"L'Avocat de la terreur"

[Pitbull]

«L'Avocat de la terreur» - Trebuia sã fie inventat
Un avocat pentru Ceauºescu

La scurt timp dupã Revoluþie, c-un prilej, afirma C.T.P.-ul cã singurul om pe care l-a urât vreodatã cu adevãrat a fost Ceauºescu. Sincer sã fiu, ca om nu l-am urât niciodatã - îmi dãdeam seama cã era complet dezaxat, ºi cã-n delirul lui iresponsabil el chiar îºi iubea þara, ºi credea cã violând-o legatã pe masa de torturã îi dãruieºte extazul suprem. Evident, uram ceea ce fãcea ºi reprezenta Ceauºescu, iar euforia din Decembrie a anesteziat orice conºtientizare a semnificaþiilor asasinatului comandat de clica Iliescu-Stãnculescu-Mãgureau-º.a. Abia în lunile urmãtoare am început cu toþii sã înþelegem adevãrata dimensiune a acelei farse judiciare - începând cu Gicã Popa, judele-marionetã care ºi-a tras, la propriu, un glonþ în cap.
Dar una dintre vedetele showului a fost notoriul avocat Lucescu, "apãrãtorul" a cãrui pledoarie era efectiv un rechizitoriu mai furibund (ºi isteric) decât al acuzãrii, dupã modelul atâtor alte procese-spectacol anterioare, de toate coloraturile politice: Les Grandes Purges 1937-38, Nürnberg 1945-46, Obsedantul Deceniu '50... Toate aceste farse politice deghizate în proceduri juridice aveau în comun anumite trãsãturi definitorii: erau înscenate de factori ai unor puteri discutabile (regimuri dictatoriale, învingãtori militari, etc.), pornite sã-ºi consolideze autoritatea, sã-ºi rotunjeascã propaganda, sã-ºi aroge competenþe morale absolute - practic, sã construiascã ºi sã-ºi impunã propriile lor certitudini (cel puþin relative, dacã nu de-a dreptul false). De regulã, în asemenea specii, avocaþii sunt în cel mai bun caz niºte actori cinici care joacã indiferent comedia "apãrãrii", iar în cel mai rãu (descurajant de des!), niºte acuzatori mai sangvinari ca înºiºi procurorii.
Din fericire, mai existã ºi avocaþi de factura lui Jacques Vergès, una dintre principalele lor meniri fiind aceea de a zgâlþâi pseudo-certitudinile de acest gen, testându-le rezistenþa - ºi, de multe ori, demolându-le cel puþin în plan moral, dacã instituþional rareori au aceastã putere. Se reþine afirmaþia lui din finalul filmului: "Diferenþa dintre un medic ºi un avocat este aceea cã avocatul poate refuza un client. Dar, dacã-l acceptã, e dator sã se lupte pentru el pânã-n pânzele albe - cu ghearele ºi cu dinþii."
E cât se poate de semnificativ parcursul paralel al personajului - în plan atât politic, cât ºi personal: de la extrema stângã la extrema dreaptã, via Djabila Bouhired ºi Magdalena Kopp; avocat atât al lui Klaus Barbie cât ºi, parþial, al lui Slobodan Miloºevici. În ultimã instanþã, trecerea timpului l-a confirmat pe Vergès ca pe un factor de echilibru - evident, scandalos pentru foarte mulþi; s-a ajuns pânã ºi la punerea lui sub urmãrire penalã pentru aºa-zise complicitãþi criminale cu clienþii (în speþã, reþeaua lui Carlos "ªacalul"), ca sã nu mai vorbim de ameninþãrile ºi chiar tentativele de asasinat.
Tentaþia de a glosa pe marginea implicaþiilor politico-istorice este intensã, aºa cã mã opresc aici, revenind la subiectul analizei cinematografice. Din cele de mai sus ne putem forma o imagine despre complexitatea ºi sinuozitãþile subiectului care, urmãrind evoluþia lui Vergès în ultima jumãtate de secol, se constituie într-un fascinant slalom prin istoria paralelã a lumii contemporane - culisele terorismului de toate facturile, ale spionajului, conspiraþiilor, mistificãrilor ºi multor alte domenii mai mult sau mai puþin "clasificate". Sub acest aspect, Barbet Schroeder satisface integral exigenþa definitorie a ceea ce înseamnã documentar: scoate la luminã, cu o claritate orbitoare ºi o rigoare fascinantã, o realitate esenþialã a lumii noastre, poate niciodatã atât de necruþãtor devoalatã. Ne informeazã la modul superlativ.
Comparaþia cu "Cold Waves", al lui Alexandru Solomon e inevitabilã - ºi onorantã pentru ambele filme. Folosesc, cu precizie ºi profesionalism, aceeaºi formulã, iar rezultatele obþinute sunt apropiate. Se remarcã, însã, anumite diferenþe decisive la nivelul liniei de pornire: "Rãzboi pe calea undelor" se referea la o polaritate clarã între un regim opresiv de extremã stângã ºi miºcarea de rezistenþã radiofonicã, pe când "Avocatul terorii", prin forþa împrejurãrilor, sfârºeºte în a se plasa la mijlocul unei structuri circulare. Ca atare, imparþialitatea lui Barbet Schroeder e mult mai uºor de atins decât obiectivitatea lui Alecu Solomon, pentru care riscul pãrtinirii fusese implicit, sporind cu atât mai mult echidistanþa demersului sãu cinematografic. Pe aceleaºi coordonate, se remarcã ºi un contra-balans în favoarea lui Schroeder, rãmas în neutralitate pânã la sfârºit, spre deosebire de documentaristul român care (cu deplinã legitimitate, desigur), încheie prin a-ºi exprima deschis propria poziþie (tulburãtoarea secvenþã finalã cu foºtii teroriºti de stat ajunºi parlamentari, însoþitã de genericul sonor al Europei Libere). Dacã stãm sã ne gândim bine, însã, fiecare atitudine este adecvatã filmului ºi autorului sãu, prin însãºi natura subiectelor abordate, aºa cum am descris-o mai sus: axialã la Solomon, circularã la Schroeder.
În acelaºi spirit, «L'Avocat de la terreur» are o structurã complet aparte. Aparent, filmul e construit liniar, ba chiar retezat: începe direct ºi se terminã la fel de brusc, fãrã introduceri nici de conþinut, ºi nici stilistice (nu degeaba, abia dupã genericul final e adãugatã o ultimã replicã a lui Vergès, constituitã - pe cale selectivã - ºi în concluzie). Constã dintr-o laborioasã succesiune de interviuri, tãiate ºi montate conform logicii secvenþelor - în mãsura în care putem vorbi despre asemenea unitãþi dramaturgice în contextul unei asemenea compoziþii. Printre fragmentele de interviu se insinueazã, desigur, imagini document, atunci când s-au pãstrat - ori reconstituiri adecvate, dar preexistente (ca în cazul cadrelor din "Bãtãlia pentru Alger", 1966, de Gillo Pontecorvo, care nu numai cã ilustreazã meticulos misiunile Djabilelor, dar îl ºi prezintã pe liderul rezistenþei algeriene, celebrul Yacef Saadi, jucând în film as himself) - fotocopii dupã documente, etc. Dominã, însã, interviurile: cuvântul rostit, memoria individualã vie, nuanþele ºi expresiile umane - toate acestea constituindu-se într-un mozaic dens, rememorativ într-o primã instanþã ºi, indirect, cu efecte meditative. Forþa filmului constã tocmai în consistenþa universului sãu uman, în intimitatea ºi francheþea cu care ne pune faþã-n faþã cu înºiºi protagoniºtii evenimentelor relatate ºi apropiaþii lor. La fel ca Alecu Solomon, Barbet Schroeder are atât un fler intuitiv unic, cât ºi o inteligenþã extrem de acutã, în a specula imagistic personajul uman - se reþin în special portrete ca al caricaturistului militant Siné, al Magdalenei Kopp, al lui Yacef Saadi (cincizeci de ani ºi mai bine mai târziu!), sau al lui Hans-Joachim Klein, fostul terorist reformat. Însuºi Carlos "ªacalul", dupã modelul din "Cold Waves", este intervievat prin telefon, din Clairvaux, iar rãspunsurile sale joviale, suprapuse peste fotografii la diverse vârste, întregesc portretul contradictoriului luptãtor care colaborase atât de pretineºte cu Ceauºescu ºi Pleºiþã.
Galeria tuturor acestor personaje reale este filmatã de operatorii Caroline Champetier ºi Jean-Luc Perréard cu ºtiinþa de a le specula discret ambianþele reale (locuinþe, birouri sau chiar panorame urbane), integrând elementele de atmosferã proprii fiecãruia în unitatea stilisticã sobrã, în tonalitãþi grave, dar deloc insipide ºi trenante, a întregului film. Aceeaºi eficienþã se distinge ºi din partea editoarei Nelly Quettier, care evitã tentaþia artificiilor de montaj, cu ritmicitãþi forþate sau alãturãri de atracþii, reuºind totuºi sã imprime, pe sub corectitudinea expozitivã, un dinamism subtil care susþine tensiunea filmului pe tot parcursul celor douã ore ºi un sfert de proiecþie - inclusiv cu ajutorul accentelor neliniºtitor-dramatice ale muzicii originale compuse de Jorge Arriagada.
I s-a reproºat lipsa unei atitudini clare - ceea ce pune tocmai punctul pe i-ul central al filmului. Oamenii sunt ahtiaþi dupã parti-pris-uri - mai mult, dependenþi de ele, chiar - ºi li se pare de neconceput ca abordarea cinematograficã a unui personaj ca Vergès sã fie altfel decât partizanã. Însã principalul merit de ansamblu al filmului, dincolo de valoarea lui pur informativã, constã tocmai în conturarea fermã a unei perspective detaºate, favorabilã judecãrii la rece, sine ira et studio, a lumii contemporane. Pentru un fost deportat ai cãrui pãrinþi au murit de dizenterie la Auschwitz, printre cele aproape cinci sute de mii de victime (dintre care aproape jumãtate erau evrei) ale genocidului nazist, poate pãrea legitim sã recurgã la teologeme istorice ca Holocaustul, gazarea ºi milioanele de evrei exterminaþi, pentru ca Germania sã construiascã gratis toatã infrastructura noului stat Israel, ca "daune de rãzboi" - la fel cum, pentru noi, cei care am simþit pe pielea noastrã binefacerile comunismului, pare un adevãrat sacrilegiu sã aflãm cã cifrele masacrelor din Campucia au fost mult umflate - pânã ne amintim cã ºi noi am transformat cei ºaptezeci ºi unu de morþi ai Timiºoarei (ºi alte câteva zeci, de la Bucureºti), în "ºaizeci de mii de victime", ca sã-i închidem lui Ceauºescu gura cu gloanþe. Abia din acest unghi putem aprecia just cea mai semnificativã secvenþã din "Avocatul terorii": turul de forþã al lui Vergès în procesul Barbie, pe care vajnica justiþie francezã, imparþialã, apoliticã ºi, nu-i aºa, separatã de celelalte puteri în stat, se pregãtea sã-l transforme într-o circotecã zornãitoare cum alta nu-i - pânã când unicul avocat al apãrãrii, faþã-n faþã cu întregul taraf al acuzãrii, a spulberat aroganþa moralizatoare a instanþei relevând tocmai tehnicile gestapoviste, de represiune, torturã ºi genocid, folosite de autoritãþile coloniale franceze în Algeria în anii de dupã 1945 (adicã tocmai în timp ce, la Nürnberg, anchetatorii yankei bine instruiþi de ruºi zdrobeau cu bocancii testiculele a peste douã sute ºaptezeci de inculpaþi, ca sã-i ajute sã-ºi înveþe mai bine partiturile - iar în Orientul Mijlociu, dupã 1947, începeau campaniile de deposedare, dislocare, reprimare ºi exterminare a palestinienilor).
Astfel încât lecþia filmului rãmâne radicalã ºi penetrantã: cel mai condamnabil criminal, în momentul în care ajunge în faþa justiþiei, devine un inculpat supus unor legi obiective, cu drepturile lui - ºi numai respectarea cu sfinþenie a acestora poate conferi oricãrei instanþe legitimitatea moralã ºi juridicã de a-l judeca. Câtã vreme vom cântãri cu balanþe mãsluite Katynul ºi Adreatinele, Vorkuta ºi Buchenwaldul, ocuparea Basarabiei ºi deportãrile în Transnistria, sau Deir Yassin-ul ºi Kfar Etzion-ul, câtã vreme vom rãspunde la 9/11 ºi 3/11 cu Abu Ghraib, Guantanamo ºi proceduri de rendition, n-avem chiar nici un temei sã ne considerãm o civilizaþie mai cu moþ, ci doar una mai cu morþi - adicã, mai bine înarmatã.
Dar cum nesocotirea acestui precept elementar continuã sã fie îngrijorãtor de rãspânditã, cel mai prudent ar fi sã renunþãm la orice ipocrizii ºi sã recunoaºtem cã: sau nu existã deloc terorism, ci numai armate opozante diferite, ca structurã, doctrinã, înzestrare, strategie ºi tacticã, sau ambele nu sunt decât forme ale terorismului - profesionist ºi sancþionat legal (de stat) versus artizanal ºi declarat ilegal (de gherilã). Aºa cum rãspundea Klaus Barbie la coborârea din avion, dupã ce fusese oferit plocon francezilor de cãtre bolivieni: "Dacã Germania câºtiga rãzboiul, altcuiva i-aþi fi pus întrebãri acum." Ponderarea acestor excese se revendicã tocmai de la oamenii de tipul lui Jacques Vergès - care, dacã nu exista, ar fi trebuit sã fie inventat.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7-8 mai, 2008
Bucureºti, România