O intalnire "la drumul mare" cu Gabriel Sîrbu

In Delta, la Festivalul de film "Anonimul", l-ai fi vazut cel mai adesea cu o cheie, destul de mare ca sa fie un pandant decorativ, legata la gat. "E cheia de la camera" ti-ar fi raspuns detasat, daca il intrebai ce descuie. Cu o alura pitoreasca, usor aerian, a fost cel care s-a urcat pe scena de doua ori la gala de premiere a Festivalului International de Film Independent "Anonimul": Gabriel Sarbu, al carui film - "La drumul mare" a obtinut votul publicului dar si premiul "Cel mai bun scurtmetraj". Iata, mai jos, un interviu, ca sa-l cunoastem mai bine pe regizor:

Cine este Gabriel Sarbu?
- Nu stiu, nu-l cunosc... Habar n-am cine e.

Nu poti sa spui nimic despre el?
- Ba da, ii citesc corespondenta.

Si corespondenta de la cine vine, in general?
- Vine de la prietenii lui, vine de la festivaluri. Mai e si mult spam. Ala probabil ca e pentru mine.

Eu stiu ca Gabriel Sarbu a castigat doua premii la Anonimul, si astea nu sunt singurele, anul acesta, ci doar cele mai recente. E vorba de Premiul Publicului si de premiul “Cel mai bun scurtmetraj”… Dar astea sunt la sapte ani distanta de la ultimul tau film, tot premiat; e vorba despre “Invitatie la masa”, castigator al  Premiului Criticii si al premiului “Cel mai bun scurtmetraj” la Festivalul studentesc “Cinemaiubit”. De ce o pauza  asa de mare intre filmele tale?

- Nu stiu daca am avut ceva de spus; sunt unii care spun “n-am avut nimic sa zic pana acuma si n-am spus”. Eu am incercat sa spun, sa trec prin CNC niste proiecte,… nu mi-a iesit la inceput, dupa asta s-au schimbat putin lucrurile in CNC. Si cred ca s-au schimbat in bine, de vreme ce a inceput sa conteze ce a mai facut un regizor sau ce s-a intamplat cu filmele facute de un regizor; atunci am inceput sa castig cate un proiect. Si am castigat pana acum doua, unul e cel despre care vorbim (“La drumul mare” - n.red) si mai e altul, in montaj. Voi trimite in concurs si un scenariu pentru un documentar de lungmetraj, cu care am luat acum un ajutor pentru dezvoltare.

Scurtmetrajul care e deja in montaj, despre ce este? E tot o comedie?
- N-as zice, nu stiu daca e. Dar are si comic in ea. Eu stau si ma mai intreb daca “La drumul mare” e chiar comedie.

Dar unde l-ai incadra?
Eu as fi vrut sa functioneze si partea de umor in ea, sa aiba si poveste... Daca au functionat amandoua, eu mi-am indeplinit scopul.

Pai vorbim de doua lucruri diferite: de poveste si de gen. De ce ar trebui separate?
- Nu ma pricep la genuri. Eu ma pricep mai mult, sau incerc sa fac sa ma pricep la lucrurile care functioneaza sau nu.
 Asta poate e un lucru pentru critici. Sa stabileasca criticii ce gen e “La drumul mare”. Ai urmarit povestea? A vrut lumea sa stie si ce urmeaza sa se intample? Asa, cu un pic de suspans?

Pe mine m-a interesat ce se intampla dupa ce se termina “La drumul mare”? Cum continua?
-Dupa ce se termina? E de scris poate un lungmetraj cu inceputul asta, pentru ca mi se pare destul de bun pentru un prim act la un lung. Se intalnesc un hot si o distinsa domnisoara, dar mai plictisita, si cine stie ce se mai intampla intre ei...
 
De ce crezi ca a prins filmul asta la public? Pentru publicul din afara filmul pare exotic prin stereotipurile pe care le reia despre tarile din Est - cu hoti, cu cersetori, dar publicul din Romania de ce crezi ca a rezonat la film?
- Eu am tot intrebat prin festivaluri, pe afara, daca filmul asta li se pare romanesc sau daca are ceva romanesc. Daca nu cumva se poate intampla ceva asemanator si pe-acolo, si in alta parte. Si raspunsurile de obicei erau ca "da". Sunt niste lucruri care totusi nu prea se intampla in Franta, sau in America, si atunci stereotipurile sunt un fel de culoare si pitoresc pe care poti sa le iei din tara unde faci filmul, daca o cunosti cat de cat, si poate ca asta mai deschide un pic apetitul pentru film. Eu ma intreb cum e ca tot aud in jurul meu lume plictisita sa vada filme despre vremea lui Ceausescu, filme cu orfani si povesti foarte romanesti. Nu stiu cat a plictisit sau a placut filmul meu, tocmai pentru ca are ceva romanesc...

Totusi, in Romania, se fac putine comedii. Desi publicul le iubeste. Ma gandesc ca in ultima vreme, dupa ’90, s-au facut prea putine lungmetraje in care sa gasim un  umor inteligent, savuros. Nae Caranfil e marele maestru la capitolul acesta...
Ar mai fi si “A fost sau n-a fost” al lui Cornel Porumboiu… De ce se fac asa putine comedii la noi?
- Nae Caranfil e un maestru. Nu intr-ale comediei, ci un maestru.

