Articole Mea culpa

Ce s-a mai întâmplat de la precedentul dv. film, À BOUT PORTANT?

În ceea ce mă privește, un film se naște adesea dintr-o dorință generată de precedentul. Când am terminat À BOUT PORTANT, aveam în mână un scenariu care se desfășura în Canada, în mediul unor tăietori de lemne. L-am reluat, însă după 2-3 luni, mi-am dat seama să subiectul nu mă interesa pentru a face un film la acel moment. Era fie prea devreme fie prea târziu. Dintr-o dată, mi-am sunat agentul și producătorul și le-am spus că nu-mi mai pierd timpul cu acest proiect. Chiar atunci Guillaume mi-a vorbit despre un scenariu pe care-l scrisese după o idee a lui Olivier Marchal, pe care acesta din urmă sperase să-l realizeze, abandonând apoi proiectul. Mi+a plăcut mult ideea de la care pornise, axată pe relația dintre doi polițiști implicați într-un accident teribil, care pune în joc cariera și viața unuia dintre ei și, dintr-o dată, am hotărât împreună cu Guillaume, să reia de la început scriptul. Era povestea care avea să devină MEA CULPA.

Filmul lui Olivier ar fi redat o poveste de răzbunare, destul de sumbră, așa cum aborda el problema, însă, prin forța împrejurărilor, cu mine ea a suferit o schimbare completă de ton, devenind o poveste de izbăvire. Evident, i-am cerut acordul lui Olivier pentru a folosi ideea lui de plecare. E destul de nostim că, plecând de la aceeași idee, poți obține două filme diametral opuse. Am început, așadar să scriu prima versiune a scriptului, pe care i-am transferat-o apoi lui Guillaume. A trebuit să încep singur, fiindcă el era prea implicat în versiunea precedentă; a fost necesar să refac în întregime povestea pentru ca el să poată să se detașeze de ceea ce realizase pentru Olivier. După această primă versiune, Guillaume a reușit să reintegreze acțiunea și pornind de acolo, am funcționat așa cum o făceam de obicei, pasându-ne în mod constant mingea de la unul la altul.

Când v-ați lansat în proiect, nu v-a fost teamă că veți face un al treilea thriller urban, având ca subiect o acțiune cursă- urmărire preluând cei doi actori principali din cele două filme precedente ale dv.?

Nu, nicidecum, fiindcă acest lucru mi l-am asumat în totalitate. POUR ELLE era mai degrabă axat pe emoții, în timp ce À BOUT PORTANT era mai orientat spre acțiune pură. Iar cu MEA CULPA, ultima parte a trilogiei, doream chiar să realizez un mixaj al celorlalte două. Voiam un film de acțiune, care merge direct la țintă, însă cu o reală încărcătură emoțională, un film de urmărire diferit, cu personaje foarte elaborate. Dintr-o dată, mi s-a părut logic să-i reiau pe cei doi actori principali din cele două filme precedente, era cumva ca și cum aș fi influențat alegerea distribuției. De altfel, MEA CULPA, beneficiind de tot ceea ce învățasem din cele două filme precedente pe care le-am realizat, îl vedeam ca pe idealul meu de cinema de acțiune, așa cum îl concep eu. Un cinema în egală măsură ludic și emoționant.

Acest mod de a te perfecționa cu fiecare film pentru a-ți desăvârși arta, este un mod de abordare a filmului asemenea unui artizan, în sensul cel mai nobil al cuvântului, nu-i așa?

Da, îmi place mult această idee potrivit căreia cinematografia se învață. În afară de inspirație, contează și asta, însă dat fiind că încerc să fac filme pentru spectatori, ego-ul meu artistic nu are prea multă importanță sub acest aspect. Prin cinematografie ludică, eu înțeleg un film care să interacționeze cu adevărat cu spectatorul lui, care să-i propună o schemă narativă susceptibilă să-i provoace emoții. După aceea, trebuie să fii atent ca plăcerea ta de creator să nu fie în detrimentul filmului. N-am nicio dorință ca spectatorul să-mi remarce dibăcia. Vreau ca el să iasă de la filmul meu zicându-și « Super, e tare filmul ăsta ! » în loc de « Super, e tare Cavayé ăsta ! ». (râsete)

În Franța, filmul de acțiune e destul de rar și mai degrabă nu este iubit. Cum abordezi tu genul?

