970! Acum sînt toţi sistem Wehrmacht. Îi hormonizează pe toţi, dispare deontologia, pentru că sînt bani în joc"

"Politicienii nu doar că nu-ţi pasează mingea, ţi-o fură, domnule! Dacă-i bagi pe teren, îţi fură echipamentul, se duc cu poartă cu tot"

"Sigur că nu poţi să mergi pe stadion ca la un concert de pian, dar de ce să-l omori pe ăla cu ciomagul?"

"Îmi plac suporterii, nu-mi plac căderile din omenesc"


CV DAN PURIC

S-a născut pe 12 februarie 1959
A absolvit în 1978 Liceul de Arte "Nicolae Tonitza" din Bucureşti
A încheiat în 1985 cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale"
A fost actor la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani (1985-1988). Din 1988 este actor la Teatrul Naţional din Bucureşti
Preşedinte -fondator al Companiei de Teatru "Pass-Partout D.P."
Autorul cărţilor "Cine suntem", "Omul frumos"

(gsp.ro)
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Nov 2010, 20:02   #5
Medicate
Psychosocial
 
Medicate
 
Join Date: Jul 2009
Posts: 2,156
Mi-a placut foarte mult cum a vorbit despre Becali , dar si despre Mutu. Dan Puric este un om foarte inteligent , dar ce imi place cel mai mult la el este caracterul puternic de care da dovada. Foloseste un limbaj aparte , plin de metafore si plin de subinteles.
Dan Puric este un om fenomenal ce reuseste de fiecare data sa ridice publicul in picioare datorita sinceritatii sale.
Am intalnit foarte multe persoane ce pur si simplu il iubesc si il respecta pe acest domn. Sa ne traiesti, maestre !
__________________
"Hey, Pip! You smoke too much !"
Medicate is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Dec 2010, 08:15   #6
rvn
Scorpia cinefiscalitatii
 
rvn
 
Join Date: Jun 2009
Posts: 4,621
A luat toate premiile posibile - Oscar, Grammy, Globul de Aur, BAFTA, Cesar s.a. Prima colaborare a fost cu Jean-Luc Godard la "Sauve qui peut la vie" (1980). A lucrat cu Anthony Minghella la "Pacientul englez", "Talentatul domn Ripley" si "Cold Mountain", cu Jean-Jacques Annaud la "Amantul" si cu Robert Altman la "Vincent and Theo". In interviul acordat HotNews.ro la Tallinn, unde a primit un premiu onorific din partea Academiei Europene de Film, compozitorul francez de origine libaneza vorbeste despre metoda sa de lucru, despre cum trateaza Hollywoodul compozitorii si despre motivele pentru care muzica de film nu mai e ca altadata.


Iulia Blaga: Cum lucrati? Cititi scenariul sau doar aflati in linii mari povestea filmului, dupa care va construiti propriul scenariu in minte?
Gabriel Yared: Am un stil de lucru neortodox. Nu prea merg la cinema. Prefer ca, atunci cand am timp, sa citesc muzica, sa merg la o expozitie, sa citesc un roman sau sa compun. Acest lucru se intampla pentru ca imaginile exterioare vorbesc mult prea putin pentru mine decat cele interioare. Ceea ce declanseaza aceste imagini interioare se intampla numai cand citesc, privesc, ma plimb sau ascult. Nu pot spune ca, pentru mine, imaginile nu sunt importante, dar sunt ultimul lucru la care sunt atent atunci cand compun muzica de film.

De regula, la inceput citesc cu foarte mare grija scenariul pana cand intra in mine. Apoi discut cu regizorul despre muzica, despre muzica pe care el o cunoaste si care, de multe ori, e tot muzica de film. Sunt regizori care nu cunosc Mahler, Prokofiev ori Stravinski. Apoi incep sa ma gandesc la muzica si incerc sa o creez ca pe un tot unitar, inaintea imaginii. Ma duc la filmari, ma intalnesc cu actorii si cu echipa.

Iulia Blaga: Trebuie sa faceti asta?
Gabriel Yared: Nu, dar imi place sa merg pe platou pentru ca, daca nu ma uit la imagini, trebuie sa ma las inspirat de orice, oriunde. Exista un spirit al filmului, iar acest spirit se afla in film de la bun inceput. El numai se incarneaza in imagini pana la sfarsit.

Iulia Blaga: Puteti gasi acest spirit pe platou?
Gabriel Yared: Il poti gasi pe platou, in scenariu, discutand cu regizorul, stand tacut la filmari si observand, sau privind ce s-a filmat zi de zi. Pe urma iau toate aceste informatii in inima mea si in minte, si incep sa compun. Mai intai compun un tot unitar, care poate exista de sine statator si pe care il structurez - de pilda, Tema A, Tema B etc. Fac contrapuncturi la aceste lucruri si variatii, asemeni unui bucatar care, daca vrea sa pregateasca o mancare frumoasa, scoate mai intai ingredientele si, cand vine vremea gatitului, le are pe toate la indemana. Chiar daca aceste elemente nu sunt bune sau sunt prea multe, nu e nicio problema pentru ca renunt la ele.

Scopul meu cand compun muzica de film este sa ma port ca un compozitor, ceea ce presupune sa compun in fiecare zi si sa produc ceva care are legatura cu imaginile care vor veni si care se armonizeaza mai bine cu spiritul filmului decat cu urmarirea secventa cu secventa a acestuia. stiu sa fac si asta, dar imi place sa o fac la sfarsit. Acest lucru inseamna ca pot interpreta muzica pe care o compun in cadrul unor concerte, ca pe un material de sine statator.

De ce fac asta? Pentru ca nu sunt o persoana atasata de imagini, dar si ca sa imi pastrez autenticitatea si onestitatea fata de muzica. De asemenea, pentru ca atunci cand ajungi la sfarsitul unui proiect, nu ai timp sa sapi prea adanc, nu ai timp sa te inseli. Dar sa te inseli face parte din meserie. Numai Mozart putea compune o simfonie perfecta in doua zile. Deci am nevoie de timp. Pot compune intr-o saptamana daca vreau pentru ca, slava Domnului, inspiratia curge in valuri peste mine (stiu cum sa o provoc), dar tocmai asta e motivul pentru care lucrez rar. Vreau sa le dau oamenilor tot ce e mai bun din munca mea.

Muzica e asemeni arhitecturii. Fiecare frantura de muzica e o caramida. Ascultati orice lucrare a lui Bach; e la fel de frumoasa ca cea mai frumoasa cladire. Nu mai stiu cine a spus ca muzica e arhitectura eterica a sunetelor. Deci, din moment ce muzica e astfel, cand ajungi la capatul unui proces (sa zicem ca ai doua luni timp de lucru), aceasta arhitectura tinde sa devina atomizata prin mici scene, franturi ici si colo. Daca nu ai un proiect de la bun inceput, vei compune muzici indepartate unele de celelalte, care nu provin din aceeasi unitate, din ceva care a fost gandit ca un tot unitar.

