Grey Gardens (Albert & David Maysles, 1975)
Grey Gardens a revoluționat cinemaul documentar prin sinceritatea și lipsa de intervenție a autorilor, care nu au încercat să dovedească nimic, ci doar să surprindă intimitatea a două femei burgheze excentrice și carismatice, retrase în vila lor și în visele lor dărăpănate: mama și fiica, ambele pe nume Edith Beale, sunt rude primare cu Jackie Kennedy, fosta prima doamnă a Americii. Autoritățile amenință să le evacueze pe cele două Edith din superbul lor conac de 28 de camere intrat în paragină, unde nu își mai permit să ducă viața luxoasă de odinioară.
„E foarte dificil să păstrezi linia dintre trecut și prezent”, mărturisește în șoaptă mica Edith Beale la cameră, în timp ce își face probleme dacă ținuta ei „revoluționară” l-a impresionat pe grădinarul lor. Grey Gardens este plin de astfel de momente înduioșătoare, în care cele două femei dezgroapă amintirile lor glorioase, demult apuse.
The Act of Killing (Joshua Oppenheimer, 2012)
Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar, The Act of Killing este o experiență cinematografică absolut copleșitoare. Într-o cheie tragic-comică, filmul ne arată sinistrele urme ale Războiului Rece în Asia. În anii `60, în Indonezia a avut loc un genocid anticomunist, susținut și de către Occident, în frunte cu SUA. Pe parcursul a doi ani, au fost omorâți până la un milion de oameni, acuzați ca fiind comuniști, simpatizanți ai comunismului sau pur și simplu victime colaterale. Cât despre cei care au condus acest genocid, nu numai că acești oameni nu au rămas cu absolut niciun regret, ci sunt astăzi tratați în Indonezia ca niște eroi naționali.
Regizorul Joshua Oppenheimer și echipa sa sunt primiți călduros în intimitatea acestor criminali de război, în frunte cu Anwar Congo, un bătrânel deschis și carismatic care fumează marijuana și dansează cha-cha ca să nu mai vadă fantomele tuturor celor pe care i-a ucis.
Ei vor să le arate străinilor care îi filmează că sunt într-adevăr niște eroi, așa că se apucă să reconstituie cu mândrie toate mijloacele odioase prin care și-au torturat și omorât victimele. Mai mult, ei își dau frâu liber imaginației și regizează o coregrafie spectaculoasă, de-a dreptul suprarealistă, parcă vrând să ne arate cât de inocent este, de fapt, „actul de a omorî”.
Apa ca un bivol negru (film colectiv, 1970)
Apa ca un bivol negru surprinde efectele catastrofale ale inundațiilor din primăvara anului 1970. Realizat de către un întreg colectiv de cineaști, acest film este unul dintre cele mai importante documentare filmate vreodată în România.
Impresionant este stilul unitar, care nu numai că ilustrează fragilitatea vieții rurale aparent nemuritoare din România, dar exprimă la propriu vocea unei generații, fiindcă deși pare opera unui singur autor, regia este semnată de către 10 cineaști: Youssouff Aidaby, Petre Bokor, Andrei Cãtãlin Bãleanu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nicolae Margineanu, Roxana Pana, Dan Pița, Dinu Tãnase și Mircea Veroiu.
În imaginile stilizate și curajos montate, acompaniate de către un peisaj sonor înălțător și totodată apăsător, oamenii apar adesea nemișcați în portrete de grup, ca și când ar poza. Oameni care își reconstruiesc încet viața, locuințele și gospodăriile. Oameni cărora apa le-a luat tot ce-au avut. Aparatele de filmat par nu numai să fi eternizat aceste personaje colective, ci și să fi oprit timpul în loc. Iar de sus, din cadrele aeriene, România rurală apare ca după potopul biblic, unde nimeni nu pare să fi construit vreo arcă.
