Concurent în principala secţiune competiţională de la Cannes, filmul La Maraviglia - despre o vară din viaţa austeră, dar totuşi frumoasă, a unei familii de apicultori - poate fi văzut în cinematografele din România. Filmul care a rulat în regim festivalier la București, în deschiderea „Anonimul”, o are în rol principal pe debutanta Maria Alexandra Lungu. Inocenţa copilăriei, magia şi frumuseţea ei sunt atât de mişcător surprinse de către regizoarea Alice Rohrwacher! Prin contrast, protagonista este - deşi în vârstă de 11 ani - un adult, credibil redat de româncă. Este mâna dreaptă a tatălui ei, stăpânul nebun şi despotic al acestui regat: munceşte de dimineaţă până seara, are grijă de surorile mai mici, cu severitate şi abnegaţie. În plus, regulile impuse de tată, sunt sfinte. Dar, dincolo de această aparenţă, Gelsomina (Lungu) e înconjurată de magie - este îmblânzitoare de albine. Magia este dată şi de jocurile copiilor, întâlnirea cu un fel de zână contemporană - Monica Belluci, şi de peisajul idilic ce înconjoară ferma dărăpănată în care locuieşte familia.
Familia din La Maraviglia este alcătuită din tatăl, Wolfgang, dintr-o ţară nordică, Angelica, mama italiancă (jucată de sora regizoarei), şi cele patru fiice: Gelsomina, Marinella, Caterina şi Luna. Cei şase trăiesc rupţi de lume, cu grădina lor de legume, cu stupii lor şi cu o singură prietenă de familie, Coco. Wolfgang simte că fiica cea mare îi scapă din ce în ce, deşi în ea şi-a pus toate speranţele şi a devenit deja o apicultoare mai bună decât el însuşi. Dacă fetele vor să plece, la ce bun toate eforturile? Urmează în film apariţia feerică a lui Milly Cantena (Monica Bellucci), în rol de prezentatoare a unui concurs televizat, Le pays des Merveilles, ce promite să readucă la viaţă tradiţiile. În fapt, emisiunea va duce nu atât la întâlnirea cu o familie de apicultori, ci la una care nu îşi găseşte locul.
În mod cert, nimic nu va mai fi la fel la sfârșitul acestei veri pentru Gelsomina și cele trei surori mai mici. O vară extraordinară, când regulile stricte care țin familia împreună încep să fie încălcate, pe de-o parte ca urmare a sosirii lui Martin, un băiat neamţ într-un program de reabilitare pentru tineri, iar - pe de altă parte - datorită participării comunității locale în acest concurs televizat, Le pays des Merveilles, cu mari premii... Filmul este, totodată, şi emoţinanta poveste a maturizării Gelsominei.
Nota regizorală
Filmul este plasat în regiunea mea natală, printre oamenii alături de care am crescut. M-am născut într-un sat undeva între părţile centrale ale provinciilor Umbria-Lazio şi Toscana, iar albinele sunt animalele pe care le cunosc cel mai bine. Ştiu foarte multe şi despre familiile multiculturale, nu doar datorită propriei mele obârşii italo-germane, ci şi datorită numărului mare de asemenea familii din regiunea mea. Exceptând elementele de mai sus, povestea şi personajele însă nu sunt autobiografice, deşi nu-mi sunt străine. Am vrut să vorbesc despre ce înseamnă să fii prima-născută. Am fost foarte mult inspirată de sora mea, Alba, şi de felul în care o priveam în copilăria noastră. Pe de altă parte, cred că m-ar plictisi cumplit să lucrez la ceva exclusiv autobiografic, pentru că sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le aflu despre natura umană, dinafara mea. Atunci când scrii un scenariu, trebuie să găseşti personaje viabile, care să trăiască şi să-ţi alimenteze imaginaţia mulţi ani. E mai bine ca aceste personaje să-mi fie necunoscute, aşa încât să nu mă plictisesc în demersul de a le descoperi. Prefer senzaţia- foarte stimulativă- de a le reinventa permanent.