Deci toate aceste lucruri m-au facut sa ajung la acest procedeu de a lucra si de a spune unui regizor: "Te rog, daca vrei sa lucrezi cu mine, vreau sa ma implic de la bun inceput." Aceasta e si cauza pentru care fac putine filme. Nu pot face 10 filme pe an, nu pot face nici macar patru pe an. Cand am inceput sa compun muzica de film si faceam trei filme pe an in Franta, mi s-a parut ca e prea mult. Mi-am spus ca daca vreau sa dau tot ce am mai bun, trebuie sa fac doua-trei filme in doi ani.

"Modul meu de lucru nu e inteles in America"

Iulia Blaga: De asta spuneti adesea ca nu exista compozitori de film, ci doar compozitori?
Gabriel Yared: Mi-ar placea ca toti compozitorii de film sa fie in primul rand compozitori. Daca spui ca esti compozitor de muzica de film, e ca si cum ai compune toata viata numai sonate sau cvartete. Ideea e sa fii constiincios, orice ai face in muzica. Nu poti compune pentru reclame sau muzica pentru film, dupa care sa spui: „Am o gradina secreta, numai pentru oamenii destepti, si de aici imi vine muzica de concert". Chiar daca e subliminal sau inconstient, cand produci frumusete si o aduci in film, iluminezi nu doar filmul, dar si pe spectator. Poate ca acesta nu asculta muzica in mod special, dar ceva tot declansezi in el, iar daca nu o faci in mod direct cu muzica, atunci o faci cu arhitectura ei, cu perfectiunea ei intr-un fel.

Stilul meu nu e usor pentru ca in America nu e inteles. Cand am spus acolo ca as vrea sa ma implic de la inceput, mi s-a spus: „Cum asa? Nu lucrezi si la alt proiect? Trebuie sa te platim in plus?" „Nu, platiti-ma cum platiti in mod obisnuit. Vreau doar sa fiu acolo. Asta nu inseamna ca voi sta in coasta regizorului opt luni de zile sau pe toata durata filmarilor. Vreau doar sa pot veni si pleca ori de cate ori simt nevoia."

Pe de alta parte, se mai intampla un lucru care a inceput in America si care acum s-a raspandit si in Europa: se termina de filmat, incepe montajul sau, uneori, montajul incepe chiar din timpul filmarilor, iar regizorul si monteurul lucreaza pana cand, la un moment dat, incep sa se sprijine pe muzica. De unde? imprumutand din coloanele sonore ale altor filme. Iau, de pilda, un CD al lui John Williams sau Ennio Morricone si lucreaza pe aceasta muzica. (Asta se intampla inainte sa fie angajat compozitorul).

Apoi se fac proiectiile-test cand se probeaza filmul cu ceea ce ei numesc „muzica temporara", numai ca in cursul celor trei luni, regizorul, monteurul si intreaga echipa au ajuns sa se obisnuiasca cu ea. Astfel ca, atunci cand trebuie sa fie angajat compozitorul, cu oricat de bune propuneri ar veni acesta, ele vor fi mereu sub muzica cu care ei s-au obisnuit pana acum.

Iulia Blaga: Daca vi se sugereaza sa compuneti in genul lui John Williams, ce faceti?
Gabriel Yared: Le spun: „John Williams e viu si in forma. Angajati-l pe el! De ce imi cereti sa-i copiez muzica?" Multi dintre colegii mei ajung intr-un proiect la sfarsit, asa se face la Hollywood, cu trei luni inaintea premierei, si uneori trebuie sa-si adapteze muzica la ceea ce regizorul sau monteurul sunt obisnuiti. Cand am lucrat cu Anthony Minghella sau cu Beineix, demo-urile mele au hranit procesul montajului.

Asa e logic, muzica creste impreuna cu imaginea. Toti impreuna construim ceva. Demo-urile mele au insotit intreg montajul "Pacientului englez" si, cand au facut proiectiile-test, filmul avea muzica mea. Era interpretata ce-i drept cu sintetizatoare, dar a fost mult mai bine asa pentru ca la inregistrare, cand a fost interpretata de orchestra, a sunat mult mai bine. Vorbesc despre lucrurile astea din 1980. Din fericire, uneori ii mai aud si pe colegii mei spunand: „Are dreptate. Ar trebui sa fim mai atenti si sa fim prezenti intr-un proiect de la bun inceput. Sa nu ne lasam dominati de aceasta muzica temporara.."

Iulia Blaga: Ce faceti pentru a schimba aceste lucruri?
Gabriel Yared: Nu lucrez cu cei care nu sunt de acord cu mine. Nu e vorba de bani, ci de arta si de fidelitatea mea fata de muzica. Cand primesti ceea ce primesti, trebuie sa fii cinstit cu muzica. Nu poti spune: „Fac asta pentru ca imi aduce bani." Altfel, as face un film pe saptamana.

Iulia Blaga: Deci credeti in ideea de colaborare?
Gabriel Yared: Sigur ca da! Oamenii vorbesc despre o casatorie intre imagine si muzica. Dar cum sa te casatoresti daca nu te logodesti mai intai?

Iulia Blaga: Pentru asta trebuie sa gasesti si un regizor care gandeste ca tine.
Gabriel Yared: Eu am gasit multi. Pana si pe Robert Altman l-am convins. De foarte multe ori regizorii nu constientizeaza puterea pe care muzica o are pentru imaginile lor. Muzica are o putere reala, ea contine deja propriile ei imagini interioare. Cand canti o simfonie de Brahms sau Mahler, si inchizi ochii, iti creezi propriul tau film. Dar te poti uita cat vrei la un film si el sa nu produca niciun fel de muzica. E vorba despre o arta care e suma, apogeul tuturor artelor. Iti vine in ajutor, dar nu accepta sa-ti fie sclava.

Iulia Blaga: Deci Robert Altman a fost la inceput precaut cu muzica de film.
Gabriel Yared: Desi e din New York, nu din California, a fost precaut. Lucram la „Vincent and Theo", povestea lui Van Gogh, si i-am spus; „Hai sa incercam asta si asta. Hai sa ascultam niste muzica clasica, sa vedem cum reactioneaza imaginile la ea." Vorbind asa, l-am facut sa aiba incredere. I-am spus: „Sa fim indrazneti. Kubrick cum a spus: imi place bucata asta a lui Ligeti? Cine ar fi pus Ligeti intr-un film? Omul asta e destept. Are viziune si ureche." Asa ca, in loc sa scoti tot timpul aceeasi muzica si aceste ritmuri care te lovesc in maruntaie, dar nu in inima, hai sa incercam lucruri noi. La asta ma refer cand spun de obicei ca ai nevoie de timp ca sa gresesti.

