Articolul zilei - viata bate filmul

[herbert]

Cartarescu devine – daca nu a fost dintotdeauna – si cel mai tare publicist... iata un articol din Jurnalul national din 1.02.2005 despre vanatoarea sinistra Tziriac Ion-Nastase Adrian. recunosc ca Tziriac ma enerveaza tot mai mult (... plus ca vorbeste tot mai prost romana), iar Adrian Nastase - prin tot ce este si ce face - imi forteaza limitele dispretului.

Vanatoarea rusinii nationale

Mircea Cartarescu

Opinia publica n-ar trebui sa treaca usor, ca peste un fapt divers, peste cea mai rusinoasa si mai cinica fapta din istoria recenta a Romaniei: masacrarea barbara, fara nici un fel de justificare etica sau de orice alta natura, a aproape doua sute de mistreti pe "vesnicele plaiuri ale vanatorii" de la Balc, detinute de Ion Tiriac.
Totul este aici simptomatic si semnificativ, de la felul in care magnatul a intrat in posesia imensului fond de vanatoare – cu cateva milioane de lei a obtinut, total ilegal, o concesiune pe... 49 de ani! – la faptasi si la implicatiile asupra imaginii Romaniei. Nu ne ajungea ca suntem vazuti ca o tara batuta de Dumnezeu. Ni se atribuie acum si obiceiuri barbare, de mult disparute in tarile civilizate. Fiindca in luminatul Occident perversii nu mai pot poseda fetite de doisprezece ani, ei se duc in Thailanda, unde pentru o bucata de paine le gasesc din belsug. Fiindca sadicii insetati de sange nu pot omori, niciunde-n Germania sau Suedia sau Austria, nobilele creaturi salbatice din munti, mandria si podoaba fiecarui tinut, ei vin in Romania, fiindca aici e satul fara caini al Europei.
Cand bufnita alba a fost in pericol in America, pentru ocrotirea a cateva sute de exemplare s-a mobilizat o natiune-ntreaga. Altadata o industrie imensa a blanurilor atat de ravnite candva de femei, a disparut pur si simplu, distrusa de luptatorii pentru drepturile animalelor. Numai la noi ursul, cerbul si mistretul, vanati nu pentru carne, nici pentru blana, ci pentru satisfactia egoista a unor ticalosi, nu sunt aparati de nimeni. Am vazut la televizor discutii moi si sterile, marginite la "legalitatea" cumplitului masacru de acum doua saptamani. Dar cine ne va da-napoi cei doua sute de mistreti? Cine a-nteles cat de las, de inuman, de nedemn e sa omori fiinte care nu ti-au facut nici un rau si care sunt total lipsite de aparare in fata armei tale? Cine-a protestat impotriva (ca tot vorbim de porcine) a scroafelor suite-n copac, care-au uitat de unde-au plecat si se cred acum boieri de vita veche? Cine s-a simtit umilit de inaltii functionari si manageri ai industriilor Europei civilizate care-au venit la noi sa ceara nu "pamant si apa", ci adrenalina, excitatie, imaginea totemica a sangelui varsat pe pamant, dovedind ca omul, chiar si in costum Gucci, a ramas un animal blestemat, omorator de animale?
