Cel mai recent vizionat film.

[Federico]

Am vazut ieri si alaltaieri ultimele trei filme ale lui WKW pe care nu le vazusem. Din 'As Tears Go By' si 'Fallen Angels' n-am inteles si retinut nimic. La ultimul am tinut mult sa ma uit in mare parte doar pentru secventa din care provine posterul filmului. E misto dar am intampinat-o cam mckaylamarooney-ishly. Ambele filme, in special FA, sunt destul de interesant filmate dar cam atat. In plus voiceoverul le corodeaza aproape letal. Imi vine sa vomit din ce in ce mai usor cand dau de un asemenea film. Bag pula, daca aveam nevoie de cuvinte stateam, in pula mea, cu nasu-n carte. Am stins lumina si am dat play la film ca sa comut creierul pe alta functie perceptiva si procesiva, aia imagistica, ca sa ma recreez si voi ma puneti iar sa citesc?! La 'Ashes of Time' acest aspect e cu atat mai frustrant cu cat filmul are o forta vizuala tsunamica, e o orgie a calofilismului fotografic, literalmente nu exista cadru nescrutat cu ochi de pictor si cizelat in consecinta; The Tree of Life e un film Cassavetes-ian (vizual) comparativ. On top of that, filmul are un impetus anti-narativ si un lirism proportional de accentuat. Insa nu inteleg ce face Wong pe langa asta. Baga voiceoverul si, intre doua aforisme existentiale parometafizice, se pune si-ti povesteste cu un farmec de proces verbal despre niste rahaturi de care nu-i pasa nimanui. Pacat.

[Chambord]

E misto dar am intampinat-o cam mckaylamarooney-ishly.

Tare asta. A si intrat in slang ?

[Federico]

I guess it did now. E inventia mea. Din cate stiu, cel putin.

Btw, a(t)i inteles cumva si sensul celeilalte strutocamile, "parometafizice"? Sunt sincer curios daca am reusit sa transmit ceva inteligibil Nu vreau sa epatez (*nu ca n-ar corespunde exigentele mele etice, doar ca se intampla sa nu fie cazul), n-am inventat chestia ca sa atrag atentia (*idem), chiar simteam ca e nevoie de termenul asta ca sa pot spune ce-am de spus.

[Mercutio]

J'ai tue ma mere (2009),

e primul film al tanarului (canadian-francez) Xavier Dolan, care, la 23 de ani, a realizat deja trei filme, toate prezentate la Cannes si apreciate. in ciuda varstei, autorul (regizor, scenarist, monteur si actor in rolul principal) denota o viziune despre viata si despre cinema. demonstreaza ca are ceva de spus si o spune fara ocolisuri, intr-un stil minimal, nedesavarsit inca, in perioada cautarilor, destul de simplu, dar nu simplist. J'ai tue ma mere trateaza istoria unui tanar avand o relatie fulminanta cu mama lui. este un film despre adolescenta si crizele ei, despre "vechea" lipsa de comunicare intre generatii, despre neintelegeri si impacari, in definitiv despre dragoste si ura.

[vave]

De abia ieri am văzut şi eu Se7en (1995). Pot spune că m-a lăsat cu gura căscată la propriu de câteva ori.. şi parcă îmi ţineam şi respiraţia ca să nu stric momentele de suspans.
Mai pe scurt, mi-a plăcut şi acum încerc să găsesc scenariul de la film pentru că mi se pare chiar foarte, foarte bun. Totuşi finalul uşor previzibil.

[bremen1980]

Dupa o vara de lenevie (doar 2 filme vazute pe ecrane + 0 piratate ) dau drumul la torrenti pentru recuperari : avengeri , batelsipi ,jocurile fomistilor , manii ale titanilor ,+ Damsels in distress ,Bernie ,Polisse ,The Best Exotic Marigold Hotel ,Dark Horse , Corpo Celeste ,Sleepless Night ,s.a.