"Nu cred ca muzica de film evolueaza, dimpotriva"

Iulia Blaga: Mai spuneti cu diverse ocazii si ca muzica de film s-a schimbat azi.
Gabriel Yared: Mult mai multi oameni sunt interesati azi de muzica de film decat odinioara. E interpretata in salile de concerte, oamenii cumpara CD-uri, deci din acest punct de vedere ea a capatat mai multa importanta, insa pentru mine muzica de azi uneori nu mai are calitati muzicale. Adesea ii lipseste baza. E foarte saraca din punct de vedere armonic; e doar o melodie cu putine armonii. Daca asculti Rocha sau Alfred Newman sau Bernard Herrmann, da, muzica lor e potrivita. Eu nu cred ca muzica de film evolueaza, dimpotriva.

Mi se pare ca aceasta arta, care e foarte noua, si-a atins apogeul si devine tot mai mediocra deoarece multi oameni incep sa compuna muzica de film numai pentru bani. isi castiga existenta din muzica, dar nu se gandesc sa se opreasca din munca pentru a invata muzica. Ca sa faci muzica ai nevoie de aptitudini. Sunt aceleasi teorii, aceleasi armonii, contrapuncturi si fugi folosite de la Pallestrina si Bach pana la Ligeti. Exact aceleasi reguli. Ele trebuie folosite si pentru muzica de film. Nu sunt suficiente melodia, armoniile si percutia. Eu, de exemplu, lucrez in fiecare zi, in fiecare zi citesc muzica. Asta ma ajuta sa fiu pregatit cand vine inspiratia peste mine.

Iulia Blaga: Inspiratia vine si ea in fiecare zi?
Gabriel Yared: Nu, dar atunci cand stau linistit fara sa-mi aud ego-ul sau gandurile, incepe. E un miracol. Artistii stiu cum e. Mozart ii spunea surorii sale: „Nu inteleg. Uneori ies doar la o plimbare in padurea de langa Viena si o intreaga simfonie se pravaleste peste mine si cel mai neplacut lucru e ca trebuie sa o scriu." Acesta era Mozart. De ce era asa? Pentru ca era o unealta fantastica, un canal perfect echipat. Studiase totul in muzica - armonie, contrapunct, fugi, compozitie, orchestratie. Deci cand esti pregatit sa primesti si ai devenit o unealta buna, atunci inspiratia se revarsa peste tine. Numai ca eu nu sunt Mozart, de aceea trebuie sa transpir pentru a primi aceste frumuseti.

Iulia Blaga: Vi s-a intamplat de multe ori sa va placa scenariul unui film, dar sa nu vina inspiratia „potrivita"?
Gabriel Yared: Mereu am inspiratie, dar s-a intamplat uneori ca ideea mea despre muzica unui film sa fi fost gresita. Nu pentru ca nu am avut destul timp sa ma gandesc la ea, ci pentru ca am fost prea egoist si m-am gandit mai mult la muzica in loc sa fiu atent la film in sine.

Iulia Blaga: Cand vedeti filmele la care ati lucrat, va doriti sa puteti schimba ceva la ele?
Gabriel Yared: Mie nu-mi place sa fie prea multa muzica intr-un film. Cred ca atunci cand un film e intr-adevar puternic, nu are nevoie de prea multa muzica. imi place cand muzica are ceva de comunicat, cand e folosita asa cum trebuie, adica atunci cand dialogul se opreste si se creeaza loc pentru ea. Fireste ca la toate filmele pentru care am compus as spune: „Aici n-as fi facut asa", dar ce rost mai are? Ce e facut, e bun facut.

Nu ma duc la cinema, dar am posibilitati de a vedea filmele acasa. De altfel, primesc si multe filme pentru ca votez pentru Oscaruri, pentru premiile BAFTA, Festivalul din Ghent si Academia Europeana de Film. Cand ma uit la un film, imi dau imediat seama daca imi place sau nu. Problema, atunci cand e sa merg la cinematografe mari, e ca pentru mine nu exista ecran. Daca exista violenta in film, o iau personal, e vie pentru mine.

Nu am nonsalanta noii generatii care poate vedea orice pentru ca stie ca e vorba de cinema. Pentru mine e realitate, nu cinema. E greu de trait cu o asa senzitivitate. Violenta muzicii, in schimb, e mult mai psihologica. Pot suporta si violenta psihologica a lui Hitchcock, dar nu suport violenta fizica. Pentru mine nu exista o limita intre ceea ce vad pe ecran si eu insumi.

Iulia Blaga: Va place tacerea?
Gabriel Yared: Mult.

Iulia Blaga: E melodioasa ori isi schimba forma?
Gabriel Yared: Numai cand apare tacerea aud cea mai frumoasa muzica.


Gabriel Yared e muzician autodidact. La inceput a orchestrat si produs piese pentru Charles Aznavour, Gilbert Becaud, Francoise Hardy sau Johnny Hallyday. Prima coloana sonora a compus-o pentru "Sauve qui peut la vie" de Jean-Luc Godard (1980). Au urmat: "37°5 le matin" de Jean-Jacques Beineix, „Amantul" de Jean-Jacques Annaud, "Pacientul englez", "Talentatul domn Ripley" si "Cold Mountain" de Anthony Minghella, "Das leben der Anderen" de Florian Henckel von Donnersmarck, "City of Angels" de Brad Silbering, "Camille Claudel" de Bruno Nuytten, "Vincent and Theo" de Robert Altman si altele. Urmatorul proiect este filmul regizat de Angelina Jolie despre razboiul din Bosnia. in cadrul Galei Premiilor Academiei Europene de Film din 4 decembrie, de la Tallinn (Estonia), a primit Premiul European Achievement in World Cinema 2010.
rvn is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Dec 2010, 08:24   #7
rvn
Scorpia cinefiscalitatii
 
rvn
 
Join Date: Jun 2009
Posts: 4,621
mi-a placut mult interviul si am considerat ca merita sa-l cititi si voi, cei care nu sunteti tentati sa rasfoiti ziarele...
rvn is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Dec 2010, 08:29   #8
danonino
Guru
 
danonino
 
Join Date: Mar 2010
Posts: 1,123
„Luciditatea, cancerul fericirii”

Un interviu al lui Alain Delon din revista „Paris Match”.

Paris Match. Aveti probleme cu sanatatea? De ce suferiti?
Alain Delon. Sufer de partea fiintei mele care a fost intotdeauna cea mai sensibila: inima. Si sunt mândru sa impart problemele mele cardiovasculare cu primul dintre francezi.

Paris Match. Apropiatilor dumneavoastra v-ati plâns ca nu va merge prea bine. De ce?
Alain Delon. Nu-mi place sa-mi plâng de mila. E vorba de mai multe. O anume lâncezeala, timpul care trece, prietenii disparuti, vârsta care creste, familia destramata.

Paris Match. Ati fost un idol inca de foarte tânar. Nu v-ati pierdut simtul realitatii?
Alain Delon. Dimpotriva. Daca nu as avea acest simt al realitatii, nu as fi atât de nefericit. Luciditatea este cancerul fericirii.

