Ordinary Failures, o co-producție ceho-maghiaro-italiano-slovacă, a avut premiera pe 5 septembrie în cadrul secțiunii competitive „Giornate degli Autori” din cadrul Festivalului de Film de la Veneția. Regia este semnată de regizoarea Cristina Groșan. În interviul acordat în exclusivitate publicației Cinemagia la Veneția, Cristina - născută la Arad, dar activă în industria de film maghiară și, mai nou, în cea din Cehia - ne-a destăinut că se bucură de ocazia unei conversații în limba română. Groșan nu este străină de festivaluri. În 2021, cineasta româno-maghiară participa la Sarajevo cu Things Worth Weeping For, lungmetrajul ei de debut, produs în Ungaria.
Cu privire la noul ei film, Cristina Groșan face o scurtă prezentare a subiectului: „Abia ne descurcăm: așa pare că ne trăim viața de la o zi la alta. O văduvă se amăgește că totul e în cea mai mare ordine. O adolescentă se străduiește să fie fiica perfectă pentru părinții ei, deși niciun efort al ei nu pare să fie suficient. O mamă șomeră începe să se îndoiască de calitățile ei de părinte. Prinse în propriul zbucium interior, nu își acordă un răgaz să facă un pas înapoi, să vadă imaginea de ansamblu. În orașul lor, un fenomen ciudat începe să ia proporții. Lucrurile sunt pe cale să se schimbe”...
Ce ai urmărit cu acest nou film al tău, Ordinary Failures?
Cristina:M-a interesat să explorez relațiile interumane plasate într-un context apocaliptic, într-un oraș unde un fenomen natural până acum necunoscut nouă ia proporții nebănuite. Inițial când am început lucrul la acest scenariu împreună cu scenarista Klára Vlasáková, ni s-a părut că filmul are niște tente de sci-fi. Dar pandemia, panica și confuzia de atunci, mai apoi războiul din Ucraina ne-a apropiat scenele din film cu ce vedem că se întâmplă acum în realitate.
Explorez, așadar, emoțiile interumane plasate într-un context apocaliptic și m-au inspirat și propiile senzații trăite după pandemie, această necesitate de a reveni laolaltă, `come back together`.
În ce a constat provocarea la acest film?
Cristina: Provocări au fost multe, dar din fericire am ieșit cu bine din toate. Probabil filmarea nașterii unei pisici a fost o provocare interesantă, întrucât am avut o echipa în stand-by câteva săptămâni, așteptând să sune telefonul, să ne anunțe când intră pisica-mamă în travaliu. Dar și coordonarea efectelor speciale cu explozii în zile cu mulți figuranți a necesitat o pregătire amănunțită. Pe de altă parte, și noi, ca și multe alte producții care s-au turnat în timpul pandemiei, ne-am impus multe restricții ca să încercăm să protejăm sănătatea echipei. Și nu în ultimul rând, o co-producție între patru țări nu este nici ea simplă. Am filmat la Praga si la Pilsen, am făcut montajul si efectele speciale în Ungaria, prin Laokoon Filmgroup, iar post-producția de sunet și imagine în Italia, prin Rosamont. Muzica a fost compusă de Jonatan Pastirčák, printr-o colaborare cu Superfilm Slovacia.
De unde a pornit, de fapt, ideea filmului?
Cristina: Producătorul ceh Marek Novák era convins ca ar trebui s-o întâlnesc pe Klára, i se părea că avem multe în comun. Și așa și a fost. Am citit primul draft al Klárei, și mi-am dat seama că personajele din Ordinary Failures sunt prezente în filmele anterioare. M-a atras combinația firelor narative și plasarea poveștii într-un context neobișnuit. Am lucrat apoi trei ani împreună la scenariu, până în ultimul moment, când am început filmările, în vara lui 2021.
Care este acest context neobișnuit în film?
Cristina: Într-un oraș în care fiecare este preocupat de mica lui dramă, un fenomen natural începe să se dezvolte și să ia proporții, obiecte iau foc, o lumină stranie apare pe cer. Dar în film accentul nu este pe fenomenul natural, ci pe cele trei povești separate inițial. Urmărim o văduvă care refuză să-și trăiască doliul, o mamă tânără care se îndoiește de calitățile sale ca părinte, și o adolescentă pe care mama vrea s-o formeze după chipul și asemănarea ei. Aceste personaje se întâlnesc pe parcursul poveștii.
Acțiunea se petrece in viitor? Vedem în film și un câine-robot.
Cristina: Pentru noi acțiunea se petrece în prezent, dar într-adevăr, datorită locațiilor speciale pe care le-am găsit în Praga, structuri mari, brutaliste, spectatorul ar putea avea senzația că se uită la ceva retro-futuristic. Am căutat să creăm o identitate vizuală aparte a filmului, pentru a ajuta spectatorul să iasă din cotidian, și să intre în lumea noastră fictivă. Câinele-robot este "animalul" de companie pe care unul dintre personaje îl moștenește de la soțul decedat. Pentru ea, este simbolul și legătura cu cineva care nu mai este. Deci dacă acest robot se strică, și ultima legătură cu persoana dispărută este pusă în pericol.
Cum ați făcut rost de câinele-robot?
Cristina: Robotul este o platformă existentă, o piesă inginerească extraordinară după părerea mea. Exemplarul din film a fost împrumutat de la Universitatea Tehnică din Praga, de la Departamentul de robotică. Bine, el nu arată cum se vede în film, noi i-am creat blana, să-l apropiem de ideea pe care oamenii o au cu privire la animalele de companie.
Cum ai comenta sfârșitul filmului?
Cristina: Sper ca spectatorul să-și creeze singur o părere, și sper că întrebările pe care le are la începutul filmului să fi fost răspunse până aici, iar spectatorul să rămână cu noi întrebări față de sine. Oare comunicăm suficient unii cu alții? Chiar știm cum se simte cel de lângă noi? Dacă sfârșitul ar veni acum, ce regrete am avea? Cum putem să trăim în așa fel încât să avem mai puține regrete?
