Articole ParaNorman

Cadru cu cadru, filmul de animație stop-motion prinde viață.

Producătoarea Arianne Sutner spune că e o formă de artă în care “personajele sunt tangibil de reale, decorurile care le înconjoară sunt construite manual, iar privitorul vede totul tridimensional.”

Producătorul Travis Knight adaugă: “E un procedeu care datează încă de la începuturile cinematografiei, și care are un farmec, o căldură și o frumusețe pe care alte forme de animație, oricât de minunatwe ar fi, nu au cum să le egaleze. Și, pentru că ai o singură șansă să-ți iasă bine, fiecare cadru e precum mersul pe sârmă.”

Pentru spectatori și animatori deopotrivă, procesul de animație stop-motion a fost, este și va fi întotdeauna unul captivant. Cadru cu cadru (iar într-un film sunt 24 de cadre pe secundă), animatorii manipulează minuțios și subtil obiecte tangibile (personaje, recuzită, decoruri, etc.) pe un platou de lucru. Fiecare cadru e fotografiat pentru camera de motion, apoi, când cadrele fotografiate sunt proiectate împreună secvențial, personajele și mediul se animă în mișcări fluide și continue. Este magie pură a cinematografului creată cu mâna. Personajele din ParaNorman sunt aduse la viață prin această formă specială de artă, dar întreaga lume a filmului izvorăște din imaginația animatorilor, care mișcă fiecare personaj cu câțiva milimetri în fiecare cadru.

Primul film de animație stop-motion este scurt metrajul din 1898, The Humpty Dumpty Circus, în care britanicii Albert E. Smith și James Stuart Blackton, emigrați în Statele Unite, au folosit această tehnică de pionierat pentru a aduce la viață un circ cu animale și acrobați de jucărie.

Din Anglia în New England și la Oregon

Sam Fell, unul din cei doi regizori, spune: “Cu ParaNorman am încercat o abordare nouă a animației, care să aibă un aspect mai puțin teatral și mai mult cinematografic. Am făcut multe lucruri care nu se fac în animația stop-motion: scene de mulțimi cu figuranți, urmăriri, dialog care se întrepătrunde, prim-planuri, și două treimi se petrec în exterioare.”

Chris Butler, cealaltă “jumătate” regizorală, spune și el: “Ne-am plasat niște standarde extrem de înalte. Am simțit ambiția proiectului în fiecare zi, dar ni s-a întâmplat să ne pierdem în imaginația noastră. Norman e genul de puști căruia îi place să scrie povestiri – așa eram eu la vârsta aceea, îmi plăcea să spun povești prin intermediul animației.”

Cu mult înainte ca Butler să lucreza la LAIKA și să fie supervizor de storyboard la Coraline, avusese ideea unui film de animație original și începuse să scrie un scenariu: “E o tradiție ca artiștii și supervizorii de storyboard să devină regizori de filme de animație. Mi-am dorit să-mi văd propria poveste vizualizată în stop-motion. Așadar, scenariul la ParaNorman este copilul meu de suflet. Am vrut să fac un film cu zombie pentru copii și am vrut să combin această idee cu relația extraordinară pe care am avut-o cu bunica mea. Mi-a ieșit un scenariu ireverințios, plin de aventură, dar care să vorbească și despre tema identității personale. Mi-a luat 10 ani să termin scenariul. Așa că ParaNorman, care la început nici nu avea un titlu, ci îi spuneam doar Zombie Movie Something, mi-a luat ceva timp.”

Producătoarea Arianne Sutner a venit în proiect aproape de la început, când scenariul nici măcar nu era terminat: “Poveștile despre un puști marginalizat, ca și cele cu monștri sunt universal apreciate, dar acesta promitea să fie ca nimic din ce văzusem până atunci. Ce m-a impresionat la scenariul lui Chris a fost faptul că a conceput un film cu și despre copii, dar fără să fie condescendent. Norman e un copil care își înfruntă temerile și care se împacă cu darul special pe care îl are.”

Scenariul neterminat a fost citit la LAIKA de producătorul Travis Knight, care a fost imediat interesat de cum va evolua povestea lui Norman, în care s-a regăsit și el însuși. Proiectul a început să prindă formă în timp ce studioul LAIKA lucra la Coraline. Sam Fell a venit în echipă în 2009, fiind atras de inteligența și umorul scenariului lui Butler. Sutner spune: “Sam a dus mai departe ideile lui Chris și ne-a îndrumat cum să fim practici cu materialul lor.” Fell rezumă conceptul lui Butler ca fiind “John Carpenter meets John Hughes” și a fost entuziasmat de ideea ca eroi gen cei ai lui Carpenter, în Breakfast Club să aibă de-a face cu un blestem al morților vii ca cel din Ceața.

Tristan Oliver, un experimentat operator specializat în filmări stop-motion, a fost impresionat de abordarea ambițioasă a celor doi regizori. Împreună cu aceștia, Oliver a folosit mișcări de cameră dinamice și unghiuri care vor împinge mai departe limitele animației stop-motion. În stadiul de preproducție, mai întâi se face storyboarding-ul, care e crucial pentru un film de acest gen, după cum declară Butler: “Animatorii merg cadru cu cadru, așa că trebuie să știi exact ce ai de filmat înainte de a o face. E ca o carte gigantică de benzi desenate, căci un story-artist trebuie să știe să deseneze, dar și să spună povești, de preferat, cu talent pentru comedie!”

ParaNorman este filmul de animație 3D care a necesitat cel mai mare efort de producție din istoria cinematografiei, și doar al treilea film de animație stop-motion realizat în tehnică 3D stereoscopică, după Coraline (2009), produs tot de LAIKA și The Pirates! (2012), produs de Aardman.