Concluzii după PIFF 2010

Tot la capitolul recuperări, am prins joi şi Raavan, superproducţia bollywoodiană (vorbită în Hindi) a lui Mani Ratnam, cu preafrumoasa Aishwarya Rai în rolul principal. Un film cu efecte speciale spectaculoase (şi cu secvenţe de violenţă grafică puţin aşteptate pentru un film indian), Raavan are o poveste şi personaje clişeizate (răsturnarea de situaţie de la final este previzibilă după vreun sfert din film), însă izbuteşte să te prindă, chiar şi în momentele sale muzical-coregrafice. Totuşi, deşi iniţial voiam să văd şi Raavanan (versiunea în Tamil realizată în paralel de regizor), pentru a observa diferenţele dintre ele (de pildă, Abhishek Bachchan, actualul soţ al vedetei feminine amintite, a ales să nu mai joace, pentru că nu cunoştea suficient de bine limba), am renunţat: nu mai eram în stare să suport alte 137 de minute... Din câte am înţeles, publicul indian nu mai este atras de staruri ca odinioară, iar cele două filme sunt eşecuri comerciale în ţara lor, cu şanse mici de a recupera chiar şi jumătate din uriaşul lor buget de producţie.

Revenind la organizarea PIFF-ului, petrecerile nu sunt foarte formale (deşi managerii Festivalului sunt veşnic îmbrăcaţi la patru ace), dar de fiecare dată încântătoare, mai ales că mâncarea, cu numeroase specialităţi locale, este excelentă, iar băutura curge gârlă. Însă ele nu durează până-n zori (ca la TIFF-ul nostru, de exemplu), ci nu depăşesc 2-3 ore, astfel încât pe parcursul unei nopţi poţi ajunge la 4-5 petreceri, pentru a sfârşi apoi într-un tradiţional club de karaoke. Şi tot la petreceri poţi admira mari vedete în ipostaze suprinzătoare: de exemplu, la cea dedicată secţiunii „Wide Angle”, Juliette Binoche, Abbas Kiarostami şi Hou Hsiao-hsien au dovedit energii nebănuite pe ringul de dans...

Pentru mine, cel mai şocant moment al Festivalului a fost însă ceremonia de premiere, desfăşurată în aer liber, în faţa câtorva mii de spectatori. Atunci, intrarea mi-a fost anunţată la microfon şi a trebuit să străbat vreo 200 de metri pe un podium acoperit cu clasicul covor roşu, având în ambele părţi o mulţime care aplauda, vocifera şi chiar striga (vă imaginaţi căte urlete au provocat starurile locale...), în timp ce apăream pe cele două ecrane uriaşe ce flancau scena. O experienţă imposibil de uitat.

Chiar dacă programul PIFF-ului nu include la fel de multe titluri precum festivalurile de la Shanghai sau Tokio, el constituie, împreună cu Piaţa de Film Asiatic, cel mai important şi cel mai bine organizat eveniment cinematografic anual de pe continentul asiatic, lucru care mi-a fost confirmat de mulţi oameni cunoscuţi la Pusan, chiar şi chinezi sau japonezi. În Coreea, acum multă lume îşi face griji pentru viitorul Festivalului după retragerea lui Kim Dong-ho. Chiar dacă PIFF a avut doi directori, acesta din urmă era un fel de portdrapel al Festivalului, fiind mereu în centrul atenţiei – şi în ţară, şi în străinătate. În timp ce Kim Dong-ho va deveni aproape sigur preşedinte onorific al PIFF-ului, directorul rămas, Lee Yong-Yong-kwan (căruia i se poate alătura, prin promovare, unul dintre cei trei actuali directori adjuncţi), are o uriaşă responsabilitate. El a declarat că va continua politica de până acum şi ritmul de dezvoltare al Festivalului şi nu mă îndoiesc că va reuşi treptat să câştige încrederea publicului şi invitaţilor. La anul, centrul PIFF-ului se va muta în Dureraum, un impresionant complex dedicat filmului, a cărui construcţie a început recent (dar, ţinând cont de hărnicia coreenilor, se va încheia cu siguranţă în septembrie 2011, conform programului). În ce mă priveşte, de abia aştept ediţia a 16-a a Festivalului, care îmi va oferi, sunt convins, cel puţin la fel de multe momente plăcute, întâlniri şi experienţe de neuitat ca şi cea de anul acesta.