(Nicholas Roeg) Bad Timming vs. Shame (Ingmar Bergman)

[Liviu-]

Meci: (A15. Nicholas Roeg) Bad Timming vs. Shame (A16. Ingmar Bergman)

Rezultat: 0 - 4

Perioada de votare: 5 septembrie 2011 - 11 septembrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Windom]

Bad Timing

S-ar părea că o soartă cu un simţ al umorului negru destul de dezvoltat i-a facut pe protagonişti să se întîlnească, punînd de-o relaţie ce pendulează între două extreme – impulsivitate şi control, în acest studiu masochist al relației male-female marca Nicholas Roeg. Există parcă o logică bolnavă în felul în care decurg lucrurile, cei doi porumbei sînt atît de diferiţi încît s-ar putea să fi fost făcuţi unul pentru altul. Alex doreşte doar ceea ce poate controla şi analiza, Milena traieşte clipa şi se aruncă cu capul înainte, lipsindu-i capacitatea de analiză. Alex e atras de acest haos numit Milena, pe care încearcă să-l raţionalizeze, „să îmblînzească scorpia”, să o domesticească, pentru a o aduce la nivelul imaginii pe care şi-a format-o despre ea. Această nevoie de a domina atinge punctul culminant într-o scenă extrem de evocativă, care frizează necrofilia. Roeg are grijă să nu-și catalogheze personajele drept „good guy”, „bad guy„, conștient de nuanțele de gri ce caracterizează o relație.
Filmul jonglează permanent cu noţiuni precum şansă, liber arbitru, predestinare, iar structura sa narativă mozaicată reflectă acest lucru. O structură de tip Pulp Fiction, before Pulp Fiction, ca veni vorba...
Conceptul de „bad timing” este accentuat în momentul în care povestea de dragoste se transformă în anchetă poliţienească. Apare un al treilea element în ecuaţie, Netusil (btw, numele vine din cehă şi se traduce prin „omul care nu ştia ceva”), un inspector cu probleme de identitate, confruntarea dintre acesta şi Alex constituind punctul forte al peliculei. Pentru Netusil, confesiunea lui Alex, recunoaşterea vinovăţiei pare singura cale spre mîntuire. Detectivul vrea să se recunoască în Alex pînă acolo încît şi-ar dori să devină Alex. Cei doi se aseamănă la îmbrăcăminte, gesturi şi un anumit dispreţ faţă de persoana Milenei, dincolo de acestea însă sînt cum nu se poate mai diferiţi.
Alegerea lui Art Garfunkel pare curioasă la prima vedere, apoi îţi dai seama că-i geek-ul perfect pentru a-i ţine piept hipersexualizatei Russell. A match trully made in heaven (or hell).
Controversat, complex, inteligent, Bad Timing e unul dintre acele filme a căror complexitate și subtilități ti se dezvaluie treptat, cu fiecare re-vizionare. Pentru mine, cel mai interesant film de pina acum din competitie...

Shame

Filmul ăsta e o „curiozitate”, și nu doar prin modul de tratare a subiectului. E o rara avis în însăşi filmografia apoliticului Bergman, explorator al sufletului chinuit, lăsat rece de ideologii ori manifeste politice. De asemenea, este, cred, singurul film al regizorului în care sursa conflictului intern, declanșatorul, provine din afară. Conflictul armat provoacă o metamorfoză atît la nivel individual cît și la nivel socio-politic, transformînd un cuplu socio-democrat burghez în indivizi cu puseuri naziste. Invazia, captivitatea, tortura, trezesc demonii interiori la viață. Interminabilul conflict armat a determinat ca problema justeței cauzei uneia sau alteia dintre părțile beligerante să devină irelevantă. Izolați pe insula lor, într-o oază mai mult sau mai puțin „pacifistă”, cei doi preferă o atitudine ignorantă în raport cu conflictul (îndeosebi el, trimițîndu-ne, vrînd-nevrînd, cu gîndul la poziția regizorului de pînă atunci, aflat mereu undeva deasupra politicului, abordînd teme de natură metafizică, într-o mult mai strînsă legătură cu artisticul). Este o izolare confortabilă și nu doar față de război, ci față de societate în general. Pare chiar o fugă de realitate. Asta pînă în momentul în care realitatea le invadează existența, iar cei doi nu prea au habar cum să se descurce în noua situație, devenind un aluat maleabil în mîinile ambelor părți beligerante, simplu material de propagandă. De la cuplul care se trezește într-un pat confortabil, fără nici o grijă, la începutul filmului, ajungem în final să vedem același cuplu, de această dată în zdrențe, chirciți pe fundul unei bărci în derivă. Totul s-a schimbat, nimic nu mai poate fi la fel, viitorul e incert. Finalul, sinistru și, în același timp, poetic, grație lui Sven Nykvist, nu trage concluzii, nu oferă soluții, se află dincolo de demagogia ori mesajul unui Spielberg. Cadrele finale te pun pe gînduri. Si nici că ai putea cere mai mult...

