Pe lângă promisiunea întâlnirii cu opera sa, acest documentar ne invită să descoperim bucătăria unui mare artist. Prin interviurile pe care le oferă, prin vorbele sale măsurate, prin poveștile și ideile sale nemăsurate, prin frământările sale și prin amintirea lor, regizorul Jacques Audiard ne poartă prin culisele unei forțe creatoare care l-a consacrat drept unul dintre autorii principali ai cinemaului francez contemporan.
După ce a lucrat ca scenarist și monteur, la 42 de ani Jacques Audiard a debutat ca regizor cu Regarde les hommes tomber (1994), însă abia cu al treilea său film, Sur mes lèvres (2001), și-a dezvoltat cu adevărat viziunea. Un realism liric, dar conținut. Poezia de pe stradă, din suburbii, din penitenciare, din sufletele unor oameni marginalizați, indignați, dar puternici; și, pe alocuri, de o sensibilitate înălțătoare. Cum e Thomas, protagonistul din De battre mon coeur s'est arrêté (2005), interpretat de Romain Duris, un om prins între mafie și muzică. În fața unei claviaturi de pian, Thomas reușește să își domesticească partea întunecată, neșansa, cruzimea și sadismul din viața sa. Degetele sale anchilozate, cândva pătate de sânge, i se dezmorțesc și încep să îi cânte angoasa și extazul.
Cu fiecare film, Audiard tinde să păstreze lupta eternă între o masculinitate exagerată, curtată de o salvare exagerat de feminină. O dinamică recurentă căreia îi schimbă mereu forma și genul. Iar dacă laureatul Palme D`Or la Cannes, Dheepan (2015), e o dramă de război cu un luptător din Sri Lanka angajat ca îngrijitor în Paris, Les frères Sisters / The Sisters Brothers (2018) e un western cu Joaquin Phoenix și John C. Reilly plasat în Oregon-ul pestriț din secolul al XIX-lea.
Însă Un prophète (2009) este considerat de către mulți drept capodopera lui Audiard. Câștigătorul Marelui Premiu al Juriului la Cannes (și nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin), filmul ne aruncă în mijlocul unei drame cu gangsteri excelent jucată și, pe alocuri, de un suspans neiertător, fără să fie în schimb prea apăsător. Iar Tahar Rahim e o forță de neoprit. În fond, talentul lui Audiard transpare în toate performanțele actorilor din filmele sale. Se nasc personaje sfâșietor de adevărate. Iar dramele lor morale sunt țesute cu multă grijă. Însă chiar dacă Audiard are o pecete consecventă, nu are un singur stil.
Pe lângă viața inaccesibilă a suburbiilor și pe lângă poezia lor la fel de ocultată, Audiard are o slăbiciune pentru poveștile de dragoste. Însă îndrăgostiții din filmele sale suferă de alte forme de marginalizare și ajung să depindă urgent unul de celălalt. Cum e în Sur mes lèvres, unde ea e surdă iar el știe să citească pe buze. Co-dependența e imprimată în însăși structura lor.
Ultimul său film, Les Olympiades, Paris 13e (2021), pe care Audiard l-a lansat la cei 70 de ani ai săi, pare opera unui regizor tânăr. Fiindcă urmărește, în acest cartier parizian văzut în alb-negru, încrengăturile amoroase ale unor tineri sexi care se găsesc, se iubesc și se trădează în feluri nebănuite. Însă nu e nimic imatur sau anacronic în viziunea lui Audiard asupra milenialilor. Ca și în proza lui Michel Houellebecq, căutările sexuale sunt aici ca un surogat religios. Răspund unei nevoi spirituale. Unei lipse fundamentale de credință în sensul vieții. Mai ales când lumea în care trăiești se schimbă atât de repede încât sensul ei mereu îți scapă printre degete.
Documentarul Jacques Audiard - Le cinéma à coeur (2021) se difuzează luni, 30 mai, ora 13.30. Doar la TV5 Monde.
