E greu să duci pe ecran, cu credibilitate, un asemenea ideal intangibil - şi, cu adevărat, inimaginabil precum portretizarea lui Moș Crăciun. De-a lungul sutelor şi sutelor de variante în care a apărut pe şirul anilor, ne concentrăm astăzi asupra celor mai proeminenţi Moşi.
Moş Crăciun a apărut prima oară pe ecran în 1897, când într-un scurtmetraj de Sărbători era văzut umplând ciorapii copiilor cuminţi cu fel de fel de daruri. În 1925 Moş Crăciun este vizitat la Pol! În scurtmetrajul său de 25 de minute Santa Claus, regizorul Frank E. Kleinschmidt ni-l arată pe Moş la treabă, în atelierul său din întinderile îngheţate ale Nordului.
Probabil că actorul Edmund Gwenn i-a cerut Moşului un Oscar în 1946, căci iată, l-a câştigat un an mai târziu pentru interpretarea sa din Miracol pe strada 34. Gwenn îl interpretează pe Kris Kringle, un bătrân blajin angajat de imensul magazin Macy's pe post de... Moş Crăciun. Dar nu cumva Kris chiar este Moşul în persoană? Trebuie să vezi filmul ca să-ţi dai seama şi cu această ocazie o s-o vezi şi pe Natalie Wood la doar câţiva anişori. Poţi opta şi pentru remake-ul din 1994, unde Richard Attenborough îl interpretează pe Kringle, iar simpatica Mara Wilson pe mica Susan.
Unul dintre cele mai iubite filme recente este The Santa Clause, care ni-l arată pe Tim Allen la primul său rol principal pe marele ecran. Se întâmpla în 1994 şi, dacă cele două continuări nu prea au mai impresionat, filmuloriginal a făcut o lungă carieră la posturile de televiziune, emoţionându-i la premieră şi pe critici (care, se ştie, nu prea cred în Moş Crăciun...). Poate ar fi o idee să-l revizitezi pe Moş în această formă a sa...
O prezenţă interesantă se reţine din celebrul „The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch and the Wardrobe” (2005, regia Andrew Adamson, scenariul Andrew Adamson, Ann Peacock, Christopher Markus şi Stephen McFeely, după romanul lui C.S. Lewis), unde îl întâlnim pe James Cosmo, sub numele de „Father Christmas” - adică, echivalentul lui «Père Noël» al francezilor, aflat foarte aproape de al nostru neaoş „Moş Crăciun”.
Modest şi de bun-simţ, „Wreck the Halls” (2008, regia David Abramson şi Michelle Goetsch, după un scenariu de Michelle Goetsch, Adam Bertocci şi David Abramson), are inspirata idee de a-l distribui în rolul principal pe Mickey Rooney. Filmul se dezvoltă ca o comedie amăruie cu accente magice, pornind de la premisa asocierii dintre un grup de pensionari şi un grup de copii, în cadrul unui program de „adoptat bunici de Crăciun”. Dincolo de limitele poveştii şi ale regiei, rămâne de necontestat faptul că Mickey Rooney, chiar şi la optzeci şi opt de ani, dovedea charismă şi umor.
În schimb, cu doar un an înainte, mediocrul „Fred Claus” (regia: David Dobkin, scenariul de Dan Fogelman, după o povestire scrisă în colaborare cu Jessie Nelson), propune o adevărată „Familie Claus", unde Moşul titular, pe nume Nick, e interpretat de Paul Giamatti, fratele său cel rău, care-i nevoit să-l înlocuiască (Fred cel din titlu) e întruchipat de Vince Vaughn, mama şi tata Claus sunt Kathy Bates şi Trevor Peacock- şi lista continuă, prea lungă şi nesemnificativă ca s-o mai detaliem aici.
Important e că filmul reuşeşte să smulgă câteva hohote de râs, inclusiv cu ajutorul unor aluzii sexuale cam nepotrivite cu subiectul, dar totodată imperceptibile de către micii spectatori cărora li se adresează.
Nu putem neglija nici Moşul din destul de strania comedie fantastică „Elf” (2003, scenariul: David Berenbaum, regia: Jon Favreau), căruia celebrul Edward Asner îi împrumută prezenţa sa masivă şi stabilizată de mult în percepţia spectatorilor. Nu cred c-am greşi afirmând că valoarea acestui film subzistă tocmai în capacitatea de a crea efecte umoristice cu ajutorul inocenţei lui Will Ferrel - omul nimerit accidental printre elfi, care revine în societate pentru a-şi căuta identitatea.
Tot atunci, un Moş de calitate în context de perfectă mediocritate a compus din doi timpi şi trei mişcări Christopher Plummer, în „Blizzard”, scris de Agnes şi Leif Bristow şi Murray McRae, pentru ca regia s-o semneze LeVar Burton - pun pariu că nu mai ştiţi cine e! Însuşi Kunta Kinte (ce tânăr), din serialul de pe vremuri!
În mod surprinzător, un desen animat care a trecut aproape nebăgat în seamă, („Christmas Is Here Again”, 2007, regia Robert Zappia, după un scenariu scris în colaborare cu Marco Zappia), reuşise să contureze un Moş cu adevărat tuşant, nu numai prin tratarea grafică de bun-gust, ci şi datorită interpretării vocale calde şi consistente a lui Andy Griffith - la care se adaugă întorsătura neaşteptată cu sacul de daruri al Moşului, realmente ingenioasă şi originală.
în 1975, marele Toma Caragiu oferea o inegalabilă bijuterie interpretativă în secvenţa finală din „Actorul şi sălbaticii”, unde personajul său, Costică Caratase, dădea viaţă unui Moş Crăciun care se metamorfoza treptat în Adolf Hitler. Marele merit al filmului rămâne acela că reuşea să lase imprimată pe peliculă o creaţie de zile mari - în care, conform cunoscutelor clişee politiceşte corecte, persnajul „răului absolut” ieşea la iveală din coconul celei mai arhetipale întruchipări a purităţii şi iubirii. Poate că nu e o simplă întâmplare că una dintre cele mai reuşite reprezentări cinematografice ale Moşului a stat sub semnul unei formule atât de complexe şi paradoxale.