Eu personal, abordez întotdeauna genul prin prisma umanului, a sufletului și emoției. De exemplu, atunci când Danny Elsen, operatorul-șef al meu spune despre MEA CULPA că e « un film de acțiune, cu suflet », este genial, fiindcă exact asta am căutat să fac. Chiar dacă de această dată i-am abordat pe polițiști ca pe niște eroi, adică ca pe niște personaje puțin mai înclinate a priori spre aventură, în locul bărbaților anonimi din cele două filme precedente, am ținut ca acțiunea să păstreze dimensiuni umane. Nu-mi doresc să reprezint niște super eroi, prefer personajele care să lupte împotriva adversităților, dar care fac și greșeli și știu ce e frica. Acest lucru e important pentru raportarea mea la spectator. Atunci când publicul vede în ochii eroului că-i este frică, i se face și lui frică, fiindcă asta înseamnă că finalul filmului devine incert. Bun, cu toate astea nu am pretenția să sub-dramatizez genul, înecându-l în realism.

Personajele mele rămân niște eroi ai cinematografului de acțiune și, ca atare, își pot permite o oarecare licență poetică. Ei aparțin unei realități puțin exagerate, ca cea din cazul filmelor de acțiune. Iar când vizionezi un astfel de film, trebuie să accepți acest postulat de pornire, cu toate codurile pe care aceasta o impune. Am putut vedea câteva critici referitoare la À BOUT PORTANT, care spuneau că e « puțin cam exagerat ». Iar ăsta e genul de critici pe care-l auzi atunci când e vorba despre un film de acțiune franțuzesc. Oamenii își pun categoric mai puține probleme față de latura « bigger than life » din filmele americane. Cinematograful de acțiune este un gen complet aparte, cu codurile lui și, ceea ce e interesant, este să te joci cu aceste coduri, fiindcă sunt niște figuri foarte puternice, alimentate de decenii de cinematografie. Modularea acestui gen de figuri îți creează multă satisfacție, fiindcă făcând-o, reușești să integrezi o întreagă moștenire încercând să vezi cum poate fi folosită din nou.

Întocmai, în filmele dv. se remarcă dorința de a dezvălui mai degrabă personaje în acțiune decât prin intermediul dialogurilor. Tocmai înlănțuirea a două idei scenice este cea care, prin încrucișare, produce emoție...

Da. Și asta înseamnă eficiență, în sensul bun al termenului. De altfel, acesta e motivul pentru care, atunci când intervin într-un registru de comediant, îmi e greu să ilustrez ceea ce spun pornind de la scenele filmelor mele. Fiindcă sunt puține dialoguri în filmele pe care le realizez. Dialogurile sunt potrivite mai degrabă în literatură și teatru. La cinematograf, ai tentația să transmiți emoțiile prin intermediul imaginilor. Pentru a rezuma, în mod grosier, atunci când într-un film un personaj e trist, nu e nevoie să-l faci să spună că e trist. Dialogul nu are loc acolo decât doar pentru a transmite ceva care nu poate fi vehiculat cu ajutorul imaginii sau chiar al muzicii.

Ceea ce mă interesează, de asemenea, în modul de abordare al narațiunii este de a folosi experiențe de viață ale spectatorului ca ființă umană. De exemplu, în MEA CULPA, mulți oameni se vor regăsi în situația universală a tatălui divorțat, pe care-l interpretează Vincent Lindon, care ajunge cu întârziere la concursul de judo al fiului său, care-l duce să mănânce la Flunch și nu prea știe ce să facă pentru a-l distra. Chiar dacă spectatorul nu este un tată divorțat, el știe cărui sentiment îi corespunde acest gen de situație și va trece cazul prin proprile-i simțiri. Asta e ceea ce numesc eu cinematograf interactiv. Spectatorul nu e un animal pe care să-l hrănești, este o ființă umană cu sentimente universale, de care te poți folosi în redarea poveștii.

În același timp, tot făcând lucrul ăsta, nu trebuie să pierzi niciodată din vedere rolul pe care-l are personajul. De exemplu, atunci când Vincent Lindon îl spionează pe amantul fostei sale soții, acest lucru retrimite spectatorul atât la experiența sa de viață cât și la rolul interpretat de personaj. În această scenă, Lindon se comportă atât ca un om izgonit din căminul conjugal cât și ca un polițist care supraveghează un suspect. Trebuie așadar să te concentrezi spre figurile universale fără a uita, însă, niciodată ceea ce reprezintă personajul.

Ce v-au adus Vincent Lindon și Gilles Lellouche în calitatea lor de comedianți?

În afara notei de intenție de care tocmai am vorbit, aveam nevoie de doi actori care să se încreadă în mine și cu care putusem deja să stabilesc o astfel de relație. Știam că filmul avea să fie foarte dificil de realizat și că era nevoie de niște actori care să nu ezite să asude pentru asta. Și care să o facă, știind că merita să faci acest lucru. Dat fiind că eu mai lucrasem deja cu ei și că apreciaseră rezultatul, a fost mai ușor atât pentru ei cât și pentru mine. Cu oricare alți comedianți, aș fi avut deci mai mult de muncă, ar fi trebuit să fi învățat să ne acordăm reciproc încredere. Vincent, de exemplu, a avut de suferit la filmări în mai multe rânduri : coastă ruptă, clacaj… Și, cu toate astea, de fiecare dată, el revenea pe metereze fără să facă mofturi, fiindcă știa că rezultatul merita osteneala. El e de-a dreptul formidabil în scena de încăierare finală. Cum avea un adversar masiv din punct de vedere fizic, l-am capacitat spunându-i că se citea frica îin ochii lui, iar asta l-a înnebunit. Dintr-o dată, la turnarea următoare era dezlănțuit și a dat tot ce-avea mai bun. Iar rezultatul este, evident, foarte impresionant.

După filmări, tot corpul lui era acoperit de vânătăi și hematoame. La un moment dat, în timpul încăierării, chiar se aude cum capul i se lovește de șina de cale ferată, iar asta face un zgomot destul de înfricoșător. Din fericire, Vincent nu are nimic grav și, drept recompensă a implicării sale, am insistat ca tehnicienii de sunet să recupereze acest zgomot și să-l introducă în film. Același lucru e valabil și pentru Gilles : el și-a fracturat glezna în timpul unei urmăriri în metrou în filmul À BOUT PORTANT iar în scena în care el coboară panta pe marginea căii ferate, s-a tăiat grav. Asta nu l-a împiedicat, însă, să continue să dea totul. Vincent și Gilles sunt niște actori inteligenți : ei știu că acest gen de riscuri vor aduce filmului ceva în plus și, ca urmare ei fac lucrul ăsta fără să pregete.

Nadine Labaki, actrița care o interpretează pe fosta soție a lui Vincent Lindon, este, dimpotrivă, o nouă-venită în universul dv...

Nadine, e destul de nostim că mă gândisem deja la ea pentru personajul feminin din À BOUT PORTANT, reprezentat în final de Elena Anaya. Dintr-o dată, atunci când am căutat actrița pentru filmul MEA CULPA, m-am gândit din nou la ea. Nadine a adus o altă dimensiune personajului: este o femeie foarte frumoasă, și de altfel are în ea ceva foarte cald și foarte matern. În plus, e și realizatoare și e întotdeauna foarte agreabil pentru un realizator să lucreze cu un actor care a trăit această experiență;ajungi să te înțelegi mult mai repede.

