"Paradisul ucigător al drogurilor" se intitula un articol de Almanah "Flacăra", pe la începutul anilor '70, încercând să educe masele. Evident, era de o ipocrizie crasă. În primul rând, pe vremea aia, la noi nu existau droguri - dar nu din motive legitime, cum s-ar grăbi să exulte nostalgicii trepanaţi care plâng în fiecare an, de 26 ianuarie, la mormântul lui Nea Nicu. Trăiam într-o închisoare (cu care onorabila Danemarcă a lui Shakespeare nici nu se compara), iar absenţa substanţelor psihotrope era doar un rezultat colateral al draconicei impenetrabilităţi frontaliere. Nu numai stupefiantele nu pătrundeau - nu intrau nici informaţiile, nici operele culturale, nici cele mai elementare produse comerciale, nici nici nici... Cât despre ieşitul din ţară, ce să mai vorbim! Drept pentru care, ajungem la al doilea rând: nu era un articol despre droguri, ci despre cât de putred şi descompus era aşa-zisul "capitalism".
Au trecut (douăzeci şi trei - plus încă vreo douăzeci de) ani... şi viaţa s-a schimbat... Nu-i lapte-n frigider, iar banii, ciorapii şi şapca mea nu-s pe calorifer... Ceea ce-am obţinut nu e raiul la care visam, după iadul fabricat de propaganda comunistă - nu e nici măcar orânduirea cu bune şi rele a economiei democratice de piaţă ascunsă sub eticheta "capitalism", ci o formă jungliform-banditescă a aşa-numitului "capitalism sălbatic" care de peste două decenii merge tot în sus... şi tot acolo e. Dar asta nu e decât realitatea obiectivă - nu tema filmului lui Marian Crişan, în raport cu care constituie doar un contest generic.
Rocker îşi refuză orice tezism de natură politico-socială, propunându-şi să vorbească obiectiv despre dramele dependenţei de droguri - fenomen apărut la noi în sus-amintitul trecut recent ca un rău nu "necesar", ci inevitabil, atunci când încerci să fii liber, dar nu eşti destul de matur ca să stăpâneşti corect libertatea. Revenind la vechiul titlu de articol almanahestic citat în introducere, Marian Crişan nu se referă nici la "paradisul ucigător" - latura tentaţiei, a extazului iluzoriu, deja tratată în alte filme cu temă similară, ca de pildă seminalul "Requiem for a Dream" (2000 - Darren Aronofsky). Rocker ne oferă strict viziunea frustă a realităţii: ce înseamnă toxicomania, într-o familie din zona medie a societăţii noastre, care sub impactul acestui blestem se destramă inexorabil...
Spre a individualiza generalul, particularizându-şi astfel povestea (pentru cine nu ştie ce şi cum, dar e dornic să afle: orice operă de artă trebuie să aibă un caracter atât general, astfel fiind accesibilă tuturor, cât şi individual, adică unic, special, aparte - iar din sinteza lor rezultă particularul, trăsătură sine qua non a oricărui produs artistic), Marian Crişan propune următoarea polaritate: dacă un bărbat de vârstă medie, fost fan rock în tinereţe, relaţionează intim cu fiul său, actual lider de trupă rock, fiindu-i prieten, partener, egal în toate? Dar dacă fiul e dependent de droguri? Răspunsul la acest cuplu interogativ "dacă/dar dacă" se regăseşte în poveste. Măcar pe jumătate.
Din capul locului, premisa este consistentă, ofertantă şi puternică; tot din capul locului, filmul demarează la fel de consistent, ofertant şi puternic: primele treizeci de minute sunt tulburătoare, imprimând o tensiune greu suportabilă, cu atât mai apăsătoare şi insolită cu cât se desprinde dintr-o succesiune de situaţii de viaţă aparent anodine - dincolo de care, însă, spectrul drogurilor planează peste Victor, tatăl cel cumsecade, şi "Dinte", fiul cel talentat (amândoi - normali, slabi şi de o inteligenţă mediocră). Victor fură o pereche de skiuri pe care o va oferi pe stradă spre vânzare, penibil de insistent (comportament tipic dependenţilor de droguri - deşi, aici, dependent nu e el, ci fiul său). Vine Cristi, dealer-ul, şi asistăm la dialogul (la fel de tipic) între vânzător şi clientul cu datorii acumulate - combinaţie de presiuni şi toleranţă, de manipulare cinică şi falsă amiciţie înţelegătoare. Dinte face criza (tipică - evident) a dependentului care nu şi-a luat doza, iar Victor suferă crâncen, în tăcere, amânând la maximum oferirea rezervei pentru zile negre. Şi tot aşa... Tot aşa - dar nu numai în setup. Tot aşa, tot timpul. Pentru că, după ce a început prin a merge tot în sus, "Rocker" se menţine în continuare... tot acolo. Situaţiile reprezentative se succed, unele deliberat repetitive, altele de sine stătătoare, dar fără a continua o poveste - ci mai degrabă compunând o imagine fotografică a realităţii, un "film de stare", staţionar, egal cu sine însuşi, la cota tensională deja atinsă.
Asta e problema cu Marian Crişan: atât în scurtmetrajul "Megatron" (Palme d'or 2008), cât şi în lungmetrajul de debut "Morgen" (2010), pornea de la premise excelente, pe care le dezvolta pe jumătate, le ridica la un nivel promiţător, şi le lăsa acolo... Ca să se reţină: "Megatron" şi "Morgen" fuseseră filme narative, iar fâsâirea finală a celor două poveşti atât de bine demarate pornea de la cauze diferite: în "Megatron", din scenariul lui Gabriel Andronache (omis, ca din întâmplare, de pe generic), fusese extirpată ultima treime - care, de fapt, întregea povestea (cum de nu ştie Marian Crişan că, în orice paradigmă cinematografic, actul III este tocmai cel esenţial?) - filmul rămânând rupt din mers; în "Morgen", structura dramaturgică se rotunjea corect, avea întorsătură, deznodământ atent gradat şi punct final - dar, în jumătatea secundă, evenimentele începeau să se împrăştie printre diverse piste nefinalizate, pierzându-şi coeziunea organică. Parţial, acelaşi lucru se întâmplă şi aici - cu precizarea că nu mai avem de-a face cu o "poveste" ci cu o "situaţie" (mereu aceeaşi). Desigur, acesta nu e un defect în sine; istoria cinematografului e plină de mari filme non-narative; mai important de înţeles, însă, e că fie şi un asemenea film, lipsit de stratul narativ exterior, nu trebuie să rămână fără axa epică - într-un asemenea caz, bazată nu pe fapte, ci pe sentimente, emoţii, semnificaţii. Mai simplu spus: nu povestea unor întâmplări, ci a unor stări. Or, în Rocker, stările nu sunt ascendente, ci strict succesive - mai esenţializat spus, urmează doar regulile consecuţiei, nu pe cele ale cauzalităţii (cum e obligatoriu în sfera esteticului).
Două exemple: 1. Vânzările. Victor plimbă mereu prin film perechea de skiuri furate, încercând s-o vândă; în paralel, a pus şi în geamurile maşinii anunţuri "De vânzare"; nu reuşeşte să vândă nici una, nici alta - şi, în cele din urmă, sastisit, aruncă skiurile din mers; puţin mai târziu, află că Dinte a vândut maşina; îl ceartă c-a vândut-o fără ştirea lui; şi gata, a trecut. (O asemenea deschidere ar fi trebuit să urce şi să se finalizeze, nu să se verse.) 2. Intoxicarea bateristului. Spre final, toboşarul trupei rock întrece măsura cu drogurile, la o petrecere în casa celor doi, nu se mai trezeşte, e chemată salvarea, aia face mofturi, băiatul e dus cu un taxi, internat, începe tratamentul şi... urmând imediat turneul rock de la Bucureşti, Victor îi ia locul şi face pe bateristul. Heblu şi generic final. Aici, lucrurile sunt şi mai grave. Nu numai că respectivul moment, de un potenţial dramatic maxim, nu duce nicăieri (ce ne doare pe noi c-a trecut Victor la tobe?), dar Marian Crişan ratează o dezvoltare care ar fi putut deveni incendiară: criza supradozei! Dacă murea...? Dacă salvarea anunţa poliţia...? (Mai ales că spectrul poliţiei tot planează prin film - ca o puşcă cehoviană... care nu trage!). Dacă, dacă, dacă...
