Predators - Ce rămâne după recviem?

Problema cu francizele SF e că-i greu să găseşti încontinuu idei inedite dar şi solide, care să le "ţină". Cel mai simptomatic a fost radiografiată involuţia asta la "Planet of the Apes", serial marcat de jaloanele: 1) capodoperă a genului, 2) film mediocru, 3) film slab, dar privibil, 4) catastrofă; 5) sub nivelul de catastrofă. Însă chiar şi unele seriale care au rezistat mai onorabil au manifestat aeeaşi boală: seminalul "Alien" s-a susţinut nu la nivel de serial SF, ci de acţiune - preluat excelent de Cameron, ce-i drept, şi bine de Fincher, până la rateul lui Jeunet care, culmea, vroia să inventeze iar nişte idei SF, şi dădea cu stângu-n dreptu' ceva de nu se poate!

Un caz aparte a fost "Terminator", unde continuarea a întrecut originalul, dintr-un motiv cât se poate de simplu: inversarea echilibrului! Dacă primul fusese în primul rând un film de acţiune cu motivaţie SF, în al doilea dezvoltarea ideilor SF a trecut în prim plan (ce-i drept, nici serialul ăsta n-a scăpat de probleme, cu al treilea şi al patrulea film). Şi am putea s-o ţinem aşa pân-la loc comanda. Rareori se întâmplă miracole ca-n "Dune" (opera scrisă, nu filmele, că-n alea nu s-au văzut nici un fel de miracole), unde universul SF creat de autor să fie atât de bogat, complex şi viu, încât să poată zămisli la nesfârşit idei valide.

Serialul "Predator" e la rândul lui un exemplu semnificativ în acest sens. Primul film (1987, John McTiernan) era un mariaj perfect echilibrat între SF şi acţiune. Deşi cea din urmă fusese motivaţia principală, iar premisa SF (Jim şi John Thomas) servea doar la susţinerea ei, şi aceasta la rândul ei era ingenioasă şi substanţială. Predator 2 (1990), mai slab dar totuşi acceptabil ca film de acţiune (Stephen Hopkins fiind un bun narator), nu mai aducea nimic nou în plan SF, cu excepţia câtorva dezvoltări minore la nivel de detaliu (cum, de fapt, se întâmplă de cele mai multe ori în asemenea cazuri). În mod surprinzător, nimeni nu s-a repezit să terfelească franciza prin noi sechele, până în 2004 când, stimulat de popularitatea benzilor desenate, a jocurilor video şi a action-toys-urilor (mai am şi-acum prin debara doi predatori şi doi alieni) care măritaseră cele două subiecte, Paul W.S. Anderson a scos "AVP: Alien Versus Predator", un hibrid comme-ci comme-ça, şi mai apăsat pe partea acţiunii, şi mai subţiratic pe cea SF - unde marele trouvaille (sau "găselniţă", cum zic românaşii noştri care nu ştiu că asta-nseamnă "omidă") era, ce să vezi, pelteaua paleoastronautică a identificării predatorilor cu zeităţile civilizaţiilor arhaice din America Centrală şi de Sud (noroc că Anderson ştia să povestească). Iar componenta SF a fost asasinată complet (pe lângă cea de action movie măcar cinstit, care agoniza alături), în dezastrul "AVPR (nu "Asociaţia Vitelor Politice din România, ci): Alien Versus Predator - Requiem" (2007), scris de Shane Salerno şi motorizat de Colin şi Greg Strause.

Sub toate aceste auspicii, era clar că noul "Predators" nu mirosea deloc a bine, oricât se anunţa el a fi făcut de Nimród Antal, un californian care din 1991 s-a întors în Ungaria strămoşească, iar lumea-l vorbeşte de bine în general. Necazul, însă, pleacă nu de la Antal, ci de la Alex Litvak şi Michael Finch, doi băieţi isteţi care s-au gândit să pună şi ei mâna pe lopeţi şi să scrie primul scenăriuţ din viaţa lor. Scenăriuţ mai prostuţ rar am mai văzuţ - văzut, pardon.

E şchiop din prima: dacă un număr de "predatori" de pe Pământ (luptători de elită, mercenari, etc.) sunt răpiţi şi lepădaţi pe altă planetă, ca să se joace nişte predatori (pe bune) cu ei de-a vânătoarea? Dar dacă... ho, care "dar dacă", de unde "dar dacă"? Nici un "dar dacă". Al doilea pol dramaturgic, cel ce creează premisa conflictuală, lipseşte cu desăvârşire - toată acţiunea nu face decât să decurgă din primul "dacă", povestea devenind astfel şocant de liniară şi trenantă (în ciuda agresiunilor, a capcanelor, încăierărilor şi violenţelor care se succed la tot pasul - fiindcă juxtapunerea lor e rudimentară, complet nestructurată, iar surprizele survin la modul primitiv, exterior, fără a avea virtuţile unor autentice "twist"-uri). În plus, tot contextul SF nu e decât o făcătură. Exact acelaşi setup l-am întâlnit acum vreo treizeci şi ceva de ani în romanul "Hunters of the Red Moon", de Marion Zimmer Bradley, unde era făcut chiar bine, plin de idei creative şi se întorsături abil aduse din condei (chiar începusem să-mi imaginz cum aş face un film după el!) Aici, dincolo de lipsa completă a originalităţii, mai plouă şi cu clişee gratuite - ca de pildă, de ce li s-o fi rupt filmul răpiţilor, între kidnnaping şi paraşutarea pe planeta de vânătoare? Doar ca să se bage în prima treime o undă de "mister" scremut (că-n rest, amnezia aia nu duce nicăieri, nici în interesul predatorilor, nici într-al spectatorilor), şi multe altele asemenea. La fel de învechit şi nemotivat e şi episodul central, cu "veteranul" ascuns în epava navei nu-ştiu-cui, unde supravieţuieşte de vreo "şapte sezoane" (cât or mai fi şi alea) ras, tuns şi frezat, cu unicul rost de a le explica verbal alor noştri câte ceva despre rahatul în care-au intrat şi cum ar putea ieşi de-acolo. Iar ultimul act, ce să vă mai zic, e un ghiveci colosal, la nivel atât scenaristic, cât şi al logicii elementare - pur şi simplu îţi vine să fugi din sală şi mai multe nu, taman când ar fi trebuit să stai cu inima-n dinţi, să vezi cum se termină.

Ca să nu mai spun şi că, tot pe partea cu SF-ul, amicii îi duc pe-ăia pe altă planetă şi-i lasă acolo de izbelişte - în sensul că respectiva e aproape identică, similară şi la fel cu Pământul; nu tu o plantă mai acătării, nu tu o lighioană mai sexy, doar un ciorchine de planetoaie pe cer (la propriu), ca să le cadă lor ceru-n cap (la figurat), prinzându-se ei aşadar abia acum unde-au ajuns (după care nu mai apar nici alea; ce-i drept, cadrul respectiv era bine filmat, ca decor, şi muzica făcea şi ea destul de frumos).