[Aeryn_Sun]

Run Lola Run
Un film extraodinar de alert. Eu nu am putut decat sa ma uit la el, cu fata foarte aproape de monitor.

[andreiu7z]

City lights (1931) r. Charles Chaplin. L-am savurat de la primul până la ultimul minut. Este de departe cea mai bună comedie văzută.
Recomand! 10/10

[gabrielutza_monica]

cel mai recent film a fost ieri... Brave...super filmu si muzica

[bremen1980]

cel mai recent film a fost ieri... Brave...super filmu si muzica

N-a avut si scene de groaza ???

''The Avengers '' -tehnic este de nota 10 dar la scenariul mi s-a parut pueril .Zei ,lasere ,Hulk ,ciocane ,Thor ,arcuri si sageti . Oricat ma chinui nu mai am naivitatea ''sa pun botu' '' Sa fim bine intelesi filmul este excelent realizat si tare-n efecte si smecherii vizuale . Vina este a mea - nu pot sa mai inghit nimic din domeniul fanteziei fara sa fiu carcotas si sa gasesc goluri de logica .Sunt mai greu de imbrobodit si chiar ma oftic pentru ca nu mai pot sa ma bucur de ghidusiile astea pentru oameni mari .In urma cu 10 15 ani alta ar fi fost situatia .Astazi insa pentru mine lumea asta fantastica este dezvrajita .Adio :spiridusi ,elfi ,semizei zburatori ,printese martiene , troli si alte vietati (stiintifico) fantastice .
Spre deosebire de TDKR aici am savurat doza apreciabila de umor .
7.5/10

[andreiu7z]

Ikiru (1952) r. Akira Kurosawa - este considerat a fi unul dintre cele mai importante filme japoneze prin tematică şi realizare.
Pilonul de rezistenţă în jurul căruia este ţesută întreaga acţiune este un funcţionar municipal (Takashi Shimura), care duce de 30 de ani, de la moartea soţiei, o viaţă anostă, lipsită de sens, calibrată doar pe muncă şi economii. Viaţa acestuia ia o cotitură extremă şi dramatică în momentul în care este diagnosticat cu cancer la stomac, în stadiu terminal. Acest impact puternic îl face "să-şi ridice ochii din pământ" şi să-şi reaprecieze viaţa. Din dorinţa de a recupera din timpul pierdut, se înhaită cu un scriitor ratat, care-i face un tur infernal al oraşului. Un ultim măreţ lucru şi sacrificiu în acelaşi timp, de care vroia să dea dovadă, a fost acela de a lupta cu birocraţia şi corupţia pentru construirea unui parc pentru copii. Aflăm, spre final (prin tehnica flash-back-ului) din relatările colegilor şi nu numai, faptul că, în urma insistenţelor şi a consecvenţelor, a dus la bun sfârşit ultimul său plan lumesc.
Filmul este, indubitabil, o capodoperă clasică ce merită văzută şi revăzută.
9/10

[Malombra]

A; putea vorbi despre himmel und erde la modul optativ, cu dacă, pentru că dacă aş fi văzut acest film acum 2-3 ani, cînd abia începeam să văd documentare poetice, a căror ambiţie era să copieze viaţa, scoţîndu-I la iveală potenţialul liric, aş fi exclamat ‘vai, ce film!’. Oricît ar încerca să copieze însă viaţa, orice film e condamnat să se explice , la sfîrşitul celor două ore regulamentare. În cazul de faţă sunt patru ore şi jumătate. Trăind, nu supunem fiecare calup de 4 ore exigenţei de a da seama de sine, de a trage linie şi a spune care sunt concluziile acestui fragment existenţial. Te laşi dus de val cu mai multă uşurinţă, chiar atunci cînd nu faci nimic, decît te-ai lăsa dus cu preşul de un film care nu-ţi spune nimic. Filmul şi orice experienţă care reclamă o deschidere, o ieşire din ţarcul pragmaticii imediate e obligat să se clarifice în această privinţă, să spună pentru ce insistă să i te uiţi în ochi, să accepţi temporar dialogul.

