Așa cum enunță și marele teoretician de film André Bazin, „cinemaul mereu a fost interesat de Dumnezeu”. Încă din primul deceniu de la apariția celei de-a șaptea artă s-au produs o seamă de pelicule despre Iisus Hristos. Filmul are puterea să provoace dogmele religioase și să surprindă conflicte de natură etică, precum în aceste trei capodopere pe care Cinemagia ți le recomandă călduros:
Breaking the Waves (regia Lars von Trier, 1996)
Dacă Lars von Trier ar fi făcut doar „Breaking the Waves”, tot ar fi fost recunoscut drept un mare cineast. Prin maniera naturalistă, aproape documentaristică în care dramatizează dilemele morale ale unei femei credincioase și naive aruncată într-o lume crudă și conservatoare a bărbaților, precum și prin măiestria prin care își dirijează actorii, Lars von Trier studiază aici anatomia fragilă a credinței.
Într-un orășel conservator din Scoția, un lucrător pe o sondă petrolieră rămâne invalid în urma unui accident, iar soția lui este cu atât mai distrusă cu cât acesta îi cere să îl înșele ca apoi să îi relateze experiențele ei extraconjugale. Ca și cum ea ar fi o extensie a propriului său corp, prin care el dorește să își păstreze sexualitatea, ca să simtă că are pentru ce să mai trăiască.
Actrița Emily Watson interpretează o protagonistă absolut copleșitoare, care vorbește ca un ventriloc cu Dumnezeu, ridicând privirea spre cer și rugându-se pentru soțul ei cu o atitudine submisivă, apoi închide ochii, își îngroașă vocea și își răspundă sieși, în numele Domnului. Pentru ea, credința pare o schizofrenie controlată, ca o contradicție între lumea retrogradă și neiertătoare din care se trage, și provocarea unui liberalism compromis.
Silent Light / Stellet licht (regia Carlos Reygadas, 2007)
Johan, tatăl unei familii de menoniți din nordul Mexicului, își iubește soția și copiii, alături de care duce o viață simplă și pioasă, dictată de tradiția lor religioasă. Doar că Johan se îndrăgostește de o altă femeie.
Regizorul mexican Carlos Reygadas propune un cinema mai degrabă intuitiv decât rațional, dezvoltând lungimi meditative și introspective într-o tentativă de a se debarasa de narativ și de a intra într-un flux al conștiinței creatoare. Sau, în cuvintele lui, favorizează „prezența în locul prezentării”.
Aici, el pare să integreze viața intimă a personajelor sale într-un circuit cosmic. Inclusiv tabu-urile și păcatele lor ne inspiră sacralitate. O sacralitate care la un moment dat capătă o dimensiune supranaturală, miraculoasă, și răstoarnă tot acest circuit. Reygadas ilustrează cu grație și sensibilitate până și ce înseamnă să mori de dragoste rănită.
The Exorcist (regia William Friedkin, 1973)
La aproape cincizeci de ani de la o lansare fulminantă, care a dat peste cap box office-ul american pentru un film horror și a lăsat o vastă moștenire culturală, „Exorcistul” încă te mai surprinde. Sigur, poate că pe alocuri nu îți mai provoacă aceiași fiori ca odinioară, dar merită să îl (re)vezi cu o altă perspectivă asupra relației psihologice dintre decadență și mântuire, de-a lungul mai multor vârste.
Regizorul William Friedkin construiește un paralelism captivant între conflictul interior al unui preot care și-a pierdut credința ca un soi de manifestare a unei crize de vârstă mijlocie și fetița posedată de către un demon străvechi ca o formă extremă a unei rebeliuni adolescentine. Fetița încearcă să compenseze pentru absența tatălui atrăgându-i atenția mamei iar părintele se simte vinovat pentru suferința mamei lui. Astfel că exorcismul, adică lupta preotului cu demonul Pazuzu, reflectă proporțiile mitologice ale unui complex Oedipian generalizat, iar Friedkin reușește să transpună această confruntare fără să pice în dogmatism sau în nihilism. Iar dacă sacrificiul este o valoare creștină supremă, acest film îi face cinste.
