Aladdin, între spectacol vizual şi suicid creativ

de Ştefan Dobroiu în 24 Mai 2019
Cum poate captiva publicul un film a cărui poveste e ştiută pas cu pas?

La 27 de ani după ce animaţia omonimă a devenit filmul cu cele mai mari încasări din 1992, iată remake-ul live action, Aladdin. Cei familiarizaţi cu povestea vor avea prea puţine surprize, dar scenografia extravagantă, intepretările ataşante şi coloana sonoră ar putea compensa, astfel încât spectatorul să nu se plictisească. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest nou remake Disney.

Având în vedere că originalul este una dintre cele mai iubite animaţii din toate timpurile şi că se bazează la rândul său pe una dintre cele mai populare basme din colecţia O mie şi una de nopţi, poate doar cei mai mici copii nu au auzit încă de Aladdin (Mena Massoud), adolescentul orfan care îşi face veacul într-un oraş arab împreună cu maimuţa sa, Abu. Aladdin va avea cât de curând două întâlniri providenţiale: una cu Jasmine (Naomi Scott), prinţesa regatului ieşită incognito din giganticul palat al tatălui ei, sultanul, şi cealaltă cu Jafar (Marwan Kenzari), vizirul malefic obsedat de putere şi gata de orice pentru a o obţine. De aici la duhul din lampă (Will Smith) nu este decât un pas...

Cea mai mare problemă cu Aladdin este faptul că ştii pas cu pas ce se întâmplă, mai ales că noua producţie nu se îndepărtează prea mult, poate cu excepţia unei versiuni feministe a Jasminei, de la povestea originală. Fiecare moment este cunoscut dinainte, ceea ce subminează drastic dorinţa spectatorului de a se lăsa vrăjit de energia poveştii. Trebuie să spunem că, dacă nu am fi fost plătiţi pentru această cronică, nici nu am fi intrat la film. În acelaşi timp, Guy Ritchie este un regizor care ştie să cheltuiască bugete generoase pe efecte speciale, prin urmare Aladdin măcar ştie să-ţi ia ochii, dacă nu reuşeşte să-ţi câştige inima.

Filmul arată, într-adevăr, minunat. Totul este gândit la milimetru pentru a omagia cultura şi estetica arabe, de la somptuosul palat al sultanului la arhitectura elaborată a pieţelor şi labirintul aleilor pe care Aladdin îşi păcăleşte atât de uşor urmăritorii. Fiecare secundă este coregrafiată atent şi este o adevărată bucurie să admiri, de exemplu, parada ce-l însoţeşte pe Aladdin, devenit prinţul Ali, în încercarea sa de a-l impresiona pe sultan. Dar, printre numerele de dans evident inspirate de megaproducţiile bollywoodiene ce umplu ecranul de ritm şi culoare, spectatorul tot nu se poate abţine să nu-i reproşeze filmului că nu-i oferă nicio surpriză...

În timpul redactării acestei cronici, ne-am amintit de Cartea Junglei, remake-ul din 2016 al animaţiei clasice Disney. Ne amintim fiecare cadru al filmului din 1967, dar nici măcar unul din remake (deşi la premieră am scris o cronică pozitivă). Noul Aladdin are exact aceeaşi problemă şi viitorul Regele Leu (premiera pe 19 iulie) la fel, dacă va fi doar o traducere într-o altă estetică a originalului, aşa cum este Aladdin. Într-o perioadă când numărul de filme şi seriale sunt atât de numeroase, când atenţia publicului este atât de fragmentată, ceea ce face Disney, din lăcomie de bani, este un adevărat suicid creativ. Poate că va funcţiona şi Aladdin va avea încasări de aproape un miliard de dolari (Cartea junglei a încasat 966 de milioane de dolari), dar nu putem saluta tot mai evidenta lipsă de respect a Disney pentru creativitate şi inovaţie.

Este ceva nefericit de desuet în Aladdin. Modul cum personajele încep brusc să cânte părea mult mai firesc în animaţie decât în remake. Giumbuşlucurile duhului şi extraordinarul rol vocal al lui Robin Williams au distrat două generaţii, în timp ce aceleaşi giumbuşlucuri par uneori false şi forţate în interpretarea unui Will Smith albastru. Este extrem de bizar cum un film poate să captiveze şi în acelaşi timp să întristeze, forţând publicul să compare ce este cu ceea ce ar fi putut fi... Sau cu ce ar fi trebuit să fie.

Nu regretăm deloc că l-am inclus pe Guy Ritchie pe lista noastră a "regizorilor de serviciu" de la Hollywood, regizori care, după începuturi de carieră promiţătoare şi obţinerea celebrităţii, au devenit nişte simpli executanţi ai unor blockbustere lipsite de originalitate.

Exploreaza subiecte similare:

Aladdin, The Jungle Book, Guy Ritchie, Mena Massoud, Naomi Scott, Will Smith, Marwan Kenzari

Alte știri din cinema

Cinemagia recomandă 3 filme horror asiatice

Recomandări pentru o noapte albă de Halloween: 3+1 bijuterii ale cinemaului horror asiatic

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc - propunerea României pentru premiile Oscar

Filmul, premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, este propunerea României pentru o nominalizare la categoria „cel mai bun lungmetraj internațional”

Dune: o nouă viziune a celui mai citit roman SF al tuturor timpurilor

Regizorul Denis Villeneuve a pus cap la cap un spectacol cinematografic imersiv și copleșitor, însă e abia începutul!

Festival de Halloween, pregătit în rețeaua de cinematografe Cineplexx

Preț redus de doar 10 lei biletul la cele mai recente filme de groază!

Părerea ta

Spune-ţi părerea
danny987 pe 24 mai 2019 13:57
Nicio sansa sa ajunga la 1 miliard $ incasari.Maxim 600 mil $
Phantom_sub pe 27 mai 2019 18:32
Ha! https://www.boxofficemojo.com/movies/?id=disneyfairytale22019.htm Deja 233 milioane pe plan mondial în trei zile de la premieră.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells