„Doamnelor și domnilor, vă cer acum atenție totală. Dacă vreți să cântați, râdeți, aplaudați, plângeți, căscați, huiduiți sau să flatulați, vă rog, faceți-o în mintea voastră și numai acolo. Vă rog frumos să tăceți și să vă țineți respirația până la sfârșitul spectacolului. Respiratul nu va fi tolerat în timpul spectacolului. Deci, vă rog să inspirați profund chiar acum, pentru ultima dată. Mulțumesc!”
Astfel ne declară Leos Carax pe o voce de guru tenebros în pregenericul din Annette, ultimul său film, premiat pentru cea mai bună regie, precum și pentru cea mai bună coloană sonoră anul acesta, la festivalul de la Cannes.
Distribuția și echipa se adună și cântă ca filmul „să înceapă”, în frunte cu cei doi scenariști și compozitori ai musical-ului, frații Ron și Russell Mael (cunoscuți pentru trupa lor, Sparks), urmați de cei doi protagoniști, Adam Driver și Marion Cotillard, care îi interpretează pe Henry și Ann, un cuplu de artiști care în aparență duc o viață fără cusur, dar care urmează să devină victimele tragice ale propriului succes. El, un comedian stand-up inventiv și provocator, care își trece publicul printr-un adevărat carusel emoțional iar ea, o soprană adorată, care moare iar și iar în spectacolele ei.
Supranumit „copilul teribil al cinemaului francez”, Leos Carax are o filmografie diversificată și îndrăzneață ce explorează, ca și în Annette, o viziune tragică a dragostei. După Boy Meets Girl, debutul său triumfător realizat la 24 de ani, Carax a continuat cu Mauvais sang, Les Amants du Pont-Neuf, Pola X și Holy Motors.
Probabil că după Dancer In The Dark al lui Lars von Trier, Annette propune unele dintre cele mai inedite și mai inteligent gândite secvențe de musical: Henry și Ann își cântă dragostea în pat, în timp ce fac sex, apoi ascultăm corul medicilor în timp ce Ann o naște pe fiica lor eponimă, Annette, apoi mai multe femei declară cântând la o conferință de presă că au fost cândva abuzate de către Henry, apoi dirijorul lui Ann (Simon Helberg) își descrie condiția provizorie de muzician acompaniator cântând la pian în fața unui public care îl aplaudă, în timp ce camera îi dă târcoale amețitoare și așa mai departe.
Tot filmul este un colaj diversificat, cu un aer improvizat, dar omogen, compus din spectacole emoționante și totodată absurde, ce frizează fantasticul (și, uneori, chiar și goticul), presărate cu câte un intermezzo în care un diapozitiv artificial tip tabloid ne arată ba că cei doi s-au căsătorit, ba că își fac vacanța pe un iaht etc. Totul emană o ironie acidă a perfecțiunii mediatice, care, de fapt, ascunde monștri. Totul este construit într-o estetică a artificialității, prin care Carax denunță eroismul adesea copleșitor și alienant al succesului. Până și Annette arată ca o marionetă. Pentru că părinții ei nu o tratează ca pe un copil, ci ca pe un trofeu. Iar atunci când tatăl ei realizează că Annette are o voce angelică și cuceritoare, o exploatează târând-o în nesfârșite turnee împotriva voinței ei, pentru ca toată lumea să se bucure de darul ei.
Așadar, prin regia impecabilă a lui Leos Carax, prin imaginea și scenografia sublime și impunătoare, prin versurile hazlii și pline de înțeles, precum și prin prestațiile încântătoare ale lui Driver și Cotillard, Annette promite acel tip de experiență care îți poate revitaliza dragostea pentru cinema și, în general, pentru spectacol.
Annette (2021), acum în cinematografe!