Primul impuls vine mereu în momentul în care eşti întrebat de unde eşti. Aş vrea tare mult să pot spune că m-am născut la Roma sau la Milano, dar mă trezesc explicând că sunt de undeva de la graniţa dintre Umbria, Lazio şi Toscana, de la ţară, de undeva unde identitatea regională e zdruncinată. Mă întreb atunci dacă cumva persoana cu care vorbesc nu cunoaşte zona- desigur, desigur, mi se răspunde… „Am fost la Civita duminica trecută şi, pentru o zi, am avut sentimentul că trăiesc în evul mediu”.Acesta a fost impulsul care m-a făcut să mă apuc să lucrez la „Minuni”: dificultatea pe care simt atunci când cineva crede despre satele sau orăşelele care compun aceste zone, că sunt locuri ”pure”, aflate înafara timpului, în veci neschimbate. Dar văzute din interior sau, poate, de pe margine, aceste locuri nu sunt de fapt aşa, puritatea e doar puşcăria căreia i s-au predat de bună voie în schimbul unei mese calde pe zi.
Cunosc foarte bine albinele şi am lucrat o vreme în producţia de miere. Ador albinele, totuşi nu a fost simplu să conving companiile de asigurări că nu se va întâmpla nimic rău la filmări. Am insistat să folosim doar albine adevărate în film, fără să apelăm la efecte vizuale. Am vrut să surprind senzaţia de materialitate şi, de asemenea, am vrut ca actorii să lucreze de- adevăratelea cu roiuri şi cu stupi. Singurul mod în care se putea realiza asta, a fost efectuarea unui număr mare de teste. Îmi amintesc că părinţii Mariei Alexandra Lungu (care o joacă pe Gelsomina în „Minuni”) au fost foarte încântaţi: spuneau că dacă nu iese nimic cu filmul, măcar fata lor va fi învăţat o meserie şi ar putea lucra în apicultură!
Despre tradiție
Cine vorbeşte astăzi despre lumea rurală italiană, descrie doar distrugeri şi ruină iminentă, sau o prezintă ca pe un fundal romantic şi inocent al unei poveşti care, de fapt, n-o studiază. Dar totuşi, ceea ce se petrece în peisajul Italiei este o schimbare mult mai profundă şi mai dureroasă. Îndelungata luptă pentru pământ, scenă a unui veac de conflicte între latifundiari şi lucrători, nu şi-a găsit încă o rezolvare, ci doar s-a distanţat puţin, s-a şters oarecum. Câmpul de bătaie a fost părăsit şi au apărut profitorii. Au dat foc la tot ce au găsit în drumul lor, apoi au pus stăpânire pe ce a mai rămas mai mult sau mai puţin în picioare şi au transformat totul într-un fantastic parc tematic, vrând parcă să ne asigure că vom avea unde să ne relaxăm. Un fel de muzeu în aer liber.
Trăieşte în evul mediu pentru o zi: aceasta este politica teritorială promovată sistematic în ultimii douăzeci de ani. Mai întâi au urmărit să distrugă tot ce era cultură: pieţele, incintele, bibliotecile şi micile săli de cinema, teatrele de provincie, asociaţiile, locurile de întâlnire. Ce a rămas după aceasta, toate locurile inofensive, au fost transformate în cultură: localuri (cu gura plină vorbeşti mai puţin), situri (ce pericol ar putea reprezenta un teatru etrusc ?). Dintr-o dată, toată lumea şi-a amintit că există O SINGURĂ tradiţie şi i s-a dedicat din răsputeri. Dar tradiţia nu poate fi extrapolată, ea se produce pe mai multe nivele şi este adesea ultima manifestare a unui proces de schimbare. Nu este plană, este asemenea unei fântâni şi nu ai cum să conservi un singur nivel. De aceea, am început să călătoresc prin regiunea mea, să caut fermieri, agricultori, oameni de la ţară. Mi-am pus întrebarea : dacă ar veni extratereştrii, ce ar înţelege ei din locurile astea ? Un festival rural ar putea reprezenta tot ce rămâne într-o zonă aproape exclusiv agricolă? Ce înseamnă să trăieşti în mijlocul acestui peisaj, să fii parte din el, să îmbini latura comercială cu probleme de mediu? Există o imagine care să sintetizeze toate acestea?
