Dacă e ceva ce am învăţat în ultimii ani de film de acţiune este că nu ai voie să-i ucizi căţelul lui John Wick. Şi nu ai voie să-l ucizi pe fostul iubit al lui Lorraine Broughton, o eficientă agentă MI6. Legătura dintre cele două filme este evidentă, având un regizor comun, David Leitch, şi o abordare similară a violenţei. Cu toate acestea, Atomic Blonde are câţiva aşi în mânecă gata să-l facă mai memorabil. Iată mai jos de ce ţi-ar putea plăcea action-ul lansat vineri pe marile ecrane.
Acţiunea are loc în 1989, cu doar câteva zile înainte de căderea zidului Berlinului. Când agentul MI6 James Gascoigne este găsit cu un glonţ în cap, iar principala sa posesie, o listă cu numele fiecărui agent secret activ în Uniunea Sovietică, serviciile secrete britanice, americane şi franceze se aruncă în misiuni frenetice pentru a recupera lista. Pică în sarcina agentei Lorraine Broughton (Theron) să meargă la Berlin pentru a o recupera şi pentru a-l descoperi pe asasinul lui Gascoigne.
Nu am fi crezut, dar decorul istoric funcţionează extrem de bine în Atomic Blonde. Chiar dacă filmul insistă enervant să-ţi atragă atenţia asupra exemplarei reconstruiri a epocii, senzaţia aceea de "totul e posibil" cauzată de schimbarea balanţei puterii în Europa justifică impresionantele şi sângeroasele desfăşurări de forţe pentru a recupera lista. Este o lume a agenţilor dubli, a execuţiilor sumare, a informaţiei pentru care îţi poţi pierde viaţa într-o clipă, a sexului sportiv, folosit ca armă într-o luptă în care câştigă doar cel care supravieţuieşte şi care... ştie.
Atomic Blonde este mult îngreunat de un du-te vino scenaristic între violentele aventuri din Berlin şi raportul dat de Lorraine şefilor săi la Londra, după terminarea misiunii. Poate că niciun film de acţiune nu poate rezista intact în faţa unei astfel de rafale de flashback-uri, dar Atomic Blonde recuperează repede datorită unor secvenţe de acţiune extraordinar de bine coregrafiate. Una dintre ele, în care agenta înarmată cu un singur pistol înfruntă mai mulţi agenţi sovietici într-o clădire părăsită este categoric una dintre cele mai memorabile secvenţe action de văzut anul acesta la cinema. Mai mult, pare făcută dintr-un singur plan-secvenţă, fără tăieturi de montaj, ceea ce o face cu atât mai impresionantă.
Charlize Theron este fără îndoială unul dintre marile atuuri ale filmului, chiar dacă personajul ei nu se poate hotărî între a fi sexy sau robotic. Îmbrăcată întotdeauna în alb şi negru (ţinutele ei devin tot mai întunecate pe măsură ce numărul de cadavre creşte) şi cu paşii (sau pumnii) ritmaţi de atractive hituri muzicale ale anilor '80, eroina nu are cum să nu-ţi capteze privirea. Oricât s-ar chinui, scenariul nu reuşeşte să o transforme într-o fiinţă în carne şi oase, preferând o maşină de ucis ce pare să se fi stricat atunci când dă dovadă că simte ceva. Dar Lorraine reuşeşte să te tragă, să te împingă şi din când în când să-ţi aplice o lovitură în moalele capului pentru a te obliga să o urmezi de-a lungul sângeroasei ei aventuri berlineze.
Ce nu-i lipseşte deloc filmului este stilul. Deşi obositor vizual pentru că fiecare scenă importantă pare a avea loc sub o lumină de neon cu o culoare mereu în schimbare, Atomic Blonde surprinde cu scenografia, costumele, cascadoriile şi mişcările de cameră, plusând şi cu o scenă de sex lesbian. Este eye candy de colo până colo, dar este un alt fel de eye candy decât cel văzut de obicei în filmele de acţiune hollywoodiene şi pentru a susţine această opinie iată un alt exemplu: Lorraine înfruntând un agent KGB într-un cinematograf, în spatele ecranului, în timp ce pe acesta este proiectată o secvenţă din Călăuza lui Tarkovski. Unde mai vezi aşa ceva?