Vot: Shame

P.S. Din păcate Roeg a fost nedreptățit în cazul de față, nevoit să-și încrucișeze săbiile cu titanul. Bad Timing e unul dintre filmele mele preferate, insa e foarte greu sa te ridici la nivelul lui Bergman. Iar Roeg e mult prea interesant pentru a fi abandonat in primul tur. Pacat...

[MinRep]

Bad Timing
DISCLAIMER : Imi place Nicolas Roeg… Desi nu a facut un film cu adevarat bun de vreo 30 de ani, nimeni nu ii poate lua inapoi capodoperele pe care le-a facut in anii ’70 si nici contributiile sale ca director de imagine din anii ’60, atat in alb-negru (Dr. Crippen), cat si in color (The Masque of the Red Death, unul dintre highlights-urile carierei lui Roger Corman).
Acestea fiind spuse, ”Bad Timing” este ultimul sau film mare. Fara sa respecte cronologia, filmul deruleaza povestea relatiei vieneze dintre Alex (prof de psihanaliza) si Milena (amanta sa focoasa si nestatornica, asa cum femeile tind sa fie in astfel de filme). Finalul aventurii lor (plasat la sfarsit si apoi in paralel drept rama pentru mai mult flashback-uri) are loc la camera de garda, unde Alex o aduce pe Milena dupa o supradoza, dar sacaitorul politist jucat de Keitel (combinatie de Columbo si ofiter Gestapo) se tine dupa Alex, convins ca acesta ascunde ceva.
Pentru doua ore, filmul penduleaza constant intre noaptea accidentului si trecutul personajelor. Montajul rapid si siret face sa para ca personajele insele sunt capabile sa calatoreasca in timp. Nicolas Roeg are un ochi aparte, iar povestea aproape ca este spusa prin inlantuirea cadrelor, prin modul in care sunt folosite culorile si prin trimiterile la Klimt si Schiele mai degraba decat prin ceea ce spun personajele (chiar si, cateodata, doar in gandurile lor).
Roeg a mai lucrat cu muzicieni in roluri principale. Daca Mick Jagger si David Bowie sunt si actori si muzicieni mai talentati decat Art Garfunkel, acesta este totusi foarte bine distribuit si este credibil in rolul de psihanalist rece, pervers si gelos gandit de Roeg. Theresa Russell – consoarta regizorului – face, la fel, un rol foarte bun si evita tertipurile obisnuite la care apeleaza actrite care trebuie sa joace femei promiscue/isterice/instabile. Ambele personaje sunt impulsive, dar se manifesta in moduri diferite.
Si tot la capitolul muzica, trebuie sa remarc soundtrack-ul filmului. ”Invitation to the Blues” de Tom Waits, ”Who Are You” de la The Who si mai ales Concertul din Koln al lui Keith Jarrett... toate impreuna sunt un acompaniament sublim pentru acest film.

Shame
Acesta este unul dintre cel mai straniu film pe care l-a facut Bergman si unul dintre cele mai pesimiste ale sale. In centrul actiunii este un cuplu (Liv Ullmann si Max von Sydow), care isi duc existenta conjugala in semi-izolare, in timp ce tara intreaga este cuprinsa intr-un razboi civil. ”Skammen” este un film politic (sau, ma degraba, anti-politic), o declaratie anti-razboi, cu scene de interogatorii, tortura, crime si chiar si cateva scene de actiune si efecte speciale. In consecinta, are toate ingredientele pentru un mare esec.
Si totusi, este unul dintre acele filme rare in care toate elementele se imbina aproape perfect. ”Rusinea” din titlu se poate referi la mai multe momente si la mai multe personaje si este meritul filmului ca reuseste sa gaseasca mai multe exemple pentru a ilustra aceasta idee. Dar personajul care pare sa simta cel mai mult acesta rusine este cel jucat de Max von Sydow, care inainte de razboi a fost violonist, iar acum este incapabil sa isi duca viata mai departe din niciun punct de vedere. Sotia s-a saturat demult de crizele si plansetele lui si nu ezita, initial, sa inceapa o relatie cu un personaj mai influent, care ii poate ajuta, astfel, sa treaca prin greutatile razboiului.
Ultima parte a filmului, care evoca disperare, nebunie si acte necugetate comise in conditiile-limita in care personajele sunt puse este devastatoare. Iar finalul, filmat atat de calm de Sven Nykvist si interpretat cu minim de mijloace de Liv Ullmann intr-un moment de maxima tensiune (fara finalitate) nu poate sa nu provoace oricarui spectator un minim de depresie, cel putin cateva minute dupa ce filmul se termina.