Locație și actori
Ca să găsim o imagine pură, aveam nevoie de un punct de vedere hibrid. Şi, desigur, de o casă. Apoi de familia care s-o locuiască. Casa pe care am ales-o pentru a film a fost dintotdeauna acolo. Are părţi vechi şi are părţi ceva mai recente şi nu a fost niciodată renovată uniform. Până nu demult, era normal să locuieşti aşa: intrai într-o casă şi deveneai parte a istoriei care te precedase, care nu putuse fi controlată de-a lungul timpului. Golurile prin care se formau curenţi de aer erau astupate cu spumă poliuretanică, plăcile ceramice erau înlocuite doar unde era nevoie, dar casa era adaptată unei lumi care exista deja. Doar generaţiile mai recente au simţit această dorinţă de a conferi spaţiului pe care îl locuiesc un nivel unic de interpretare, fie el vechi sau modern. N-a fost uşor să găsim un loc în care să filmăm: toate locurile pe care le-am prospectat erau fie distruse de vremea rea, fie prea corect renovate. În timpul acestor preumblări, ne-a însoţit şi, într-un fel, ne-a ghidat cartea lui Roberto Innocenti “Casa”.
Familia din „Minuni” este compusă din Wolfgang, tatăl, venit de undeva din nord, poate din Germania sau Belgia, şi Angelica, mama, italiancă. Au patru fete, Gelsomina, cea mai mare, Marinella, Caterina şi Luna. Au o grădină de legume, un musafir permanent, Coco, oi şi albine. Şi ce fac ? Răspunsul e oarecum jenant, dar adevărat. Încearcă să protejeze fetele. De ceva ce le este cunoscut, din moment ce totul este deteriorat, distrus, corupt şi doar traiul la sat te poate salva. Doar solidaritatea familiei. Intenţiile lor sunt sincere, chiar dacă le exprimă cu furie uneori. Dar cum să îi explice asta fiicei celei mari, prinţesei lui tata, Gelsominei? Ea îşi doreşte o viaţă mai simplă, mai liniştită, o familie cu mai puţine idealuri şi mai multă înţelepciune, asemeni prietenilor ei. Wolfgang simte că fiica lui, cea în care el investeşte tot, cea care este un apicultor mai bun decât el, care e cu picioarele pe pământ, extrem de responsabilă, îi scapă. Şi dacă cumva fetele vor vrea să plece? La Milano? În Florida? Atunci care mai e rostul strădaniei lui?
Nu ştiam exact cum vreau să arate personajul Gelsomina, dar ştiam că o voi recunoaşte atunci când o voi vedea. Şi aşa a şi fost. În momentul în care am văzut-o pe Maria Alexandra Lungu, la ora de religie (ceea ce e destul de hilar, dacă ne gândim la povestea primului meu film, „Corpul Celest”), după luni de zile petrecute în căutarea unei actriţe care s-o joace pe Gelsomina, n-am avut nici o îndoială. A fost o bucurie să lucrez cu ea, e un spirit generos şi i-a plăcut să lucreze cu noi, ceea ce este, poate, lucrul cel mai important. Avea 11 ani şi nu se întâlnise până atunci cu actoria, nici în teatru şi nici în film. E originară din România, dar a trăit dintotdeauna în Italia. Nu mai lucrase în apicultură, aşa că am petrecut mult timp cu albinele înainte de începerea filmărilor: voiam ca ea să stăpânească perfect meşteşugul, să fie, aşa ca personajul Gelsomina, cea care face toată treaba de procesare a mierii şi de îngrijire a albinelor. Nu a fost prea dificil, ba a fost chiar amuzant. Au înţepat-o de câteva ori, dar, din fericire, ea are o bună dispoziţie şi o curiozitate care o poartă mai departe.
