Dan Nuţu, care până la vârsta de numai 30 de ani jucase în aproape 30 de filme româneşti, împlineşte duminică, 17 martie, 80 de ani. Cu o tipologie de june-prim, a evitat clişeele, abordând mai mult roluri de conţinut de-a lungul scurtei cariere. După excelentul Meandre (1967, Mircea Săucan) şi admirabilul Radu din Duminică la ora 6 (1966, Lucian Pintilie), a mai avut tangenţe cu romantismul în Printre colinele verzi (1971, Nicolae Breban), Dincolo de nisipuri (1974, Radu Gabrea), Ilustrate cu flori de câmp (1975, Andrei Blaier), Rătăcire (1978, Alexandru Tatos) şi Ora zero (1979, Nicolae Corjos).
Actorul locuieşte de câţiva ani în Franţa, după ce a renunţat brusc la actorie - în 1979- pentru a pleca în SUA. Dacă lumea showbiz-ului de peste ocean nu era atât de exclusivistă şi impenetrabilă, ar fi meritat o şansă în a continua cu actoria, fiindcă a fost un actor cu adevărat bun, după cum a dovedit-o cariera lui susţinută în ţară între 1964 şi 1979. Din anul 2006, Dan Nuțu a creat și a condus în România, timp de 15 ani, Atelierul internațional de film documentar „Aristotes Workshop”, ce a descoperit și susținut zeci de talente din toată lumea.
Dan Nuţu a debutat încă din studenţie, în Cartierul veseliei (1964, regia Manole Marcus), pentru ca - în anul absolvirii, 1966 - să uimească în rolul lui Radu, eroul excelentului Duminică la ora 6, de Lucian Pintilie - formând un cuplu de neuitat cu Irina Petrescu. Dezinvoltura plină de umor cu care juca ezitările şi stângăciile tânărului cu fibră de erou (altminteri, muncitor utecist, că Pintilie era la început şi încă nu-şi permitea să sfideze regimul - ceea ce nu ştirbea cu nimic valoarea filmului, mai ales că-i instilase o doză perceptibilă de ironie fină) şi-au pus amprenta pe imaginea lui, ducând la o serie aproape continuă de personaje similare. Totuşi, în mod semnificativ, actorul a ştiut să evite manierizarea, cu atât mai mult cu cât în paralel juca pe prestigioasa scenă de la Bulandra, într-o trupă de înaltă clasă şi sub îndrumarea unor mentori ca Liviu Ciulei, Valeriu Moisescu şi acelaşi Lucian Pintilie, care au ştiut să consolideze tot ce avea mai bun în el.
Astfel, a impus publicului un emploi definit de Tudor Caranfil ca „durul vulnerabil al cinematografiei anilor '60” (conform „Dicţionarului de filme româneşti”, Editura Litera, 2002), mai ales cu roluri ca Gelu din Meandre (1967, Mircea Săucan), Vive din Dimineţile unui băiat cuminte (1967, Adrei Blaier), brunetul din Prea mic pentru un război atât de mare (1970, Radu Gabrea), sau Treişpemii din Bariera (1972, Mircea Mureşan).
În 1973, Mircea Săucan a apelat din nou la el, oferindu-i şansa numită Petre, din 100 de lei - un tânăr marcat de complexe, într-o relaţie de love-hate cu fratele său mai mare, starul Andrei Pantea (cel mai bun rol de film al lui Ion Dichiseanu), a cărui autoclaustrare în turnul de fildeş al succesului accentuează cu atât mai dramatic, prin contrast, frustrările adolescentului neglijat şi neînţeles. Un an mai târziu, consistenta sa experienţă teatrală şi-a arătat din nou roadele, cu un memorabil Kostea Treplev, în spectacolul de televiziune „Pescăruşul” (regia Petre Sava Băleanu), alături de „greii” Gina Patrichi, Valeria Seciu, Victor Rebengiuc şi Octavian Cotescu.
Concomitent, cinematograful i-a oferit un nou rol dramatic de mare substanţă, în Ilustrate cu flori de cîmp (1975, Andrei Blaier) - acel Victor neputincios şi îngrijorat de semnele misterioasei drame ce se urzeşte insidios în jurul iubitei sale, sensibila Irina (Elena Albu) - pentru ca în final să afle totul abia când e prea târziu, din scrisoarea ei de dincolo de moarte.
După acest vârf, ultimii trei ani din cariera cinematografică a lui Dan Nuţu au fost jalonaţi de roluri la fel de frecvente şi importante, dar fără să mai aducă mari revelaţii faţă de ceea ce ne dezvăluise deja marele lui talent, meritând a fi menționate: Mihai Comăneşteanu din Tănase Scatiu (1976, Dan Piţa), Traian din Trepte pe cer (1978, Andrei Blaier), Adrian din Rătăcire (1978, Ştefan Traian Roman)...
O ultimă compoziţie interesantă i-a oferit, în 1979 Nicolae Corjos, în filmul său de debut (pe cât de tardiv, pe atât de reuşit) Ora zero - unul dintre fiii electricianului jucat de Mihai Mereuţă, membru al unei familii pe care harul actorilor şi abilitatea regisorului de a-i coordona o salva de clişeele proprii unor asemenea contexte ale epocii, îmbogăţind-o cu adevăr, umor şi umanitate. I-au mai urmat, în 1980, două treceri prea puţin semnificative pe ecran - spătarul Tomşa, din Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (Malvina Urşianu), şi un locotenent din Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (Mircea Mureşan, ecranizare a romanului lui Liviu Rebreanu) - după care Dan Nuţu, parcă presimţind ce punea la cale Ceauşescu pentru ultimul deceniu de film românesc al regimului comunist, a ales libertatea (cu sacrificiul propriei cariere - căci Occidentul n-a avut ochi pentru calităţile lui).
Deşi în S.U.A. n-a reuşit să facă decât figuraţie, nu s-a descurajat, orientându-se spre producţia de filme documentare, inclusiv ca instructor şi coordonator al Aristoteles Workshop, lansat în 2006, sub egida TV ARTE - ca o dovadă nu doar de luciditate şi inteligenţă, ci şi a unei remarcabile capacităţi de redescoperire şi reinventare.