Himmel und Erde e ceea ce s-ar putea numi un documentar etnografic. E greu să îl vezi mai ales peste stratul de noţiuni asupra Austriei cu care m-am obişnuit, cel puţin eu, o Austrie de obicei urbană, fin de siècle, multinaţională în epoca imperiului, cu artişti chinuiţi, afectaţi sau cu agonia reformei morale crestate pe chip, şi pîrtii de schi aţă. Filmul e despre o comunitate montană. Nu-I poţi spune aşezării nici măcar localitate, deşi are şcoală şi preot, şi figurează sub numele de Sf. Ana, probabil numai pe cele mai minuţios-pedante hărţi ale Austriei. Anul e 1979, iar problema acţiunii distructive a progresului tehnologic se pune acut. Nu e vorba despre un nucleu cultural atipic, despre fizionomia ieşită din comun a unui loc istoric, dispariţia căruia ar mutila Europa ireversibil. De aceea accentual tragic lipseşte. Comunitatea se destramă lent, mulţi migrează spre oraş, devine nerentabil să cultivi un pămînt pietros, în pantă, unde maşinăriile clacheză şi caii se mişcă atent, împleticit. Filmul poate servi uneori drept armă, semnal de alarmă, care să alerteze conştiinţa publică asupra dispariţiei iminente a ceva preţios. Abordînd însă acest caz marginal, anonim aproape, al unei comunităţi al cărui singur argument pentru existenţă este vechimea, nu poţi sesiza decît neputinţa mută a unei eroziuni fără scăpare. Într-o epocă în care şi excepţiile pier cu duiumul, unde nici superlativele nu dăinuie decît un sfert de oră, cum te poţi opune eficient unui sistem ostil în care modul tău de viaţă e considerat învechit, demn de milă şi nu doar alternativ, ales cu bună ştiinţă? De aceea filmul doar înregistrează, păstrează pentru mai tîrziu, pentru un timp în care discreţia şi constanţa vor redeveni valori, seninătatea crepusculară a familiilor şi a copiilor lor, care deja se visează mecanici şi electricieni, conştienţi intuitiv de falimentul apropiat al fermei tradiţionale. Şi totuşi anul e 1979 şi te întrebi cum au rezistat tot timpul acesta, cu pluguri rudimentare, dar cu radiouri, care povestesc despre ţări de neatins ca Liban şi America, cu percepţia nedistorsionată a distanţelor, adusă de televizor, şi cu a sa iluzie a întregii lumi adusă în curtea ta într-o cutie neagră, în condiţiile în care şi naveta pînă la cel mai apropiat punct de aprovizionare e destul de dificilă.
Filmul se consumă în atmosfera unei înţelepciuni epuizate, în ciclicitatea şi automatismul unor acţiuni impregnate de tristeţea acceptării unui destin mai mare decît ele. Oamenii aşteaptă şi văd încă o familie plecînd, dar îşi înfundă începutul de sărăcie şi schimburile neprofitabile sub încă o zi de muncă grea. Îi vedem vorbind, glumind, comentînd, cu o bonomie greu obţinută, sfîrşitul. Nu se caută însă melodrama. Ca şi contribuţia la dreileben a lui petzold, filmul arată asperităţile necesare, golurile de organizare ale unei societăţi care expune în afară în principal punctele sale de glorie şi e judecată fals exclusiv după acestea. Scenariul nu e nici total diferit, nici complet identic cu probleme asemănătoare de la noi, însă eu nu am avut ocazia să văd pînă acum un documentar românesc despre vreun sat rupt de lume. Apoi, e greu să realizezi acest echilibru impasibil, să te dizolvi în spatele camerei, să plasezi ochiul mecanic atît de firesc şi cu o asimetrie neprogramată, încît aproape să-i ştergi urma de pe ecran, cum face filmul acesta. Suprapunerea cu texte de înţelepciune orientală, deşi pare forţată, se modelează pe istoricul evanescent al comunităţii, pentru că îndeamnă la moderaţie şi virtute. În trecut susceptibile de a lega un grup, de a-l fortifica şi a-I reduce fricţiunile, acestea nu pot ajuta acum decît să împiedice transformarea degradării într-o disperare vociferantă.
7 din 10. Ce nu mi-a plăcut este selectivitatea subtitrării. În sensul că subtitrate sunt doar inserţiile culte ale autorului, dar conversaţiile locuitorilor sunt subtitrate doar după o atentă triere. Parcă s-ar încerca un fel de înnobilare artificială a situaţiei. De aici şi senzaţia că ce se spune şi ce se arată nu se leagă, cu toate că punţile acestea de ‘cultură’, de sinteză, puteau fi construite solid tocmai pe ce spun oamenii, pe felul lor, înrădăcinat şi evaluator, de a se vedea în vîrtejul schimbărilor sau al rutinei.