Lucrul împreună cu sora mea, Alba Rohrwatcher , care joacă rolul mamei în „Minuni” e foarte incitant şi necesar, nu doar pentru că este o actriţă grozavă, ci şi pentru că este o soră grozavă. Gândurile despre sora mea m-au frământat pe tot parcursul procesului de scriere a scenariului şi a fost pentru mine extrem de important să încerc să văd lucrurile prin ochii unei surori mai mari, deci prin ochii Albei. Avem acelaşi tip de imaginaţie, aşa că nu este nevoie să vorbim prea mult. Şi chiar dacă gândim adesea diferit, intuiţia ne uneşte. În tot ceea ce facem, există o tendinţă de a ne raporta la ceva ce ţine de imaginaţie. Ceea ce ne uneşte cel mai tare, este că vom fi mereu „metise”, unite de apartenenţa la o lume care e undeva între cele două, cea germană şi cea italiană, precum şi nevoia noastră de permanentă căutare. Aşa cum scria Elsa Morante în „Insula lui Artur,” un metis este un hoţ care are în spatele lui o comoară. Nu o poate vedea înaintea ochilor, aşa încât o caută mereu. Noi vedem acest fapt din interior, de la rădăcină, deci nu poate fi vorba de vreun truc sau de vreo înşelăciune. E un punct forte al nostru, dar şi un îndemn reciproc de a ne perfecţiona.
Pentru personajul tatălui din „Minuni”, am vrut să lucrez la un erou brutal, dar în acelaşi timp foarte uman, cineva care habar nu are cine e, care se rătăceşte printre propriile idealuri. Aşa încât e foarte greu să te apuci să îl judeci, chiar şi atunci când face greşeli sau se poartă urât. Wolfgang habar nu are de strategii, e ca un copil foarte mic, sau ca un animal. Pentru mine, a fost extrem de important să spun această poveste cu personaje care nu pot fi psihoanalizate, care existau încă dinaintea psihanalizei ; altminteri toate gesturile lor ar părea sumbre şi sucite. În special dragostea tatălui pentru fiica sa ar putea deveni tulbure, dacă ar fi supra-raţională. Eu mi-am dorit ca relaţia dintre Wolfgang şi fiica sa, Gelsomina, să apară ca o iubire instinctivă, în care el este cel care apără adăpostul familial şi nu cunoaşte decât fluctuaţiile anotimpurilor. Nu a fost uşor de găsit un actor cu spontaneitatea şi claritatea necesare. Şi nu întâmplător, Sam Louwyk este, înainte de toate, un dansator profesionist. Toată căutarea lui provine din corp, dacă trupul ştie încotro să se îndrepte, atunci capul îl va urma.
Lucrul cu Sabine a fost o experienţă extraordinară, pentru că ea este o actriţă care lucrează cu corpul ei şi care reuşeşte să creeze, din atât de puţin, un personaj atât de real, atât de comic şi atât de cumplit de dramatic. Nu ştim povestea misterioasei Coco. Ea este o relicvă a trecutului acestei familii, dar prezenţa ei este importantă pentru că deschide o rană a trecutului lor. Ea s-a refugiat aici, poate fără intenţia de a rămâne, a devenit parte a familiei, fără să vrea, aşa cum se întâmplă uneori ca o sârmă legată de un copac să devină, cu timpul, o parte din scoarţă, care nu mai poate fi desprinsă, care ne conduce înapoi către o poveste, către gestul cuiva de a o fi legat de trunchi. Asta este şi Coco, un fel de cicatrice a familiei. Sabine Timoteo a fost capabilă să dea viaţă cu delicateţe acestui personaj, care face acţiuni discutabile, dar pe care niciodată nu te apuci să îl judeci.