Vot: Bergman (stiu ca s-ar putea sa nu fie toata lumea de acord cu mine, dar consider ca, de data aceasta, lupta a fost inegala).

[MinRep]

"Shame", la TV:

CineMAX
Vineri, 09 Sep 00:10 (adica noaptea dinspre Joi, 08 Sept spre Vineri, 09 Sept)
Cinemax 2
Sîmbătă, 10 Sep 00:10

[varu]

Bad Timing
Radiografierea unei relatii clinice de iubire dintre o freak si un control freak.
Doi oameni bolnavi cu manifestari diametral opuse: ea expansiva, euforica, nestatornica, isi exteriorizeaza toate trairile intr-un mod aproape voyeristic, el cerebral, inchistat, un geek cu trasaturi ale fetei imobile ce ascunde o minte obsedata pana la psihoza de a controla si a planifica viata ei milimetric in proiectia relatiei pe care o are el in cap.
Regizorul ne explica destul de clar prin ritmul filmului ca o sa avem parte de putina liniste si de foarte multa furtuna.
La fel cum relatia lor e una fragmentata, fara armonie, ca zeci de cioburi ale unei sticle sparte si structura filmului incearca sa compuna povestea intr-un mod fragmentar, un perpetuum mobile intre prezentul dramatic (ea in spital in urma unei supradoze, el dand explicatii anchetatorilor) in care actiunea curge coerent, ca intr-un film politist clasic si trecutul recompunerii povestii iubirii cu nabadai care a dus la deznodamantul din prezent in care actiunea curge intr-un ritm psihidelic, rock'n roll, de videoclip.
Nicio scena nu are mai mult de 2-3 minute, asa ca avem de-a face cu un film cu zeci de scene disparate logic si temporal una de urmatoarea, tabloul complet trebuind sa il recompuna spectatorul ca intr-un puzzle.
Finalul m-a cam lasat , La Ceremonie pare ca are un final cumintel prin comparatie.
Un film bun (!), cu merite de imagine si de creatie mult inainte filmelor facute in timpul sau, nu pot sa nu remarc prospetimea acestui film, avand in vedere ca e facut in anul 1980 (!!!). Uitati-va la stilul videoclip de a compune filmul asta si uitati-va la videoclipurile-etalon din anii '80 cu Madonna, Michael etc. si poate e mai clar de ce cred eu ca e un film proaspat si inainte timpurilor cand a fost facut.

[varu]

Shame

Capodopera.
Nu sunt familiarizat cu intreaga filmografie a lui Bergman, e doar al doilea Bergman pe care il vad dupa faimosul Persona.
Un film devastator despre psihicul uman in fata razboiului. Avem de-a face cu Razboiul nenumit, cu R mare, fara de sfarsit si fara sens, asa ni-l arata Bergman. Viziunea lui Bergman in fata Razboiului e una profund pesimista si deprimanta, oamenii singuri in fata lui isi pierd luciditatea si demnitatea si nu exista o cale reparabila, salvatoare si nici o intoarcere la ce a fost inainte. Poate de asta si finalul (deschis) ne arata ca Ea (cea care totusi incearca sa isi mentina echilibrul, umanitatea de-a lungul povestii) recurge la visare in fata iminentei, ca un licar iluzoriu in fata sfarsitului.
"Rusinea" e probabil constientizarea pierderii valorii de om, asa cum ne e dezvoltata povestea.
S-ar putea sa fie o interpretare prea simplista, in mod cert un astfel de film presara mult mai multe sensuri de-a lungul lui si in mod clar iti trebuie un bagaj cultural mai vast asupra operei lui Bergman (pe care eu nu il am), dar mie asa mi s-a parut tonul filmului: "Rusinea" = Rusinea de a iti da seama ca ai fost om si ca nu mai esti om.
Un film hipnotic si apasator, in mod cert o capodopera.

Votez si eu cu Skammen.

