Articole The Machinist

Masinistul a fost al doilea scenariu pe care l-am scris pe cand mergeam la Programul Post-universitar de Scenaristica la U.C.L.A. Ideea era sa il folosesc pe post de carte de vizita in scopul de a-mi gasi un agent. Nu a fost conceput ca o super-productie de vara. Mai degraba o confesiune.

La atelierele de scenaristica, studentii obisnuiesc, deseori, sa isi “arunce” ideile in fata clasei inainte sa le puna pe hartie. Optiunea mea in privinta Masinistului a fost simpla, chiar absurda: “E vorba despre un masinist care moare de insomnie.” Nu puteam spune mai mult despre poveste in acel moment pentru ca nu stiam nici eu mai multe. Aveam in cap imaginea unei tip nedormit si super-singuratic prins in propriul sau iad. Ideea mi-a venit intr-o noapte tarziu in drum spre casa de la statia de autobuz. La mine in cartier exista un loc care intotdeauna mi-a parut parasit, intr-un fel poetic – un parc industrial inconjurat de sine de tren. Trecand pe langa un atelier, m-am oprit putin sa ma uit inauntru la muncitorii fara nume care munceau ca niste extensii ale masinilor lor. M-am intrebat ce fel de povesti personale ascund in spatele echipamentul de protectie si salopetele unsuroase. Oare masinistii au crize existentiale?

Mama mea a murit cu un an inainte ca eu sa fi scris scenariul. Intr-un fel, scenariul a fost scris ca un mijloc de a administra durerea si singuratatea pe care le simteam atunci. Voiam sa scriu ceva din rarunchi. Hal Ackerman, Richard Walter si Tim Albaugh de la U.C.L.A. m-au invatat cum sa fac asa ceva.

Scenariul are multe influente. Intotdeauna mi-am dorit sa scriu filme ca The Tenant/Chiriasul a lui Polanski sau The American Friend a lui Wenders. Acele filme imi vorbeau ca suflete pereche. Opera lui Dostoievski a fost o alta influenta puternica. Aceste creatii imi pareau stramosii tematici ai povestii pe care vroiam sa o creez. Din punct de vedere stilistic, am vazut Masinistul ca pe “ultimul film facut de Hitchcock.”

Dupa ce am vazut filmul Session 9, am stiut ca regizorul Brad Anderson era persoana potrivita. Cand ne-am intalnit prima data, am aflat ca avem aceleasi influente literare si cinematografice. Totusi, pana n-am ajuns la Barcelona sa vad productia nu am realizat cat de perfect era pentru material. Scenariul era o ciudatenie, produsul unei viziuni personale sumbre. Spre incantarea mea, Brad si-a insusit viziunea, reveland idei noi la care nici nu visasem.

Acelasi lucru s-a intamplat cu Christian Bale. In scenariu, personajul Trevor se topeste treptat din cauza insomniei. Pierde in greutate pe zi ce trece pana cand ajunge la incredibila greutate de nici 45 de kilograme. Mi-am inchipuit ca, cu ajutorul efectelor speciale computerizate sau a hainelor largi, se va sugera pierderea imensa in greutate a lui Trevor. In schimb, Christian Bale s-a infometat luni intregi, asumandu-si mari riscuri personale, pentru a capta cum trebuie viata ingrozitoare a lui Trevor. Devotamentul sau pentru acest film a fost la fel de uimitor ca si prestatia sa.

De fapt si ceilalti actori au fost pasionati de munca lor. Jennifer Jason Leigh joaca rolul putin magulitor Stevie, cu un amestec uimitor de putere bruta si vulnerabilitate; John Sharian imprima o amenintare perfida rolului Ivan; Aitana Sanchez-Gijon imprumuta gratie si subtilitate misteriosului rol Marie – toti sub ochiul inventiv al eroului meu, Anderson.

Pentru mine, Masinistul a fost o clinica in procesul de colaborare care este realizarea filmului. Fiecare persoana implicata, de la producator la sunetist, si-au adus contributia la acest film (iar contributia lui Christian a fost de peste 28 de kilograme!). Rezultatul devotamentului lor este un film cu adevarat inspirat.

Scott Kosar