Paris Match. Probabil, daca ati avea o femeie alaturi, fericirea ar reveni si in casa dumneavoastra.
Alain Delon. Visez la aceasta. Sper din toata inima. Astept o femeie, dar ar trebui sa se grabeasca.

Paris Match. Când erati pe scena, multe femei suspinau coplesite de admiratie, fascinatie si iubire.
Alain Delon. E -adevarat... Nu am avut niciodata atâtea propuneri ca atunci când faceam teatru. Nici apropouri, S.M.S-uri, semne cu piciorul, cu mâna, cu ce doresti. Cu un aplomb extraordinar. Dar n-am simtit nici o chemare.

Paris Match. Ati simtit vreodata un coup de foudre?
Alain Delon. Da. Am avut certitudinea subita ca „ea este”! |ntr-o miime de secunda. Nu-mi trebuie o luna de zile.

Paris Match. Va vedeti si in viitor cu o fata de 25-30 de ani?
Alain Delon. Nu, nu! Ma vad mai degraba cu o femeie mai matura, cu cineva care stie ce inseamna viata, rupturile, o fata inteligenta. O femeie adevarata. Nu o tânara pe care sa o inveti de toate. Nu mai am chef sa-l joc pe Pygmalion.

Paris Match. Si credeti ca, ramânând departe de toate, in Elvetia, in palatul dumneavoastra de verdeata, o veti intâlni?
Alain Delon. Nu, ea nu va veni aici. Totusi, astept. Daca nu, voi decide sa o termin cu viata.

Paris Match. Sa muriti? Sa va sinucideti? Va gânditi serios?
Alain Delon. Foarte adesea. Sa o fac e un joc de copil.

Paris Match. Dar de ce v-ati dori moartea?
Alain Delon. Am trait rau in ultimii ani. Am o pasiune pentru copiii mei, i-am asteptat prea mult timp, i-am avut prea târziu. Aceasta ruptura a familiei m-a omorât, iar faptul de a-i vedea doar un week-end din doua ma face sa urlu de durere.. Stiu ca nu-l voi lasa pe Dumnezeu sa-mi aleaga ziua mortii.

Paris Match. Ati construit o capela pe domeniul dumneavoastra.
Alain Delon. Da, e locul meu de reculegere. Vreau sa fiu immormântat acolo. Cavoul e gata, lânga cimitirul unde sunt ingropati 35 de câini ai mei.

Paris Match. S-ar parea ca putine lucruri va fac fericit.
Alain Delon. Nu cred in fericirea perpetua. Am trait fericiri intense la nasterea celor trei copii ai mei, privindu-i crescând in familie. Acum s-a sfârsit. Nu sunt „programat” pentru fericire. Am fost programat pentru succes, nu pentru fericire. Succesul si fericirea nu coexista, se pare.

Paris Match. Ati spus adeseori ca tot ce-ati reusit si ati realizat se datoreaza femeilor. Explicati.
Alain Delon. Femeile m-au creat, repet. Caci pe ele am vrut mereu sa le uluiesc; in ochii lor am vrut mereu sa citesc ca eu sunt cel mai frumos, cel mai mare, cel mai tare. |n ele, in privirea primei mele sotii, Nathalie, pâna la Romy, Mireille sau mama copiilor mei, am gasit motivatia de a fi ceea ce eram, sa fac ceea ce trebuie sa fac. Nu m-am schimbat. |mi place sa fiu iubit, asa cum imi place sa iubesc: total, pasionat, posesiv, nebuneste. Pentru ele, timp de 45 de ani din viata mea, am vrut sa fiu pe culme. Daca faceam politica, as fi dorit sa fiu prim-ministru. Cel putin! Daca as fi dorit sa fiu Villepin, care e frumos ca un zeu, ceea ce se poate citi si in ochii sotiei lui, Maria-Laura: „Tu esti cel mai frumos, cel mai mare, cel mai tare”, ei bine! eu as fi fost Super-Villepin!

Paris Match. Azi, s-ar parea ca cei zece câini va fac fericit.
Alain Delon. Da, câinii mei
mi-au daruit fericire toata viata, la fel ca si copiii mei. E greu de inteles de catre cineva care nu iubeste animalele ca exista doar o mica diferenta intre un câine si un copil. Dar asta-i adevarul, când copiii mei vin acasa, am 13 copii; când sunt departe, am 10 copii. Plus pisica mea. Pentru mine, un câine este ca un copil handicapat. El are toate calitatile omului, mai putin defectele: inteligenta, perceptia. Dar câinele se exprima cu mijloace reduse si moare la 10 ani.

Paris Match. Pascal Jardin a scris despre dumneavoastra ca a vazut stralucind „ in ochii dumneavoastra albastri, de otel, lacrimi venite din copilarie”.
Alain Delon. Da, toate vin de acolo...

Paris Match.... de la copilul prigonit de parintii sai.
Alain Delon. |n momentele mele de disperare, de singuratate, vorbesc singur, imi interpelez mama, care a murit in bratele mele: „ De ce nu m-ai iubit? De ce am fost un copil parasit, singur?” |n schimb, nu as fi ajuns unde sunt, daca n-as fi trait aceasta copilarie nefericita.

Paris Match. Poate ati fi fost mai putin singur...
Alain Delon. Poate... Ma simt acasa ca dupa intoarcerea dintr-o tragica calatorie in familie, din care eu sunt singurul supravietuitor. Am plecat in vacanta si... iata... regasesc casa goala. Goala si prea plina. Toti oamenii mor de suparare - spunea Buffon.
Eu nu sunt fericit decât seara, când ma bag in pat si pisica mea cu cele trei labute ale sale zgârie cearsafurile si se lipeste de soldul meu. Pun mâna pe pisica si ea incepe sa toarca. Si atunci, ma simt bine... As putea muri!
danonino is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Dec 2010, 11:07   #9
copila_satanista
darkest music addict
 
copila_satanista
 
Join Date: Feb 2010
Posts: 1,697
trist...
__________________
--- Cand te uiti in oglinda si vezi o pata, sterge-o de pe tine, nu de pe oglinda. ---
copila_satanista is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Dec 2010, 23:58   #10
danonino
Guru
 
danonino
 
Join Date: Mar 2010
Posts: 1,123
ce ti se pare asa trist?

Din spusele sale, e mai mult decat resemnat, e impacat cu soarta.
danonino is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 13 Dec 2010, 15:45   #11
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
David Lynch - INTERVIEW PROJECT
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 17 Dec 2010, 13:53   #12
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Actorul-Avalanşă - Marius Manole

Dan Boicea

Marius Manole (32 de ani) joacă în spectacolul Avalanşa, regizat de Radu Afrim, care a avut premiera aseară, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Actorul vorbeşte frust despre meseria lui prost plătită, despre plafonare şi despre viciile unui sistem care demotivează tânăra generaţie.


Dan Boicea: Ce te-a determinat să accepţi un rol în Avalanşa?
Marius Manole: M-a fascinat ideea textului, pentru că noi trăim într-o lume care aparent e foarte liberă. Da, avem libertate, putem să ne exprimăm. Asta, în aparenţă. De fapt, noi nu suntem liberi. Trăim într-o lume condusă încă de şefi comunişti, oameni care au ochelari de cal, care te pedepsesc dacă spui adevărul, care te trag la răspundere şi-ţi cer buletinul ca să te identifice. Textul ăsta vorbeşte despre un sistem foarte închis, din care doi tineri vor să evadeze, o lume dominată încă de foarte multe prejudecăţi şi de foarte multe reguli. În aparenţă, ele sunt construite pentru fericirea comunităţii, dar aduc, până la urmă, doar moartea. E o lume foarte crudă, în care, pentru a salva comunitatea, este găsită vinovată o femeie însărcinată. Ea e pe cale să nască şi se presupune că din cauza ei s-ar putea declanşa avalanşa şi ar putea muri toată lumea. M-am bucurat că m-am întâlnit cu un astfel de text, pentru că eu însumi sunt acum într-o perioadă de revoltă foarte mare împotriva lumii, a celor din jurul meu şi împotriva regulilor nu ştiu de cine construite şi impuse.

D.B.: Lucrezi din nou cu Afrim. Cum ai sesizat maturizarea voastră, la şapte ani distanţă de la prima colaborare?
M.M.: Radu a rămas la fel: profesionist, proaspăt şi viu. Nici nu se vede că au trecut şapte ani peste el, pentru că el este un om care nu trăieşte cu mintea numai în România. Vede mult teatru în afară, e în permanenţă informat. Pe mine m-am găsit foarte schimbat: un pic închipuit, foarte şablonat, cu multe lucruri proaste în mine, cu multă zgură şi kitsch. Credeam despre mine că sunt un actor mai bun. Radu mi-a dovedit că nu e aşa. Chiar deloc. Din primele două zile, nu i-a trebuit mai mult. M-a desfiinţat şi foarte bine a făcut!

D.B.: Ce ţi-a zis?
M.M.: Că mi-am pierdut bucuria şi fantezia, că nu mai am putere să mă joc, că nu văd lucrurile decât serios, şi asta dăunează meseriei noastre. Ştiam asta când am început actoria, dar uite că pe parcurs unii m-au făcut să uit. Radu mi-a pus o oglindă în faţă şi mi-a arătat, după şapte ani, cum m-am transformat. Şi am văzut în ea un monstruleţ, nu un actor.

Ne minţim că suntem actori buni

D.B.: Şi de unde te-ai molipsit?
M.M.: Se-ntâmplă foarte multe lucruri proaste în teatrul românesc; lucruri în care, dacă n-ai intra, n-ai putea trăi, aşa că trebuie să intri. Şi e clar că te contaminezi, pentru că teatrul prost e ca un microb, se ia foarte uşor. Eu l-am luat. De aceea e foarte important să te întâlneşti cu regizori şi cu oameni care să te tragă de mânecă şi să-ţi spună: "Băiete, dă-te doi paşi înapoi şi revino-ţi, pentru că nu e cazul să ajungi aşa!" - eu având doar 32 de ani, nu 50. E trist, dar e şi bine că ne dăm seama. Pentru că noi ne minţim în fiecare zi atât de frumos, ne minţim la repetiţii că suntem actori buni, ne felicităm după spectacole, ne îmbrăţişăm, ne pupăm şi habar n-avem că, dincolo de asta, suntem cum suntem.

D.B.: Spuneai: "Pe scenă, sub scutul ăsta că eu joc teatru, eu pot să fiu ăla care sunt eu de fapt". Cum eşti tu, de fapt, sub personajul tău din Avalanşa?
M.M.: Sunt un om care are nevoie de un personaj pentru a-şi striga propriul adevăr (care nu e adevărul absolut). În România, în momentul în care începi să faci asta cu voce tare, şi nu pe la colţuri, ci în public, lumea spune: "A înnebunit Manole! Dar noi ştiam că e nebun, dar lasă-l, mă, că e nebun!..." Acolo, în scenă, nu ştiu cum se întâmplă, dar lumea te crede şi te acceptă. În afară nu te acceptă lumea aşa cum eşti tu.

D.B.: Într-un spectacol precum Avalanşa simţi că tu eşti perceput de spectatori ca vedetă a spectacolului?
M.M.: Absolut deloc. Radu Afrim pune actorii la acelaşi nivel şi nu există vedete în trupa lui. Nu există neapărat vârfuri sau personajul principal. Aici suntem şase actori şi suntem în scenă la fel de mult.

Nopţi albe şi energizante

D.B.: Mai ai insomnii pentru rolurile tale? Sau asta se întâmpla în perioada idealistă şi acum ai doar nopţi de somn fără vise?
M.M.: La Avalanşa am avut insomnii, cu o săptămână înainte. În situaţii de genul ăsta, subconştientul tău lucrează permanent, pentru că e panicat. Înainte de fiecare premieră, deşi tu îţi propui să fii foarte calm, trăieşti o stare între vis şi realitate, vrei să te odihneşti, dar te trezeşti foarte obosit. Uneori, chiar cu idei noi. Când dorm, îmi vin foarte multe idei în vise, ceea ce înseamnă că spectacolul e important. Dacă îmi dau seama că n-am visat, înainte de un spectacol, înseamnă că e jale.

D.B.: Cafeaua, ţigările, energizantele şi vitaminele te ţin în picioare ca să joci. Nu te îngrijorează cocktailul ăsta? Când ţi-ai făcut ultima oară un control medical?
M.M.: Mi-am făcut un control acum doi-trei ani, când am descoperit o hepatită B. Da, ce să te-ngrijoreze? Că dacă n-aş face asta... Doar nu vreau să moştenesc eu pământul. Problema apare atunci când îţi dai seama că în scenă nu mai ai forţă. Şi mi s-a-ntâmplat de câteva ori. Toată lumea spune că meseria asta e una cu bătaie lungă şi că trebuie să ai grijă în primul rând de tine. Mi-am pus câteva semne de întrebare, dar încă sunt la vârsta la care îmi permit unele excese. Şi le fac, deocamdată. Încep să apară nişte nereguli, câteodată cu vocea, câteodată cu ficatul sau cu stomacul. Dar cred că meseria asta nu se poate face cu mult menajament. Văd mulţi actori care se menajează, şi în scenă, şi în afara ei, pentru ceva ce vine prea târziu sau poate că nu vine niciodată.

O meserie prost plătită

D.B.: Ai apărut într-o seară la Mihai Gâdea şi i-ai făcut rating, i-ai dat exact ce avea nevoie: un vârf al actorimii tinere care îşi plângea condiţia. Nu te-ai simţit folosit, tabloidizat, în momentul ăla?
M.M.: Nu mi-am dat seama atunci. Pentru că totul a pornit dintr-o joacă, dintr-o mărturisire de-a mea, pe blog (http://mariusmanole.bloguest.com/2010/09/27/10-lei/). Ei şi-au permis să preia ce am spus eu, apoi m-au sunat. Iar eu am fost foarte sincer, pentru că nu mint niciodată la interviuri. Eu am opţiunea să aleg: să apar sau să nu apar. După ce am apărut e tardiv să mai spun că m-au folosit. Trebuia să dau nişte explicaţii, pentru că nu e tocmai bine cum se întâmplă lucrurile în cultură. Şi nu înţeleg de ce nu sărim mai mulţi. Pentru că lumea trebuie să ştie... Sau poate că nu trebuie să ştie. Nici nu ştiu cum e mai bine. Pentru că, dup-aia, când te văd pe scenă, spun: "Uite-l, bă, pe ăla care a murit de foame!"

D.B.: Şi totuşi, ce ar trebui spus?
M.M.: Că actorii tineri pleacă din teatru. Că se duc în orice altă parte pentru a câştiga bani. Pleacă şi din ţară. E trist să auzi un actor spunând: "Eu nu mai joc pe salariul ăsta, de zece milioane. Nu mai intru în nimic, în niciun spectacol. Joc într-unul, maximum două, şi îmi caut de muncă în alte parte". Când îţi vin ratele şi întreţinerea, nu-ţi mai ajunge doar dragostea publicului. Nu poţi să plăteşti ratele cu aplauze, din păcate. Oamenii te urăsc când ieşi şi spui chestia asta. Eu am primit mesaje pe Facebook în care îmi spuneau: "De azi înainte eu nu mai vin să te văd la teatru. Pentru că ai apărut la Gâdea, pentru că te-ai plâns şi noi credem că actorii sunt un fel de zei". Actorii nu sunt niciun fel de zei. Sunt nişte oameni care merg şi ei acasă, vai de capul lor, care n-au bocanci de iarnă, merg şi ei prin frig. Nu vreţi să mergeţi să mă mai vedeţi la teatru? Vă rog frumos să n-o mai faceţi! Dacă asta aţi înţeles din tot discursul ăsta...

D.B.: Tu ţi-ai cumpărat o garsonieră, ai rate la bancă...
M.M.: Mă lupt cu ei, mă cert cu ei la telefon. Începe să-mi şi placă chestia asta. E groaznic! Şi te sună pentru cinci euro, dacă ai rămas dator. Le-am zis: "Domne', sunt cinci euro!". Mi-a venit şi acasă un evaluator, ca să-mi analizeze casa, ca s-o scoată la vânzare. Nu poţi să-i condamni... Dup-aia te întrebi cum de ai ajuns la 50 de ani şi mori şi nici n-ai plătit casa toată.

Marketing şi self-marketing

D.B.: Ce-ai face dacă ai fi directorul Teatrului Naţional?
M.M.: O, Doamne! N-ai vrea să ştii! Cred că e foarte greu să fii directorul acestei instituţii-mamut. Eşti director de teatru, dar eşti şi om. Şi te zbaţi între calitatea ta de om, pentru că nu poţi să laşi pe drumuri nişte oameni, şi cea de director, când vezi că nu poţi să-i pui pe unii să facă unele lucruri de care nu sunt în stare. Împarţi puţin pentru mai mulţi, ca să fie bine pentru toată lumea, când, de fapt, e rău pentru toţi. În primul rând cred că aş chema regizori buni, pentru că teatrul nu se poate face fără ei. Or, în România, sunt câţi poţi să numeri pe degetele celor două mâini. E adevărat că mi s-a spus că regizorii nici nu vor să vină la Teatrul Naţional, din cauza trupei. Se poate să fie adevărat. Nu ştiu cum se poate soluţiona situaţia. Eu mi-aş dori mult să lucrez cu Tompa Gábor, cu László Bocsárdi, cu Alexandru Dabija, cu Andrei Şerban, cu care n-am lucrat. Aş mai vrea să colaborez din nou cu Yuri Kordonski.

D.B.: Transmiţi, de obicei, semnale, tragi regizori de mânecă, prin diverse locuri?
M.M.: Niciodată n-am făcut asta şi nici n-o s-o fac. Omul care are nevoie de tine şi te place te caută. Ce mi-e dat să joc şi să fac, o să fac! Nu cred în telefoane date pe acasă, nu cred în pile sau în prânzuri cu regizorii, ba chiar mă feresc de chestiile astea. Stau la masă cu ei doar dacă sunt prieten, cum sunt cu Radu sau cu Felix Alexa. Nu mă duc la sindrofii, ba chiar mi-e scârbă de asta.

D.B.: Ce lacune ai, ca actor?
M.M.: Am foarte multe. E vorba şi de faptul că trebuie să fii înconjurat de oameni foarte profesionişti, care să te tragă în sus. Sunt rari actorii cu care te întâlneşti şi care te fac să-ţi spui că trebuie să te ridici la nivelul lor. Mă întâlnesc cu unii colegi tineri care funcţionează în diverse trupe şi au şi ei aceeaşi problemă: şi-au pierdut bucuria de a mai face teatru, şi-au pierdut dorinţa de a mai găsi ceva nou. Când mai ai în faţă şi un regizor care nu mai caută nici el, atunci e un dezastru total. Mi se reproşează tot timpul că mă întâlnesc cu oameni pe stradă care-mi spun că vor să vină la un spectacol în care joc, iar eu le spun să nu vină, pentru că spectacolul este prost. Şi au un şoc: "Cum adică, dar jucaţi dumneavoastră în el!" îmi spun ei. "Păi, şi ce dacă joc eu? Şi eu sunt prost, şi spectacolul e prost! Vreţi să vă desenez?", le răspund. Ca să evoluez, ar trebui să încep cu alegerile repertoriale. Eu nu ştiu să-mi aleg rolurile, joc în orice. Apoi, la nivel de concentrare şi de energie, mă obosesc inutil, chiar şi la repetiţii. Trebuie să am grijă de vocea şi de corpul meu, să mă las de fumat... N-am mai făcut sport de şase luni, pentru că n-am mai avut timp. Şi mai sunt atât de multe...
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Dec 2010, 16:30   #13
Federico
Snob Elitist
 
Federico
 
Join Date: Sep 2009
Posts: 1,579
Apropo: http://www.guardian.co.uk/film/2010/...ew-music-video

(via Dilema Veche)
Federico is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Dec 2010, 19:48   #14
andreiu7z
Guru
 
andreiu7z
 
Join Date: Jun 2009
Location: DeUndeVreau
Posts: 551
Originally Posted by Federico:
Sună aparte! E chiar interesantă
__________________
"My own mind is my own church" - Thomas Paine
andreiu7z is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 27 Jul 2011, 13:20   #15
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Pascal Bruckner, autorul romanului care a dat lovitura de graţie tabu-urilor despre sex: "Cea mai bună orgie e în doi!"

- De ce se uită oamenii la fotbal?
- Cred că fotbalul e o metaforă a democraţiei. Totul se poate schimba dintr-un moment în altul, există aşadar egalitate de şanse. O echipă poate cîştiga titlul într-un sezon şi retrograda în următorul. Fiecare meci rejoacă în miniatură totalitatea unui destin. În orice clipă, poţi să pierzi totul ori să cîştigi totul. Şi mai e şi magia golului! Golul e şansa absolută sau nenorocirea absolută.

- Indiferent cum e marcat?
- Indiferent cum vine, din cornere, din lovituri libere, din talentul extraordinar al unui jucător. Peste toate, fotbalul ne arată cum să prinzi o
şansă într-un moment infinitezimal. Secunda decisivă cînd înscrii sau nu scrii poate face să basculeze un întreg destin. Fotbalul e tragedia modernă, e reprezentarea contemporană a tragediei umane. Dacă ratezi, eşti mort. Dacă înscrii, eşti zeu. Forţa sportului de aici vine.

- Seamănă a loterie?
- Da, e o loterie, dar în care eşti actor, nu doar asişti de pe margine. Ai posibilitatea să acţionezi. În sport, eşti actorul vieţii tale.

- Se poate întîmpla orice, deci România poate să cîştige meciul cu Franţa?

- Bineînţeles că poate. Orice echipă poate lua titlul mondial, jucătorii din orice ţară pot deveni staruri mondiale.

- Iubirea pentru o echipă se poate compara cu iubirea pentru o femeie?

- Nu-mi dau seama, nefiind microbist. Dar în cazul fanilor de fotbal e clar un ataşament colectiv, iraţional, puternic, de aceea e şi cel mai iubit sport din lume, mai puţin în SUA. E drept că s-a dezvoltat şi acolo, dar nu va fi niciodată acelaşi lucru cu fervoarea din America de Sud.

- Practicaţi sporturi individuale, schi, alpinism, tenis. De ce?
- Emoţia colectivă nu e aceeaşi, ca în sporturile de echipă. În fotbal important e să cîştigi, pe cînd dacă faci alpinism, ideea e să te autodepăşeşti. Fie că urci un munte, fie că munceşti în echipă, sportul înseamnă multă suferinţă şi o imensă bucurie a reuşitei, la final.

"Da, am trăit-o, da, a fost extrem"

- În "Luni de fiere", romanul care v-a lansat în literatura mondială, unul dintre personaje utilizează expresia "cancer conjugal".

- La momentul apariţiei cărţii, exista un curent puternic contra căsătoriei. În realitate, căsătoria s-a distrus singură, tinerii nu se mai căsătoresc. E o carte paradoxală, pentru că e un elogiu adus pasiunii şi un strigăt de furie împotriva vieţii în cuplu. Ăsta e dublul mesaj.

- Sînt descrise multe practici erotice, unele frizînd patologia. Le-aţi testat pe propria piele? V-au fost povestite de prieteni?
-Da, da, prietenii mi le-au povestit (rîde). Dar am şi testat o parte, pentru că, de fapt, e o carte în mare parte autobiografică.

- Sînteţi tînărul? Bătrînul din carte?
- Ambii. Am povestit o pasiune a mea. Povesteşti mai bine ceea ce ai trăit tu decît ceea ce ţi-au spus prietenii că au trăit. Da, am trăit-o eu. Da, a fost extrem, fără îndoială.

- Şi aţi încercat totul?
- Da, un pic din toate. Cînd eşti tînăr, eşti deschis la multe lucruri. Pe atunci, nu apăruseră încă bolile, SIDA avea să apară în '83-'84. Exista o libertate totală, toată lumea se culca cu toată lumea.

"A fost o relaţie violentă"

- Femeia fatală din carte este inspirată dintr-un model real sau reprezintă mai multe femei într-una singură?
- Da, şi asta, sînt mai multe femei în una, dar da, a existat un model de bază. O femeie pe care am cunoscut-o pe cînd era foarte tînără şi cu care nu mă mai văd deloc. După ce ai trăit aşa cu cineva, nu mai rămîne decît cenuşă. Acum ea e mamă de familie, onorabilă.

- E teafără, sănătoasă, pentru că în roman suferă un accident?
- E în regulă. A fost o relaţie foarte violentă, care a durat doi ani şi e adevărat că a fost foarte distructivă.

- Aşadar, dragostea durează doi ani?
- Da, uneori. Durează cît poate cineva să suporte.

- Mai apar astfel de femei exotice, precum Rebecca, şi în alte romane.
- Într-adevăr, e un tip feminin care revine în cărţile mele. Cred că femeile orientale au schimbat complet frumuseţea feminină franceză.

- În roman, cel care povesteşte se eliberează, cel care ascultă îşi schimbă viaţa. E o carte-capcană "Luni de fiere"? O citeşti şi îţi schimbă viaţa?
- Sper, visez la asta, cărţile mele să schimbe vieţile cititorilor, să-i facă să vadă lucrurile altfel. Să le transforme vieţile. Pe de altă parte, e o formă narativă, pe care am schimbat-o în cărţile următoare, şi la care am apelat ca să dau intensitate romanului.

"Există mii de moduri de a trăi în cuplu"

- În "Luni de fiere", personajul principal o întîlneşte pe femeia visurilor într-un autobuz.
- Da, dar e un noroc care aduce a blestem. Putem să ne schimbăm mereu viaţa, e libertatea omenească. În roman însă, am vrut să arăt faptele în aşa fel încît să pară că personajele nu au cale de scăpare de la soarta lor. Nu există ieşire posibilă.

- Există multe experimente erotice în carte, dar majoritatea se petrec în doi. Nu apar scene de sex în grup. De ce?
- Cred că e vorba de gelozie, de posesivitate, de dorinţa de a-l devora pe celălalt. E vorba de un bărbat şi de o femeie înlănţuiţi pînă la moarte. E ca în filmul japonez, în care femeia îl ucide pe el, la final. Alain Delon, mare seducător, spunea că cea mai bună orgie e orgia în doi. La Paris se practică eşanjismul, există multe localuri pentru eşanjişti, dar găsesc că fraza lui Delon e justă. Pasiunea în doi e experienţa cea mai frumoasă.

- Cuplul modern este în criză şi îşi iubeşte criza, spuneaţi. Conceptul de "cuplu", el însuşi, nu este oare depăşit?
- E adevărat că în Europa sînt tot mai puţini oameni care se căsătoresc, sînt 14 milioane de celibatari în Franţa. Dar există mii de moduri de a trăi în cuplu. Sîntem toţi, mai mult sau mai puţin, poligami. Schimbăm des partenerii, şi bărbaţii, şi femeile. Faţă de bunicii şi părinţii noştri, cuplul modern este fondat doar pe iubire, pe vocaţia fericirii.

- Dar asta durează doi ani.
- Există şi cupluri care durează mai mult, în Franţa, o căsnicie din două se termină prin divorţ. Asta înseamnă şi că o căsnicie din două rezistă. Dragostea a devenit mai dificilă pentru că am ajuns să credem în ea mai mult decît am crezut vreodată. E valoarea ultimă.

"Sexualitatea şi mariajul au fost separate timp de secole"

- În "Luni de fiere", unul dintre personaje afirmă că e mai civilizată perversiunea decît sexul clasic.
- Aşa este. Cînd priveşti istoria Europei, dominată de bisericile catolică, ortodoxă, protestantă, sexualitatea n-avea decît o funcţie: reproducerea. Sodomia era pedepsită cu moartea şi toate poziţiile, inclusiv poziţia misionarului, erau interzise. Însemna că omul era coborît la nivelul cîinelui. În toată tradiţia scolastică creştină, poziţiile sexuale erau codificate de o manieră foarte severă, pentru că uniunea unui bărbatului cu femeia avea un singur scop: procrearea.

- Şi nimic altceva?
- Orice altceva era un păcat mortal. E o frază de Montaigne, teribilă. Zice: "Într-o căsnicie, acuplarea trebuie să fie modestă şi prudentă. Trebuie să faci dragoste cu soţia cît mai puţin şi doar cît e strict necesar. Să-ţi tratezi soţia ca pe o amantă înseamnă să te uşurezi în capelă înainte de liturghie". Adică o greşeală fundamentală. Deci, efectiv, sexualitatea şi mariajul au fost separate timp de secole. Abia la începutul secolului XX, din tot soiul de motive, s-a ajuns la concluzia că dragostea reciprocă şi satisfacţia reciprocă erau preferabile ignoranţei şi lipsei de atracţie pentru celălalt.

- E destul de recent.
- Foarte recent. Reconcilierea mariajului cu dorinţa abia dacă are un secol. În orice caz, în Franţa, doar începînd din secolul XX, au apărut lectorii - li s-a întîmplat părinţilor şi bunicilor mei. Cu o săptămînă înainte de mariaj, soţii, care erau caşti, mergeau la un medic, care le explica modul cum funcţionează corpul lor. Uneori, femeii nu i se explica, soţul era cel care afla cum trebuie să-şi satisfacă soţia. Starea asta de lucruri a durat multă vreme. Istoria sexualităţii în cuplu e foarte recentă.

- Inclusiv în Europa?
- Da, inclusiv în Europa este foarte nouă ideea că viaţa amoroasă trebuie să includă şi satisfacţia sexuală a bărbatului, şi a femeii. De exemplu, în secolul XIX, actul sexual, calculat de Prefectura de Poliţie din Paris, trebuia să dureze trei minute. De la trei minute exista copulaţie.

"Soţul era urcat pe un măgar..."

- Iar perversiunea a apărut probabil şi mai recent?
- A început cînd bărbatul a simţit plăcere făcînd dragoste cu soţia, era deja o perversiune. Astăzi, evident, totul s-a schimbat. Femeile îşi iau soţi care să le satisfacă. Mai mult de trei minute! Apropo de asta, o anecdotă. Pînă în secolul XVIII, în Franţa exista obiceiul, cînd un cuplu nu reuşea să aibă copii, iar soţia se plîngea că soţul nu se achită de îndatoririle conjugale, se strîngeau oamenii din sat, preotul, notarul, primarul - ieşeau toţi din case lovind cu furcile în beţe. Iar soţul era obligat să-şi consume mariajul în faţa consătenilor, pentru a dovedi că era viril.

- Destul de stresant pentru un soţ!
- De fapt, era o strategie destul de inteligentă, folosită de femei cînd doreau să divorţeze. Soţul era dezbrăcat, în faţa întregului sat, şi trebuia să consume carnal mariajul. Era oribil, toată lumea rîdea, îl lua peste picior, iar cînd nu reuşea, oamenii bisericii constatau că e un mariaj care nu s-a consumat şi aprobau divorţul. Iar femeia avea dreptul să-şi părăsească soţul.

- Şi cît a durat?
- A fost interzis de Biserica Catolică în secolul XIX, pentru că era considerat prea umilitor. Sau, în secolul XVIII, cînd un soţ era încornorat, tot satul se aduna, pentru că pericolul infidelităţii femeii nu era deloc narcisismul personal rănit, ci ordinea în comunitate, faptul că femeia infidelă urma să nască bastarzi. Aşadar, soţul era urcat pe un măgar, cu faţa spre coadă, acoperit de gunoaie şi purtat aşa, toţi rîdeau de el. Apoi era dus acasă şi obligat să facă dragoste cu soţia lui. I se spunea: "Din cauza ta, ordinea socială a fost tulburată. Acum vei face dragoste şi o vei aşeza la loc". Ritualul a rămas în Europa de Vest pînă în secolul XIX, a fost interzis treptat.

- Aduce a rit barbar, nu creştin.
- Da, e barbar. În zilele noastre, soţul înşelat sau soţia înşelată merg la psihiatru.

- Un mesaj pentru cititorii Gazetei?
- În primul rînd, că dragostea pentru sport nu e incompatibilă cu dragostea pentru literatură. Apoi, să privească dincolo de clişeele despre sportivi, mai ales de ideea că o persoană nu este capabilă decît de fotbal sau de rugby. Să ne amintim de idealul celor vechi, anume că dezvoltarea corpului e o cale să-ţi dezvolţi spiritul.

"Asta e esenţa sportului: să mergi pînă la propriile limite şi să vezi dacă eşti în stare să treci dincolo de ele" (Pascal Bruckner)

"Sportul e pasiunea democratică prin excelenţă: totul se poate întoarce în orice moment" (Pascal Bruckner)

"Pe vremuri, adulterul însemna să faci sex cu soţia aşa cum faci cu amanta. Adică să simţi plăcere" (Pascal Bruckner)

(gsp)
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 27 Jul 2011, 14:04   #16
vave
cu v mic
 
vave
 
Join Date: Oct 2008
Location: Claudiopolis
Posts: 2,435
Tudor Caranfil, „vânător profesionist de capodopere“


"Filmul e, prin definiţie, artă! Dacă nu e artă, nu mai e nici film, decât din punct de vedere tehnic."

"Nu cred în viitorul formatului 3D, decât în cazul apariţiei unui adevărat autor care să nu-şi poată concepe filmul altfel decât în relief. Probabil, totuşi, că filmele cu adevărat valoroase vor fi percepute, independent de numărul de „vizitatori", în două dimensiuni."
__________________
E prea clişeic să spui că e clişeic.

Last edited by vave : 27 Jul 2011 at 14:07.
vave is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 16 Oct 2011, 00:27   #17
omudindulap
Long Distance Dreamer
 
omudindulap
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 4,157
Nae Caranfil - CTP
omudindulap is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 16 Oct 2011, 01:34   #18
klaudya_e
Guru
 
klaudya_e
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 759
Ilie Gheorghe: “Copilaria mea este templul in care sufletul meu a dospit si s-a copt”
klaudya_e is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Mar 2012, 01:09   #19
klaudya_e
Guru
 
klaudya_e
 
Join Date: Nov 2009
Posts: 759
Sorin Leoveanu: N-o frecaţi că viaţa trece
klaudya_e is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 17:41.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells