Ant-Man, o variaţie binevenită la supereroii pe care îi știam

M-am gândit mult asupra Omului-Furnică în ultimele zile și la capacitatea lui de a deveni aproape invizibil. M-am gândit care e locul lui, nu doar în universul de supereroi, ci și în cel mai puțin palpabil și subiectiv: propriul meu sistem afectiv. Pe de o parte, filmul Ant-Man îi dă Omului Furnică un binemeritat loc între supereroi, în fond luptă și el pentru siguranța omenirii, iar - în al doilea rând - am realizat că mi-e cel mai apropiat dintre supereroi.

Ant- Man readuce la viața unele dintre primele fantezii ale copilăriei - aceea de a te face nevăzut și de a te uita/a intra pe gaura cheii. Mai țineți minte când, copii fiind, ne acopeream ochii cu mâinile și ne credeam invizibili? Supereroul face să vibreze în noi nostalgia copilăriei cu jocurile ei de-a v-ați ascunselea. Ant-Man joacă un fel de v-ați ascunselea cu soldații și polițiștii din film.

În al doilea rând, inteligentă în scenariu e chestionarea moralității personajului. Un protagonist care „fentează” legea, care știe să „dispară”, să se facă nevăzut... Acest profil de antierou, practic, readuce în discuție o dezbatere inițiată de Platon: o persoană aflată în posesia unui inel, ce-l face invizibil pe purtător, ar mai avea principii morale? Ant-Man este, practic, o variantă modernă a parabolei lui Platon.          

Apoi, captivant la acest nou supererou este că sondează un univers nou, neștiut - cel microscopic și subteran. Ideea că un erou uman ar putea fi redus la dimensiuni microscopice este un punct captivant de pornire şi o variaţie binevenită la supereroii care zboară sau se autoregenerează după împuşcături. În plus, regizorul Peyton Reed explorează creativ acest univers microscopic și se joacă ingenios cu perspectivele/unghiul de filmare, cu lumina și sunetele. Spectatorul este adus la nivelul lui Ant-Man şi aleargă cu el pe podea sau pe covor, avem chiar senzația că atingem și simțim textura scămoșată a covorului, apoi o furnică în zbor e pentru Ant Man și spectator un adevărat elicopter, pe când apa din cadă un tsunami. Fac comparații, pentru a apropia ceea ce am văzut de elemente cunoscute - deși în film sunt „nuanțe” absolut noi pentru anumite senzații. Din punctul meu de vedere ar fi fost binevenit un prequl la aventurile lui Ant-Man în care să fie explorată și mai mult lumea din perspectiva unei ființe de 1 cm înălțime.

În acest caz poate ar fi fost mai atent studiată problema micșorării, ce vine la pachet cu o eroare la nivel logic: miniaturizarea escrocului Scott Lang (Paul Rudd) se face prin reducerea distanţei dintre atomi și - evident - fără pierdere de materie. Prin urmare, Omul-Furnică nu s-ar putea plimba pe umărul sau brațul ori coloana vertebrală ale celor cu care luptă, pentru că le-ar zdrobi cu cele 80 de kg ale sale (dacă presupunem că personajul în mărime naturală are tot atâtea kilograme). Scenariștii încearcă să mai dreagă situația afirmând că Omul-Furnică are forța unui glonte.

Ca mai toate filmele cu supereroi de la Marvel, genurile se întrepătrund și în Ant-Man; așadar - dacă Thor era un fel de science fiction cu creaturi fantastice, iar Guardians of the Galaxy un SF de acţiune şi aventură, pe când Iron Man un techno-thriller, iar Captain America: The Winter Soldier un thriller politic, Ant-Man este un film în care se încearcă un jaf. Dar povestea jafului, împănată mai mult cu elemente fantastice decât SF, va fi considerată derizorie de către împătimiții subgenului „heist film”.

O confruntare dintre Ant-Man și un Avenger va face deliciul fanilor, dar și glumițele și ironiile presărate pe parcursul filmului, plus trioul comic condus de Michael Peña în rolul hoțului nătâng Luis. Sarea și piperul filmului mi s-a părut Evangeline Lilly, în rolul Hope Van Dyne, poate și pentru că Paul Rudd și Michael Douglas au fost cam „plați” în rolurile lor.