[Federico]

Sa las si eu niste comentarii, despre ce-am vazut in my leave of absence, de o profunzime care o sa-mi faca de rusine preopinentul.

Liverpool (de Lissandro Alonso) - mi se pusese pata pe el de acum 25 de ani de cand am citit despre el in Film Menu. L-am inchis dupa o ora ca-mi era somn. Imi placea cat de cat, insa, taciturnitatea sa si minimalismul contemplativ lifelike-ist al ritmului. Totusi, nu puteam sa alung o senzatie de sterilitate care ameninta ambitia acestui minimalism. Plus: "mizerabilismul" mi-a obstructionat si el plonjonul psihologic in atmosfera sa. Guilty displeasure.

La Ville des Pirates (de Raoul Ruiz) - m-a fermecat inefabil dar n-am reusit sa comprehend a fucking thing. Reactie ambivalenta fata de prezenta naratiunii subiacente imaginilor. Pe de-o parte m-a iritat din din start din cauza capriciului meu in ce priveste problema, dar pe de alta m-a intrigat continutul ridicol (in sensul pozitiv) de elitist-poetic si de "cautat", de contrived, al propozitiilor. Imaginile, iarasi, fascineaza, si nu prin aspectul formal, superficial, malickian, ci prin continutul suprarealist pe care-l, err, contin.

Celine et Julie vont en bateau (de Jacques Rivette) - dezamagire crunta, sechelizanta. Inceputul, imaginile din parc, fara dialog, fara naratiune, ce pareau sa se multumeasca cu o contemplativitate anti-twinseniana saraca cu duhul a mundaneitatii, mi-au dat furnicaturi de entuziasm. Cand a inceput sa-si aseze pirostiile epicului, si, mai ales, oh god why, mai ales, cand a cotit-o inspre suprarealism (unul diferit de al lui Ruiz, care e bazat pe impactul instinctiv al imaginalului, si mai apropiat de cel intelectual al lui Bunuel) m-a facut knock-out. Singura senzatie investigabila pe care mi-a lasat-o a fost cea de inconfort al manevrei (neintentionate?) semi-batjocoritoare lui Rivette de a intoarce roata raportului spectator-personaj, de a pune personajele sa se holbeze ele si hlizeasca la noi (dar sunt destul de sigur ca nu asta voia sa faca monsieur Rivette). A ajutat si faptul ca am ramas fara subtitrare (dap, nu govoresc prea cu talent pe frantzuski) la al doilea CD, la faptul ca m-am catapultat cu vreo juma de ora inainte de aterizare.

Punch-Drunk Love ( de Sergiu Nicolaescu) - revizitare. Cel putin a cincea, cred. Ce sa zic. Superb si inepuizabil ca de fiecare data. Mentionez doar niste replici misto: "I don't know what's wrong with me because I don't know how other people are" (e creepy de "profetica" si de revelatoare in ce priveste receptivitatea si constiinta umana a lui PTA) si "sir, I'm gonna crack your fucking head open"(intr-un film cu o fundatie de fairy-tale, interventia managerului restaurantului si in special coborarea atitudinii sale la un nivel atat de realistic-brutal e un moment - nu singurul - extrem de amar-pesimist-socant.

Death Proof (de I.-L. Caragiale) - a patra oara, parca. Sau a treia. Tot delicios, dar inflexiunea de personalitate a lui Stuntman Mike nu mai e convingatoare ca la-nceput. But still, fabulos personaj.

Scurtmetrajele lui Tarkovski - primele doua abandonate rapid, doar Compresorul m-a pacalit sa raman pan' la final. E un film modest in sine, dar e interesant sa surprinzi in el germenii viitoarelor motive estetice tarkovskiene. Nu mai stiu (mi-e lene sa fac un efort anamnetic acum) care, dar stiu ca ma gandisem la asta. (V-am spus c-o sa fiu profund, nu?)

LOTR I - primele 20 de minute. Nu stiu ce-a fost in capul meu sa m-apuc de el la 1:00 AM. Inceputul asta pe care am apucat sa-l vad e ridicol (in sens negativ), grotesc de imbibat de voiceover. Ar fi trebui date ingredientele: literatura 99%; atentie poate contine urme de cinema!!! Asta daca e sa fiu exigent si pseudo-obiectiv. Daca iau filmul ca ce ramane el in sine lui, e conjunctural-digerabil. O sa-l reiau.

[Su27]

Wild Bill (2011) - http://www.imdb.com/title/tt1795702/
O drama englezeasca destul de interesanta

[Malombra]

Federico, rapida ta trecere în revistă îmi aminteşete de pastilele acelea fulgerătoare pe care le ascultam cu lăcomie la delta rfi prin 2004. Se numeau în goana pisicii. Niciodată nu am reuşit să înregistrez vreuna, dar mi-aş fi dorit să le reascult.
Încerc şi eu ceva la fel.
Ce am mai văzut.

Barry Bleahndon. Mi-am făcut curaj să-l văd şi am avut dreptate să mă feresc atîta timp de el. Calofil pînă la silă, cu peisajele atît de atent manichiurate şi adaptate la estetica facilă a wallpaperului, că naraţiunea e sufocată, anemiată, pînă la urmă înecată ca un creek în deşert. Un film subţirel, cu decoruri multe şi fastuoase, dar obositor şi sec. Rămîi la fel de sătul după el ca după o pungă de popcorn. Mult, da prost. Nici nu e epoca mea preferată şi asta adaugă la insatisfacţia mea cu filmul.

Les bons debarras. Fascinant. Probabil cea mai zguduitoare relaţie mamă-fiică de la autumn sonata încoace, deşi eu am sentimentul că am uitat ceva. Nu am vrut să îi dau o notă maximă pînă la sfîrşit, cînd am văzut momentul acela de un romantism atît de tragic al morţii unui nebun îndrăgostit. Scrima continuă dintre un copil anormal de precoce, care face orice pentru a-şi păstra mama alături şi părintele care oscilează între şoc, indiferenţă, elan tineresc şi intimidare, face ca filmul să aibă un aspect vag de thriller , în care teritoriul psihologic se dispută cu perseverenţa crudă şi calculată a unor early settlers.

Twixt. Cîţi ani are cinemaul? Peste o sută. Atunci cum de mai apar gafe din astea stupefiante? Numa’ mniezo ştie. Chestia asta de film nici măcar reciclare nu e. E post-post-post-cinematic ultracrap. Şi cum mai merge cgi-ul cu e.a. poe – o minunăţie. Păcat de coppola, că-i picură cupola.