Ceea ce remediază în mare parte lucrurile, evitând un eşec şi situând "Rocker" pe o onorabilă linie mediană, este regia. Încă de la filmele anterioare, Marian Crişan a dovedit că ştie să filmeze - iar aici face vizibil paşi mari înainte. Foloseşte mizanscene elaborate, pe care le decupează abil - sau le urmăreşte cu camera în mişcare, mai cu seamă în formula dificilă a planurilor strânse, începând chiar cu primul cadru din film: Victor, în prim plan, plimbându-se printre oamenii de la staţiunea de ski, în aşteptarea momentului când va fura perechea de skiuri... De asemenea, construieşte iscusit compoziţii în perspectivă - de multe ori, având în planul întâi chipul frământat al lui Victor; cel mai remarcabil în acest sens este momentul amintit mai sus: când, în profunzimea cadrului, Dinte face o criză comic-grotescă, înnebunit să-şi primească doza, iar Victor stă imobil în foreground, cu profilul sfâşiat de dilemă şi suferinţă. Mai contribuie pozitiv şi o serie de situaţii de viaţă banale, aparent gratuite, dar destinate să aprofundeze umanitatea personajelor - ca secvenţa în care Victor o ajută pe Laura să-şi vopsească blond rădăcinile firelor de păr, sau aniversarea copilului lor (tulburător de tristă, pe sub falsa exuberanţă a minusculului tortuleţ de ciocolată cu o artificie înfiptă-n el).
De asemena, Marian Crişan se distinge semnificativ în lucrul cu actorii. În majoritate, foloseşte interpreţi debutanţi pe ecran sau, oricum, prea puţin cunoscuţi publicului. Singurele vedete sunt Ofelia Popii, în rolul Laurei, fosta soţie a lui Victor (un portret schiţat sumar, dar consistent), şi Crina Semciuc, aka Adela, prietena lui Dinte (rol mult mai restrâns şi simplu decât cele de până acum, dar adecvat de substanţial, prilejuind o compoziţie echilibrată, cu mijloace economice). În rest, predomină figurile noi, începând cu Dan Chiorean (actor de teatru la Cluj, acum la primul său rol în film), un Victor impresionant, şocant, multicolor, profund, parcurgând dinamic şi imprevizibil o gamă de stări incredibil de bogată - până la izbucnirile de furie absurdă pe stradă, spre final, când a ajuns la capătul răbdării. În tandem cu el, Alin State propune un Dinte energic, rebel, teluric, oscilând mereu între forţă şi vulnerabilitate, între fermecător şi repulsiv. Le urmează Ionuţ Niculae (Cristi, dealerul), credibil şi rafinat, fără a supralicita tentaţiile unui asemenea tip de personaj, cu pendulările sale pe cercul empatiei, ipocriziei, manipulării, cruzimii. De reţinut, însă, şi două limite semnificative pe partea lucrului cu actorii: pe de o parte, deşi toţi sunt talentaţi, bine distribuiţi şi inspirat conduşi, printre momentele lor de adevăr nu lipsesc şi unele falseturi ale intonaţiei, care cade în convenţionalism (mai ales la anumite replici off-screen) - simptom tipic al lipsei de experienţă pe platoul de filmare, unde ritmurile de lucru sunt cu totul altele decât la teatru; în asemena cazuri, se impune răbdare, repetiţii temeinice, pentru a ajunge treptat la performanţele de dezinvoltură ale veteranilor cărora naturaleţea "le iese din prima".
Apoi, este parţial pierdut pariul cu problema spinoasă a înjurăturilor. Da, este adevărat că în acea lume marginală se spune la tot pasul "în p*** mea" - dar, pentru ca această inflaţie de expresii licenţioase să funcţioneze în plan artistic, firescul nu e de ajuns; mai e nevoie şi de farmec (chiar şi în cheie negativă). Să ne amintim ce irezistibil suna aceeaşi sintagmă folosită ca "semn de punctuaţie" de Mădălina Ghiţescu, în "Captivi de Crăciun" (2010 - Iulia Rugină). La fel stau lucrurile şi cu momentul când Victor urinează la marginea pădurii. Cum bine ştim, satisfacerea nevoilor fiziologice este un tabu social - prin urmare, când o abordăm într-un spectacol, se impune o motivaţie artistică pe măsura tabu-ului încălcat. Or, aici, cadrul respectiv nu duce nicăieri, nu foloseşte la nimic - sau, dacă da, folosul e prea subtil (ori, poate mai bine zis, obscur)...
Finalmente, "Rocker" este un spectacol cinematografic convingător şi agreabil - în contextul său sumbru cu trimiteri tragice - a cărui liniaritate şi destructurare se compensează prin dramatism, dinamism vizual (chiar şi în raport cu caracterul static al evoluţiei în timp), stil plastic şi joc de calitate al actorilor. Marian Crişan îşi confirmă promisiunile din "Megatron" şi "Morgen" - dar, atenţie! Doar atât: confirmă promisiunile, nu "le onorează" încă, aşa cum ar fi fost deja timpul s-o facă. Sperăm să reuşească mai mult cu proxima ocazie - însă, pentru asta, un lucru se impune: să evolueze în plan structural.
Părerea ta
Spune-ţi părerea