Jean Constantin a trecut în nefiinţă. Dormi în pace, Zetter drag...!

Cu talentul său rupt din rai, cu farmecul său mereu viu, Zetterul (cum îi spuneau prietenii, în cinstea ticului său verbal atât de vesel speculat mereu) se "specializase" în roluri de ţigan simpatic - începând cu Parpanghel din cele şase filme ale serialului "Haiducii", de Dinu Cocea (după scenariile lui Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail), şi continuând cu Patraulea, din "B.D."-urile lui Mircea Drăgan (scrise împreună cu Nicolae Ţic), sclipitorul Limbă din umbra comisarului Moldovan al lui Nicolaescu, alţi diverşi "bronzaţi" (în "Bunicul şi doi delincvenţi minori", "Acţiunea Autobuzul", "Septembrie", sau recentul Somali din "Roming") - etichetă ficţională care i se transmisese şi în viaţă, uneori spre nemulţumirea lui, căci Jean Constantin, născut la 21 august 1928 în Techirghiol, Constanţa era grec get-beget! Poate că singurul rol care să-i restituie adevărata etnie a fost cel al preotului brăilean din Vestul Sălbatic, în "Pruncul, petrolul şi ardelenii". Rău s-a mai supărat Zetterul într-o seară când, plecând cu maşina de la o filmare, un tânăr cam needucat de pe margine i-a strigat: "Ce faci, ţigane?" Era în august, 1979, la Agigea - şi tocmai ne cunoscuserăm, chiar în acea zi. Juca rolul circarului cam escroc dar cu suflet mare, şi descurcăreţ foc, Blufferini, din "Al treilea salt mortal" (titlu de lucru: "Circus Globo"), al lui Al. G. Croitoru, după un scenariu de A. Toma - şi, după ce ani de zile îl admirasem de la distanţa dintre sală şi ecran, acum aveam privilegiul să cunosc Omul.

O, şi ce om...! Răspândea în jur energie pozitivă, dinamism, haz, spirit de echipă, creativitate, mai ceva decât o întreagă trupă de acrobaţi şi clovni. Ceea ce cunoaşteţi din rolurile lui nu e decât o câtime din Spectacolul Zetterului pe platou. Nu trecea un minut fără să-i vină o nouă idee, fără să adauge încă un gest, încă o intonaţie, încă o nuanţă - şi, să vezi drăcie! De la fiecare din-astea, poantele se porneau în cascadă, şi-atunci pas de a-l mai opri! Se rostogolea pe scări, cădea în coşuri de hârtii, alerga în cerc, se dădea peste cap - nu era peliculă şi nu era loc în film pentru toate câte zămislea imaginaţia lui veşnic debordantă, dublată de un devotament care mergea până la sacrficiu (o dată nu l-am auzit plângându-se că s-a lovit, că s-a zgâriat, că e obosit, că l-au chemat pentru un cadru şi-l ţin pe platou de vreo douăsprezece ore trecute fix...) Jean era însuşi filmul, era însăşi arta spectacolului de comedie.

...Şi nu numai de comedie. Copil fiind, îl identificasem pe Nail Geafer Ismail cu Ion Lucian, care-l jucase magistral în dramatizarea după "Toate pînzele sus!" de pe scena teatrului Ion Creangă - până l-am descoperit, nu ezit s-o spun, pe Adevăratul Ismail, în serialul de televiziune al lui Mircea Mureşan. Dincolo de nelipsitul său filon comic, micuţul bucătar turc întruchipat de Jean Constantin transmitea o omenie, o duioşie, o sensibilitate şi o vulnerabilitate infantilă cum poate nici chiar Radu Tudoran nu făcuse mai mult decât să schiţeze, cu personajul romanului său. Atotbiruitoarea sa prietenie cu toţi membrii echipajului, vitejia din timpul uraganului şi amara neputinţă din faţa secetei, dar mai cu seamă fiorul tragic din final, când trece pe la un pas de moarte, erau de ajuns ca să ne dezvăluie şi cealaltă faţă a Artistului, din păcate nedrept de puţin valorificată în filmul şi teatrul românesc - Jean Constantin, actorul de compoziţie.

În chip deloc întâmplător, ba chiar cât se poate de semnificativ, în anii aceia cel mai bun teatru de revistă din România a fost celebrul Fantasio, din Constanţa - bătând pe departe atât revistele din Deva şi Ploieşti, cât şi pe notoriul Tănase bucureştean, mult prea alunecat pe panta şuşanelelor. Mereu inspirat de conducătorul său spiritual Jean Constantin (indiferent dacă era director chiar el, sau bunul său prieten şi coleg Gelu Manolache), Teatrul Fantasio avea cu adevărat scânteia spectacolului revuistic cinstit şi decent, care distrează copios fără să facă nici un moment rabat de la bunul gust (cum însăşi Monica Lovinescu, nu ezita să recunoască, discutând la Europa Liberă despre degradarea revistei româneşti în anii ‘80).

Şi, ca să urmăm paşii marelui actor şi pe calea teatrului clasic, e de ajuns să menţionez un Pristanda de neuitat pe care l-a jucat în regia lui Radu Beligan, pe scena Naţionalului Bucureştean - unul dintre cele mai izbutite personaje ale acelei montări cu "O scrisoare pierdută", alături de marele Marin Moraru (Farfuridi) şi neuitatul Gheorghe Dinică (Caţavencu). A spune că Zetterul era actorul total nu e nicidecum o exagerare...

Şi nu numai total, dar şi perfect. Făcea parte din acea specie rară a comedienilor incapabili să joace prost - chiar şi atunci când, cum din nefericire prea des li se întâmplă artiştilor de mare popularitate, era distribuit abuziv, ca "nume de afiş" sau "pată de culoare" prin diverse porcărele (inclusiv şi mai ales în ultimii ani). Desăvârşirea măiestriei lui avea puterea de a legitima chiar şi aceste compromisuri, împrumutându-le ceva din aura zecilor şi zecilor de roluri (în jur de şaptezeci) din anii de glorie ai marelui actor. Aceea e moştenirea pe care ne-o lasă Jean Constantin, omagiat recent şi cu titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Constanţa, unde a zidit cultură şi omenie - omul de care ne despărţim acum rostindu-i, cu ochii în lacrimi: "Dormi în pace, Zetter blând!"