MEA CULPA marchează o veritabilă evoluție formală în opera dv. Ați schimbat operatorul-șef la acest film, lăsând la o parte estetica realistă a filmului polițist franțuzesc pentru o imagine mult mai elaborată, aproape expresionistă în unele momente...

Da, de fapt voiam să schimb universul vizual. Ideea era de a face un film negru în culori. Iar Danny Elsen efectiv a prins din zbor ideea, făcându-mi unele propuneri care mergeau chiar mai departe decât ceea ce contasem eu să fac. Uneori, la început, îmi puneam unele întrebări, însă foarte repede am ales să merg până la capăt în această direcție, inclusiv la momentul gradării, când am accentuat o dată în plus această alegere. Chiar voiam să mă desprind de estetica filmului polițist franțuzesc, de această imagine de-saturată pe care o adoptasem, de fapt, în cazul celor două filme precedente, pentru a mă îndrepta în direcția opusă, spre imagini foarte saturate. Aceasta conferă ceva mai ludic, mai grafic, cu o viziune, pe alocuri, aproape suprarealistă. De exemplu, în scena de urmărire din depozit, cu rezervoarele acelea imense din plastic agățate de tavan, eram conștient că am realizat un decor nu foarte realist. Iar Danny m-a convins să merg și mai departe pe drumul ăsta, adoptând un iluminat și mai puțin realist, cu dominante roșii. Și, deodată, am găsit că rezultatul era foarte frumos, acest lucru conferindu-i secvenței o dimensiune simbolică quasi infernală. Iar asta permite, de asemenea întărirea noțiunii de pierdere a reperelor în această scenă cu jocul de-a șoarecele și pisica, în care personajele nu pre știu unde li se află opozanții.

Atunci când faci un film cu urmăriri, trebuie să dramatizezi acțiunea pe ecran cu ajutorul unor elemente vizuale dacă vrei să-i recaptezi atenția spectatorului. De unde vine și această dorință de a varia decorurile, fiindcă o schimbare de mediu în interiorul unor scene de urmăriri îmbogățește cu siguranță dramaturgia scenică. Acesta este motivul pentru care , în această scenă se derulează mai multe decoruri diferite, care se înlănțuie: personajele pornesc într-un bordel, continuă în toalete, apoi în stradă, apoi în antrepozitul cu rezervoare, etc.

Pentru mine, decorul este cel care definește dramaturgia. Rescriu adesea, inclusiv în timpul pregătirilor și al filmării, pentru a-mi adapta filmarea la decor. Dacă luăm scena cu corida de la începutul filmului, este un decor care se potrivește perfect contextului geografic și cultural al intrigii, fiindcă filmul se petrece în sudul Franței, fiind totodată un decor care permitea implantarea unor scene cu omoruri chiar în mijlocul unui spectacol având o forță simbolică de netăgăduit, care se învârte în jurul reprezentării morții. Și, evident, am folosit asta cu ajutorul unui montaj alternativ, de la omorârea taurului și a asasinului care-l urmărește pe copil în subsolurile arenei.

Cum au loc rescrierile de la filmare de care tocmai ne-ați vorbit?

Asta se poate dovedi un lucru complicat, fiindcă, evident, odată începută filmarea, producătorii îmi spun că nu va mai fi posibilă o suplimentare de buget. Atunci când am idei noi, trebuie, așadar, să le reintegrez într-o scenă în care există deja un decor și să fac în așa fel încât să nu afectez bugetul prestabilit. În general, astfel de idei îmi vin în week end, când derulez scenele pe care le-am filmat. Iar când revin la filmările de luni, le spun tuturor « Lipsește o chestie, trebuie s-o filmăm ». Acesta e motivul pentru care, în general, tehnicienii mei privesc întotdeauna lunea sosirea mea cu teamă. (râsete) Ca de exemplu, în scena în care Trenul de mare viteză se află în stație într-un loc abrupt...

