A început ediţia a 24-a a festivalului Transilvania (13-22 iunie), iar filmul francez En fanfare/Fanfara al lui Emmanuel Courcol va fi proiectat duminică pe ecranul gigant amplasat în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca. Filmul va reuşi cu siguranţă să atingă inimile spectatorilor, pentru că discută despre destin, şansă şi neşansă şi despre cât de greşită este impresia că avem un oarece control asupra vieţii noastre.
Îl întâlnim întâi pe Thibaut (Benjamin Lavernhe), un dirijor de succes care impresionează la fiecare concert cu marile orchestre ale lumii. Doar că investigaţiile medicale cerute de o problemă de sănătate vin cu o veste şocantă pentru Thibaut: nu doar că cea care l-a crescut nu este mama lui adevărată, dar tânărul are şi un frate de care nu avusese habar până atunci. Regăsirea cu Jimmy (Pierre Lottin) ridică serioase probleme pentru Thibaut, pentru că fratele mai mic a crescut într-o familie iubitoare, dar săracă, dintr-un orăşel de provincie lipsit de oportunităţi. Oare, dacă el ar fi fost cel lăsat în urmă, nu Thibaut ar cânta acum într-o fanfară gălăgioasă de provincie, iar Jimmy ar impresiona melomanii din întreaga lume?
Este o întrebare care se va crea şi în mintea spectatorului, pentru că e de ajuns o singură festă a destinului pentru ca cineva să devină un privilegiat ce ia lecţii de pian cu cei mai mari pianişti ai Parisului, în timp ce altcineva este un dezavantajat nevoit să muncească încă din adolescenţă pentru a-şi întreţine familia. Este o întrebare ce poate fi extrapolată la fiecare persoană de succes de pe glob: ar mai fi Carlos Alcaraz un star al tenisului la 22 de ani dacă părinţii şi anturajul său nu ar fi investit bani şi răbdare în evoluţia lui ca sportiv? Ar mai fi el câştigător la Roland Garros dacă ar fi trebuit să se angajeze la 14 ani ca să-şi ajute familia?
Filmului lui Emmanuel Courcol i se poate reproşa simplitatea străvezie a scenariului care merge în singura direcţie posibilă, dar nu şi faptul că nu-şi poate pune spectatorul pe gânduri, îndemnându-l să se întrebe cum ar fi arătat viaţa lui în condiţii incomparabil mai bune sau mai proaste decât cele de care a beneficiat. În vremuri când un singur comentariu pe o reţea de socializare sau preferinţele politice ale unei persoane pot duce la o judecată categorică a persoanei respective, Fanfara ne întreabă dacă nu cumva am fi noi acea persoană dacă am fi crescut în alte condiţii.
Courcol reuşeşte să facă un film în două viteze, de la lumea perfect ordonată, aproape aseptică a lui Thibaut, la cea haotică şi imprevizibilă a lui Jimmy, creând contraste grăitoare. Marele plus al filmului este chimia excelentă dintre Lavernhe şi Lottin, perfect aleşi pentru a da credibilitate apropierii dintre doi necunoscuţi pe care pare să-i despartă totul, dar reuşesc cumva să găsească o punte unul spre celălalt. Sunt câteva scene în film care explorează convingător şi cât de greu ne este să fim oneşti şi vulnerabili, dar şi ce imensă putere au onestitatea şi vulnerabilitate în a ne apropia.
Mai mult, cât de importante sunt onestitatea şi vulnerabilitatea în actul artistic, iar aici Emmanuel Courcol păşeşte pe un teren pe care îl cunoaşte la perfecţie, din simplul motiv că cel mai cunoscut film al său de până acum este Un triomphe/The Big Hit (2020), despre un actor şomer (Kad Merad) care acceptă să facă un atelier de actorie cu deţinuţii dintr-o închisoare. Cu noul film, regizorul evadează într-o altă artă, dar explorează o problematică similară, aceea a mirajului unei vieţi mai bune şi a izbăvirii prin artă, lucru uşor de sperat, dar mai greu de făcut.
Fanfara se poate vedea la TIFF duminică, 15 iunie, într-o dublă proiecţie simultană în Piaţa Unirii şi în Parc Poligon Floreşti, cu o ultimă proiecţie sâmbătă, 21 iunie, la cinema Dacia Mănăştur. Filmul va fi distribuit pe ecrane din 27 iunie de Independenţa Film.