Dublul Tiriac-Nastase (ce frumos suna pe vremuri expresia asta, cat ii iubeam pe maestrii tenisului!), dar celalalt Nastase, rafinatul colectionar de arta si ucigasul de animale, se face vinovat azi de o injosire a imaginii tarii noastre fara egal de la mineriade incoace. Pe Ion Tiriac l-am iubit si l-am respectat multa vreme. Ca tenisman, imi placea mai mult decat Ilie, pentru ca reprezenta pentru mine rezistenta morala, vointa neabatuta de a ajunge cat mai sus. L-am admirat apoi pentru reusita sa in afaceri, pentru tinuta sa demna, pentru greutatea si asezarea vorbelor sale. Intr-o vreme, in naivitatea mea, vedeam in el chiar un posibil presedinte al tarii. Cum a putut acest om moral si sfatos sa-si murdareasca in asemenea hal obrazul cu aceasta vanatoare care numai vanatoare n-a fost? Cat isi iubeste acest om tara, cand a transformat-o intr-un bantustan unde inca se mai face comert cu blanuri de leopard si cu fildes? L-am auzit spunand la televizor ca vanatoarea e "cea mai veche meserie din lume". Da, cand oamenii mureau de foame, trebuiau sa vaneze animale. Dar cand ucizi de dragul de a ucide, fara strop de compasiune pentru animalele surprinse si innebunite de groaza, pe care glontele intrat in carne le doare cum te-ar durea pe tine, cand ucizi zeci si sute de fiinte vii fara mustrari de constiinta, asta nu se mai cheama nici meserie, nici sport, ci viciu pervers, rusinos, injositor ca betia, ca mersul la curve sau ca jocul de carti. Nimic nobil in vanatoarea voastra regala. Doar mizerie umana transpirand prin haine si parfumuri si jeep-uri si arme scumpe.
Cat despre Adrian Nastase... Vor intelege vreodata oamenii amarati care l-au tot votat, analfabetii, pensionarii, satenii din fundul Moldovei si-al Olteniei, cat de strain este acest om de ei si de umanitate? Isi vor da seama, in satucurile lor fara canalizare, in apartamentele lor fara caldura, ca un om nu poate fi om daca omoara zeci de porci mistreti intr-o singura zi, la o luna dupa ce a promis in fata unei natiuni intregi ca nu se mai atinge de arma de vanatoare? In ceea ce ma priveste, acest individ ma fascineaza mai departe, ca un abis in care privesc tot mai adanc si ma cutremur tot mai tare.
Invit si implor deci opinia publica, societatea civila, organizatiile ecologiste si pentru protectia animalelor (si nu in ultimul rand institutiile statului) sa se implice in acest caz rusinos, care, pe langa multe alte implicatii, dezvaluie dedesubturile hidoase ale vanatului de animale salbatice in Romania.