E un om cu foarte mult umor si asta se vede in filmele lui.
- Are umor si are ceva mai mult decat umor. Nu stiu daca nu cumva o comedie care te emotioneaza intr-un anumit moment nu e mai mult decat o comedie. Poate sa fie una romantica, cu o relatie intre un el si o ea, poate sa fie altceva, o tragicomedie. Pe mine filmele lui Nae Caranfil m-au emotionat, si am avut si alt tip de raportare la ele decat “hai sa radem”.
-Eu fac asa putine comedii pentru ca mi-e greu sa le scriu, pana acuma n-am facut decat una, plus o “mai putin comedie”, ultimul film din scoala. Nu stiu de ce fac altii mai putine filme de acest gen.

Zi-mi de proiectul acesta, care e in faza de montaj.
- Intai sa-l termin. Nu e chiar o superstitie, dar e un obicei. E filmat tot pe o macara si e vorba despre o relatie intre doua personaje, pe o macara. Si a fost foarte greu de filmat, mult mai greu decat ne asteptam. Am avut ghinion foarte mare  cu vremea si cu niste lucruri de care aveam nevoie la filmare. Dar ma bucur ca l-am facut. E tot scurtmetraj.
Cum se numeste?
- Deocamdata ii spune “Pe macara”. M-am gandit cu placere ca se poate pune si in teatru. Sunt, de fapt, patru subiecte, patru povesti cu sinucigasi si un alt personaj care nu e sinucigas. Pur si simplu se afla acolo pe macara.

Si pentru un critic care incearca sa faca totul foarte clar, ce gen e? E tot comedie, drama?
- Daca si criticii o sa ne ajute pe noi, ii ajutam si noi pe ei... (rade) E o intamplare cu un iz existential, dar are si accente comice. E o tragicomedie, sau o comedie existentialista... Nu stiu s-o incadrez. Tu esti specialista la genuri…
 
E timp pentru filosofie in scurtmetraj?
- Existentialul e o problema, nu o filosofie, este o poveste. Nu stiu daca e timp de filosofie, cred ca e timp de orice intr-un scurtmetraj, doar sa fie bine spus.

Cat o sa aiba, ca minute?
- Mai putin decat “La Drumul Mare”, mai putin de 20.
Si cand preconizezi ca va fi gata? Unde o sa-l vedem prima data? Tot la “Anonimul”, la anul? Mai devreme?
- Filmul meu (“La drumul mare” - n.red) s-a mai vazut in Romania, intr-o noapte alba cu filme romanesti. Nu am fost acolo, nu s-a gasit sa ma anunte nimeni ca filmul meu o sa fie proiectat, dar am vazut pe net si mi-a facut placere. Am mai vazut niste comentarii care iar mi-au facut placere, pe niste forumuri, cred ca si pe Cinemagia. Unii asteapta primul festival mare, care nu accepta decat premiere. Or, filmul acesta a mers prin festivalurile care acceptau productii cand erau gata; si filmul meu si-a facut viata prin festivaluri. Si-a cam incheiat-o. Si o incheie bine.
Scurtmetrajele au cam un an de zile de “plimbat” prin festivaluri.

Povestile, subiectele, de unde le iei? Cum ajungi la ele?
- Nu stiu exact, ca daca as fi stiut as fi scris mai usor si mai mult. Despre subiectul lui “La drumul mare” pot sa spun ca a inceput cu un gand la o situatie prin care am trecut: am avut o prietena care, atunci cand mergea cu mine in masina si ea conducea, vroia ca eu sa-i tin poseta pe genunchi. Poseta nu se tinea nici intre scaune, nici pe bancheta din spate, nici jos, la picioare, pentru ca “sunt multe cazuri in care se sparge sau se deschide portiera si se ia poseta”. Si eu m-am gandit ce se poate intampla daca hotul ar intra, dar n-ar putea iesi si ar ramane in masina…

Cum te pozitionezi fata de “Noul val”?
- Imi pare foarte bine ca sunt oameni care fac filme si acestea circula in afara si castiga premii. E o bucurie nu foarte dezinteresata. Ma intereseaza foarte mult sa fac un film care sa nu vorbeasca despre lucruri specific romanesti... sa fie o poveste de dragoste, care se poate intampla oriunde, de exemplu. Cu care sa circul prin festivaluri si filmul sa placa. Lucrul acesta a inceput sa se intample; sunt cateva astfel de filme care deja circula si au succes. Unul dintre ele este "Boogie", care da impresia ca nu are un subiect foarte romanesc. Ceea ce este un lucru grozav. Pentru ca mi s-a parut, la inceput cel putin, ca filmele care ieseau si atrageau atentia asupra cinematografiei romanesti aveau o tenta foarte puternic locala. Pe de alta parte, “Boogie” m-a dat pe spate; mi-a placut faptul ca era viata acolo, se simtea viata; era o chestie pe care voiam sa o vad.

Incepem sa depasim - si Boogie face pasul asta - subiectele strict legate de Romania, de perioada comunista. E o maturizare si asta. Dar, pe de alta parte, va fi si mai dificil sa concuram cu alte filme europene aducand/aratand subiecte universale, mai ales in contextul in care filmele romanesti legate de perioada comunista atrageau prin exotism. Occidentalii apreciaza subiectele astea cu tenta locala, particulara.

- Da, asta e bine cu Valul romanesc. “Valul” face ca un film romanesc, inainte sa aiba un subiect legat de Romania, sa aiba o carte de vizita - “venit din Romania”. Incepe sa fie un lucru bun. Sper sa dureze.
.