The Terrorizers (Edward Yang 1986). E greu să eviţi clişeele cînd vorbeşti despre ceva care pur şi simplu îţi ia standardele de excelenţă, le zgîlţîie temeinic şi aproape instituie altele. Deci, vorba clişeului, filmul ăsta e an astonishing performance. Pe lîngă faptul că depăşeşte cu vreo două decenii epoca în care e făcut, ca stil, ca ritm, ca tratare reţinută, aseptică a unui tumult interior rezolvat cu minimalismul imploziv al anilor din urmă, filmul nu e rece şi imobil ca un cadavru. Are o subtilitate care lasă să se întrevadă sub suprafaţa calmă a unor nelinişti reprimate emoţiile ce se vor dezlănţui dramatic, autodistructiv în final. 10.

[Liviu-]

Mersi, adaug The Terrorizers pe lista de vazut, mai ales ca Yi Yi si A brighter summer day mi-au placut multisor.

[Malombra]

eu nu am mai văzut nimic de la el, dar o imagine din film, cea a unei fete al cărei chip e reconstituit din cîteva zeci de fotografii, mă obseda de ceva vreme. îmi amintea nuş de ce de slnko v sieti. am început să mă uit la terrorizers pe youtube, dar era mai mult alb pe acolo, subtitrări alb pe alb, sunet groaznic şi m-am lăsat păgubaşă. acum recent mi-am amintit de el şi noh, a meritat .

[Mercutio]

Barry Bleahndon. Mi-am făcut curaj să-l văd şi am avut dreptate să mă feresc atîta timp de el. Calofil pînă la silă, cu peisajele atît de atent manichiurate şi adaptate la estetica facilă a wallpaperului, că naraţiunea e sufocată, anemiată, pînă la urmă înecată ca un creek în deşert. Un film subţirel, cu decoruri multe şi fastuoase, dar obositor şi sec. Rămîi la fel de sătul după el ca după o pungă de popcorn. Mult, da prost. Nici nu e epoca mea preferată şi asta adaugă la insatisfacţia mea cu filmul.

cata dreptate ai. foarte facila. toti autorii din ziua de azi sunt de-a dreptul fanatici in redarea autenticitatii unei perioade. care mai de care studiaza pictori ca Gainsborough si Watteau pentru a reda stilul vizual al unei epoci. toti construiesc aparate de filmat si comanda lentile speciale la Zeiss doar pentru a putea filma doua-trei scene la lumina lumanarilor, asa cum era in epoca respectiva. in mai toate filmele de azi poti vedea imagini ca aceasta.



prozaism! ce vrei, kubrick.

[Malombra]

aşa o fi, mie tot nu-mi place. e extrem de studiat filmul, dar pe mine nu mă atinge. am spus că nu e epoca mea preferată. filmul ăsta are doar exterior pentru mine şi atît. girl with a pearl earring se bazează cred cam pe aceeaşi chestie, filmezi ca să se vadă că tablourile acelei epoci erau în aer, inevitabile. eu prefer filme de genul lancelot du lac, care cu mijloace aproape nule aduc aproape o epocă şi afirmă ceva clar despre umanitatea şi umanismul ei. o fi studiat watteau, dar vizual barry e mult mai digerabil decît watteau. şi, repet, nu-mi place. nici cu thakeray nu mă împac şi, după experienţa modernismului în artă, mă întreb cum mai pot înghiţi cu bună ştiinţă gogoşile rococo-ului tratat doar ca festin vizual şi atît. eu nu pot, dar poate pot alţii. fiecare după posibilităţi.

[varu]

Mersi, adaug The Terrorizers pe lista de vazut, mai ales ca Yi Yi si A brighter summer day mi-au placut multisor.

De curiozitate, pe ce calitate a inregistrarii ati vazut "A brighter summer day"?
"VHS-rip calitate 1990 irina margareta nistor" sau copiere DVD de data recenta?

Ca daca e prima varianta prefer sa nu ma apuc