Fac precizarea de altfel, în trecere, că trenul aflat în stație este redat în întregime prin imagini de sinteză. O spun, fiindcă sunt foarte mândru de acest tren creat de cutia cu efecte vizuale Digital District; nu cred să se fi remarcat trucajul de pe ecran, așa de bine a fost realizat. Pe scurt, descoperind decorul mi-a venit ideea de a adăuga cascadoria în care Gilles Lellouche coboară panta în mare viteză pentru a prinde trenul. Acest lucru permitea să întărești latura fizică și urgența acestei secvențe. Iar Gilles a acceptat așadar să facă cascadoria, fără să fi fost dublat.

Ne dăm seama că acest gen de adăugiri, evident, nu trebuie impuse...

Întocmai, trebuie uneori să te bați pentru a obține ceea ce dorești...un plan care ajută filmul, care îmbunătățește o scenă: Sunt gata să fac orice pentru a obține lucrul ăsta. Iar tehnicienii mei mă urmează în final, fiindcă-și dau seama că nu sunt doar niște capricii de autor, ci idei care merg în același sens cu filmul. Ei mai știu că eu iau întotdeauna în calcul fezabilitatea acestor idei din punctul de vedere al producției...

O altă evoluție remarcabilă: MEA CULPA este mult mai decupat decât filmele dv. precedente...

Da, am încercat să variem numărul de planuri în interiorul aceleiași scene și să nu repetăm niciodată același plan. Mă simt mult mai confortabil acum. Cu asta, un film ca À BOUT PORTANT m-a învățat multe lucruri, de altfel. În același timp, și intriga din MEA CULPA mi-a permis asta: e într-adevăr multă acțiune, nu se sfârșește niciodată. Provocarea, o spun încă o dată, era aceea de a adăuga emoții și suflet personajelor aflate în interiorul acestor scene.

MEA CULPA marchează, de asemenea, colaborarea dv. cu un nou compozitor de la Hollywood. După Klaus Badelt de la primele două filme realizate de dv., v-ați dus să-l căutați pe Cliff Martinez, compozitorul lui Steven Soderbergh...

Așa este. Martinez are un talent nebun. Aveam poftă să părăsesc școala de tipul Hans Zimmer care reprezenta Badelt pentru a mă îndrepta spre ceva mai atmosferic.. Voiam o muzică de acțiune mai puțin rigidă, care să stabilească un tempo, transmițând și o ambianță. Contrar filmelor mele precedente, unde muzica traducea ceea ce se petrecea pe ecran, am vrut de această dată ca ea să reflecte mai degrabă ceea ce se petrece în capul personajelor. Spre exemplu, atunci când puștiul e urmărit de rău-făcători, muzica retranscrie ceea ce resimte copilul în loc să sublinieze deplasarea personajelor. Iar acest lucru, găsesc că întărește considerabil latura emoțională a filmului. Știu, că printre instrucțiunile pe care i le-am dat, Cliff a fost deosebit de sensibil la faptul că, în general, mie nu-mi plăcea muzica filmelor de acțiune. E ceva care l-a inspirat mult.

Un ultim cuvânt, poate, în legătură cu ceea ce v-a adus MEA CULPA în cariera dv. de realizator...

Stacheta era mult prea înaltă pentru acest film, asta îmi cerea o mai bună pricepere față de filmele mele precedente și cred că am reușit să o fac, cu ajutorul tuturor oamenilor care au muncit cu îndârjire la acest film. În ceea ce privește raportul dintre spectacolul realizat pe ecran și bugetele care ne sunt repartizate pentru acest gen de filme (care, evident, n-au nicio legătură cu ceea ce se face în Statele Unite), consider că am ajuns la capătul a ceea ce se poate face în privința filmelor de acțiune cu un buget franțuzesc. Și sunt destul de mândru de asta.