[KORBEN]

mda, e tare trendu cu articole dsp tara, democratie, presedinte
am citit ultimele doua dileme vechi
same old, same old.....
surpriza placuta a fost un supliment catavencu dsp epoca de aur
kindda made me think....
ce vremi si ce oameni

[herbert]

maine, dupa 17.00 se ancheie timpul de viata acordat de teroristii arabi pentru jurnalistii romani. mi se pare infiorator ca exista asemenea creaturi cu infatisare omeneasca si ca, ni se spune, au si ei un Dumnezeu al lor.
iata un articol al lui Cartarescu publicat in "Jurnalul national". aflat la Viena cu o bursa, Mircea traieste cu noi tragedia acestor zile.

Iesirea din cosmar

Mircea Cartarescu

Ar trebui sa ne retragem trupele din Irak ca urmare a ultimatumului dat de teroristii care-i detin pe cei trei ziaristi romani? Aceasta intrebare nu se poate pune la rece si nu poate fi discutata cu calm.

Aproape orice poti spune in situatia de fata se reduce la un tipat de frustrare si de agonie, pentru ca nu traim in acest moment o drama (ca un impas politic ce s-ar putea negocia), ci o tragedie. Intr-o tragedie nu exista cai de a evita nenorocirea. Orice raspuns ai da, el se dovedeste aberant si inacceptabil. Este motivul pentru care oamenii renunta sa abordeze intrebarea frontal, preferand s-o desfaca in partile ei componente: e bine sa avem trupe in Irak? E bine sa cedezi unui santaj politic? E mai pretioasa viata unui cetatean decit politica de stat (sau decat orice altceva)? Aceste intrebari insa au legaturi foarte indepartate intre ele si practic nici o legatura cu nevoia de a lua o decizie rapida in situatia concreta din teren.
De fapt, situatia concreta e inanalizabila, caci se reduce la propria ei enuntare. Ce se intreprinde concret nu mai sunt nici macar negocieri (fiind vorba de un ultimatum), ci chestiuni de logistica: pastrarea contactului cu rapitorii, localizarea lor in teren, proceduri curente, cit se poate de practice in astfel de situatii. Nimeni nu-si mai pune problema vreunei legitimitati morale, politice sau de alta natura. Cum ii scoatem vii de acolo? Iata tot ce conteaza.
In astfel de imprejurari se arata (sau se nasc, daca nu existasera deja) idealistii, umanistii, pacifistii neconditionati. Ei cer statelor sa se retraga din orice conflicte in numele unei ideologii a iubirii. Orice razboi e rau, prin urmare el nu trebuie purtat. Nici un pret nu e prea mare pentru evitarea lui. Cei ce gindesc astfel, pacifistii britanici ce refuzau razboiul contra lui Hitler, beatnicii americani care cereau retragerea trupelor din Vietnam, adversarii tot mai numerosi ai prezentei americane in Afganistan si Irak se aduna si demonstreaza pentru valori ce li se par certe si indiscutabile, in afara judecarii lor intr-un context de politica reala. Istoria a aratat ca toti acesti oameni manati de sentimente nobile au gresit intotdeauna, de fapt i-au ajutat nepretuit pe Hitler, pe comunistii vietnamezi sau pe teroristii arabi. Ce-nseamna, in situatia ziaristilor rapiti, sa urmezi retorica nonviolenta si antirazboinica (mixata cu un antiamericanism de data recenta in Romania)? Nici un fel de garantie ca ostaticii vor fi eliberati, in schimb o confirmare a eficientei rapirilor de persoane, un semn cert de slabiciune a unei natiuni moderne in fata unor grupuri ce dispretuiesc viata umana (caci sa nu uitam: nu statul nostru, ci teroristii pun viata ziaristilor nostri in primejdie), o moarte simbolica pentru noi toti.
Statul are datoria sa negocieze rabdator viata cetatenilor sai aflati in pericol, chiar si in conditii inacceptabile politic. Sa examineze atent chiar si santajele cele mai murdare. Sa faca absolut tot ce-i sta-n puteri pentru salvarea celor amenintati. Dar nu chiar cu orice pret. Privind putin mai departe de lungul nasului, chiar si cetateanul cel mai impaciuitorist poate vedea ca unele targuri au consecinte atat de catastrofale, incat ele pur si simplu nu se pot face. Teroristii pot cere in definitiv orice. Ei sunt in afara oricarei legitimitati si a oricarui joc politic. Statele care cedeaza o data vor ceda intotdeauna, ceea ce, intr-o lume interconectata, in care pur si simplu nu poti fi neutru, e o catastrofa inacceptabila. Discutia legitimitatii prezentei trupelor internationale in Irak e o cu totul alta problema, care nu poate fi analizata cu sabia deasupra capului.
Cum sa spui toate acestea parintilor, sotilor si prietenilor celor rapiti e insa cu totul altceva. Cum sa explici populatiei, care reactioneaza emotional, ca ai permis sa fie omorati trei conationali – si asta e cu totul altceva. Nu exista iesire, e o tragedie si pentru ziaristi, si pentru negociatori, si pentru noi toti, romanii. Istoria e adesea "un cosmar din care nu ma pot trezi", cum scria Joyce. Nu pot decat sa sper din tot sufletul ca ziua de azi, la expirarea ultimatumului, sa aduca nu jale, ci usurare si bucurie in inimile tuturor.

[nume]

iata un articol al lui Cartarescu publicat in "Jurnalul national". aflat la Viena cu o bursa, Mircea traieste cu noi tragedia acestor zile.

Ntz, ntz, ntz ... ce chestie. E alaturi de noi trup si suflet. Mai ca-mi incolteste o lacrima.

Snuffff !!!!!

[BeNnY]

Semnat Andrei Gheorghe, articolul anului, if you will. A fost intr-un B-24-FUN, in urma cu ceva timp.


Stii cum e multimea cand simte sange? “Prinde-l, ma, nu-l lasa sa fuga! Pastele ma-tii de ucigas!” Suntem multi, suntem impreuna si avem dreptate. Alergam cu totii dupa el sa-l prindem si sa-l pedepsim. Stateam in statie la tramvai cand a venit si a lovit-o pe amarata aia pe trecerea de pietoni. Si era si gravida, in luna a noua. “Prinde politistu’, prinde politistu’!” Alergam umar la umar bufnind si scrasnind din dinti. Vrem sa ne infigem ghearele in carnea lui, sa-i smulgem ficatul cu ciocul. Politistul e tanar si are o fata naiva, incocenta. Genul acela de ten alb si delicat, care in momentele de emotie maxima se inroseste, cu pete aproape violacee; ochii albastri; fuge speriat in zig-zag. Si de peste tot se intind maini inspre el. Alearga bine. E tanar, puternic si majoritatea celor care il urmaresc au paltoane grele si incomode, iar el reuseste sa se fereasca si intra intr-o curte interioara. Se intoarce si ajunge cu spatele la cei 2 pereti care formeaza un unghi drept cu umbra lui. Nu mai are unde sa fuga. Gafaie, isi roteste ochii speriat. “Futu-ti gura ma-tii de ucigas!” Scoate pistolul: pentru o fractiune de secunda, lumea ingheata. Toti, absolut toti se opresc: aia de la geamurile de la etaje isi inghit strigatele. Pana si adrenalina intepeneste. Cu un gest scurt, isi baga pistolul in gura, trage, sangele cu bucati de creier zboara pe peretii gri, proaspat tencuiti, cade in genunchi si apoi se prabuseste, lovind cu fruntea asfaltul. Ramane intr-o pozitie extrem de spactaculoasa; parca ar fi regizata: se sprijina in genunchi si-n frunte, sau mai degraba in gat. Capul e un pic intors intr-o parte si mainile ii atarna pe langa corp.
Nu mai are 24 de ani, iar mutimea nu mai are strigate. Femeia nu fusese lovita pe linia de tramvai si nu era gravida in luna a noua: e o pustoaiaca tampita de 17 ani, care a sarit in fata masinii si a lovit nitel portiera. “Saracu’ de el! O lumanare, o lumanare, aduceti o lumanare, nu se cade... e si el un suflet...”. Lumanarile apar brusc, ca si cum ar fi fost deja in buzunare: se aprind, iar eu plec la radio sa transmit reportajul pe care tocmai l-am inregistrat. Si ma gandesc pe drum ca, daca editez destul de bine, s-ar putea sa iasa si un premiu din asta...

[herbert]

@BeNnY
ar iesi un scurt metraj excelent regizat de Ambra, numai sa fie el mai simtitor si mai putin cinic in acele momente.
in general, nu-l inghit pe acet Andrei Gheorghe, care e isteric si superficial. un cabotin cu idei putine si ferme...
nu ti-l recomand, sincer, ca model de urmat si de citit. Ambra noastra (care are nevoie, am mai spus, de iubire pentru a se umaniza) e mai buna.

[BeNnY]

De ce nu ar fi de citit? E intr-un fel la fel ca Ambra Blu, puteti sa-i combateti personalitatea cat vreti, dar nu puteti nega faptul ca scrie bine. Am citit aproape toate articolele pe care le-a scris in B-24-FUN (~80) si pot spune ca nu sunt foarte multe foarte bune, dar cele bune sunt de genul celui de mai sus, memorabile.

[herbert]

BeNnY-to,
n-o sa discutam noi aici, oameni seriosi cum suntem, despre calitatile si valentele unui mediocru coplesit de oralitate precum Andrei Gheorghe.
nu-l compara cu Ambra, pentru ca-l insulti pe prietenul nostru.

[gionloc]

am citit doua articole despre Ion Iliescu (o ciuca a batailor acum, dar nu cred ca sufera prea mult) scrise de Mircea Cartarescu si Alex. Leo Serban.

uite ca pana la urma l-au ajuns pe Iliescu din urma nenorocirile! articole incriminatoare, functii pierdute, eliberari criminale, revarsari orale pe la congrese... aproape ca i-au cedat venele transportoare de oxigen spre creier...

la 45 de ani... nasol

[nume]

nu-l compara cu Ambra, pentru ca-l insulti pe prietenul nostru.

:lol:

la 45 de ani... nasol

45 are leo.

[raptor]

maine, dupa 17.00 se ancheie timpul de viata acordat de teroristii arabi pentru jurnalistii romani. mi se pare infiorator ca exista asemenea creaturi cu infatisare omeneasca si ca, ni se spune, au si ei un Dumnezeu al lor.

.mie mi se pare la fel de infioratoare reactia total neprofesionista a incapabililor de la conducerea tarii, pe care cu atata sarg i-ai aclamat in timpul alegerilor.

[herbert]

.mie mi se pare la fel de infioratoare reactia total neprofesionista a incapabililor de la conducerea tarii, pe care cu atata sarg i-ai aclamat in timpul alegerilor.

o, lucrurile nu se compara, omule.
reactia autoritatilor e cam enervanta uneori, nepotrivit exbitionista pe unele portiuni (eu cred ca Basescu n-ar fi trebuit sa se plaseze in fruntea celulei de criza, era suficient seful SRI sau un ministru), dar in linii mari e corecta. o TARA, daca e tara si nu un SRL de vanzare, nu cedeaza la santaje.
eu nu obisnuiesc sa aclamez pe nimeni, doar recomand uneori...
pentru cei derutati, rataciti prin coridoarele "Romaniei Mari", explic unele lucruri de mai multe ori. si gata. de aici incolo gandesti cu capul tau.
asa ca intepatura ta trece pe alaturi.
cum ar spune Anton Pavlovici Cehov:
privet, privet
i utrom dva priveta

P.S. mi-ar fi fost interesant sa comentati:
1. cum de PDS a arabizat o parte din economia tarii..
2. de ce jurnalistii romani sunt atat de naivi uneori... s.cl.

[raptor]

.draga tovarase. o fi nostim, dar deja cam de prea mult timp bati apa-n piua cu prm-ul.

.bineinteles ca nu ar trebui sa dea satisfactie rapitorilor, dar felul in care au falfait comunicatele de presea, azi-da, maine-ba, ca niste ageamii, spune totul. jucam dupe cum ii sare unchiului sam discul.

.tara nu e SRL, nu? iar in irak am mers asa...in excursie, si nuuuuuuuu, nu dupa petrol

eu nu obisnuiesc sa aclamez pe nimeni, doar recomand uneori...

.uite, inteleg ca lecitina e scumpa, asa ca o sa te ajut eu sa iti improspatezi putin memoria:

spuneti DA si veti avea

.in continuare te rog sa rasfoiesti cele 9 pagini, in cautarea tineretii pierdute, ca eu m-am plictisit la a 4-a.
http://www.cinemagia.ro/forum/viewto...r t=75&hist=0

[nume]

.draga tovarase. o fi nostim, dar deja cam de prea mult timp bati apa-n piua cu prm-ul.

..in continuare te rog sa rasfoiesti cele 9 pagini, in cautarea tineretii pierdute, ca eu m-am plictisit la a 4-a.

:lol:
Aveti un minut ?

[Alex Leo Serban]

pt ca numitul nume tot insista pe virsta mea (yeah right, 45... i-a trebuit ceva pina sa get it right :o ), voi raspunde cu o vorba a zsa-zsei gabor: da, am atitia ani, dar nu-i port pe toti deodata
(dpsr el s-ar putea spune - in contrapartida - ca-si arata virsta... nu stiu ce virsta are, dar si-o arata )

[nume]

o vorba a zsa-zsei gabor

aaa?

[Alex Leo Serban]

aaa, am uitat ca esti prea mic pt ea...
cauta pe net

[herbert]

ati cumparat "Jurnal II" de Mircea Cartarescu?
merita.
iata un editorial al sau din "Jurnalul national" (nu prea inteleg relatia lui Mircea cu Tuca si cu "profesorul" Voiculescu, adica o relatie atat de lunga cu un analfabet si cu un securist, dar incurcate sunt relatiile unui scriitor. pe de alta parte, nici cei de la "Dilema veche" nu-i ofera o rubrica la fel de bine platita).
o intrebare nevinovata & inocenta: avem isterici pe Cinemagia?


Sentimentul romanesc al isteriei

Mircea Cartarescu

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.

Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi. Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

[nume]

nu prea inteleg relatia lui Mircea cu Tuca si cu "profesorul" Voiculescu, adica o relatie atat de lunga cu un analfabet si cu un securist, dar incurcate sunt relatiile unui scriitor.

Simplu, prostitutie. Va prostituati cam mult domnilor.

[Bogie]

Un lucru care-mi irita nervii : claxonatul. Inutil, prelung, vulgar ca o injuratura de mama...sunt si eu sofer dar nu-i inteleg pe cei care apasa pe el ca si cum ar vrea sa-si striveasca semenii...un ambuteiaj simplu, un incepator care nu gaseste treapta potrivita...si din spate se repede cate unul cu un claxon oribil de strident, incurcand si mai mult situatia...as vrea sa stau de vorba cu unul din astia, sa-mi explice si mie ratiunea pt care apasa butonul ala...e ceva de neconceput pt mine.

Cat desper Cartarescu si locurile unde scrie....si poetii trebuie sa manance, nu? ...sa nu fim ipocriti.