[alexandru_d]

Bad timing


Pentru mine este primul film semnat Nicolas Roeg si pot spune ca vreau sa mai vad cel putin unul.
Are un mod aparte de pune sub lupa cateva vieti chinuite de propriile aspiratii si dorinte. Cateva luni bune sunt derulate in mod alert scotand in evidenta momente intens traite dezvaluind o lupta stransa de a trai viata liber pe de o parte si incorsetata de cateva principii mostenite pe de alta parte.


Skammen


Ca intotdeauna, Bergman expune o lucrare complexa. Cat de mult se poate schimba un om aparent anost? Odata "schimbata" o fiinta mai poate oare sa revina chiar si pentru o clipa la ceea ce a fost? Cate trebui sa induram pentru a ne schimba modul de gandire cu 180 grade?

Vot: Skammen

[MinRep]

Bad timing

Pentru mine este primul film semnat Nicolas Roeg si pot spune ca vreau sa mai vad cel putin unul.

Recomand cel putin inca doua - "Walkabout" si "Don't Look Now".

[loud.rocks]

Skammen

Foarte diferit fata de celelalte filme ale regizorului, Skammen prezinta modul in care evolueaza relatia unui cuplu (format din doi dintre actorii preferati ai lui Bergman - Liv Ullman si Max von Sydow) pe durata razboiului. Relatia celor doi incepe sa clatine inca dinainte ca razboiul sa inceapa, ambii avand un sentiment de teama continua datorita vestilor mereu pesimiste de la radio, sentimente amplificate poate si de izolarea celor doi, care in viata de zi cu zi nu intra in contact cu prea multe persoane de pe insula.
Prima scena prezinta o zi obisnuita din viata celor doi, fiind poate singurul moment cat de cat linistit din film. Apoi situatia se inrautateste treptat: din ce in ce mai multe convoaie circula prin zona, cateva avioane trec si lasa in urma parasutisti, bombardamentele incep, iar cei doi ajung chiar victime ale propagandei si ale abuzurilor celor doua tabere.
Pe toata durata acestor scene camera se concentreaza asupra celor doi: privim reactiile lor, felul in care se comporta in fiecare moment de tensiune, felul in care disperarea lor creste si ajung sa faca lucruri inexplicabile - sotia isi inseala sotul cu primarul orasului, iar acesta ucide un tanar ratacit prin zona. Concluzia: felul radical in care cei doi s-au schimbat.
Cu un puternic mesaj anti-razboi, filmul lui Bergman reprezinta un studiu excelent al psihologiei umane in situatii deosebite. Desi mi-au placut mai mult Die Brücke sau Idi i smotri, cam la aceeasi calitate mi se pare si Skammen. Cred ca e cel mai bun film de pana acum din competitie!


* Desi am vazult filmul vineri, am asteptat fiind convins ca o sa vad si Bad Timing in timp util ca sa votez, insa pe cel din urma abia inainte l-am terminat. Revin maine cu cateva cuvinte si despre el, desi oricare ar fi fost alegerea mea, rezultatul este evident in favoarea lui Bergman.




Bad Timing

Tintele mele principale de la Nicolas Roeg erau Don't Look Now, Performance si Walkabout. Iar despre acest Bad Timing nu stiam absolut nimic, insa mi-a placut foarte mult. Ritm foarte bun inca de la inceput; poveste prezentata in foarte multe scene in care ni se relateaza pe de-o parte prezentul (actiunea are loc la spital, si consta in ancheta la care este supus Alex, personajul principal, interogat de catre inspectorul Netusil), iar pe de alta parte trecutul (si anume relatia dintre cei doi protagonisti prezentata in flashback-uri); personaje complexe bine conturate - acestea reprezinta principalele puncte forte ale filmului.
Relatia celor doi este una atipica, mai degraba o aventura, ce are loc din cand in cand - Milena trece regulat si pe la sotul ei ceh din Slovacia, sau mai iese cu diferiti prieteni, pe care-i saruta cu nonsalanta in fata iubitului(amantului?) ei. Alex in schimb tolereaza toate aceste escapade, problema cu alcoolul, certurile dese, multumindu-se cu partidele de sex de care pare dependent. Insa aceasta toleranta scapa de sub control, acesta ajungand sa faca o obsesie din Milena, pe care in final o rapeste si o violeaza.
Un film bun care a avut ghinionul sa pice in competitie tocmai cu Shame. Oricum, o sa urmaresc de la Roeg si cele trei filme pe care le-am amintit mai sus.