Articole Mon colonel

Paris-zilele noastre...Colonelul in retragere Raoul Duplan e gasit mort in casa sa, impuscat in cap. Ancheta nu avanseaza pana la sosirea unui curier anonim: „Colonelul a fost ucis la Saint Arnaud. “



Saint Arnaud-Algeria 1957


Tanarul Guy Rossi, licentiat in drept, a luat-o inainte la apelul facut pentru a-si apara tara din cauza unui necaz amoros. Ajutor de campanie al Colonelului Duplan, care comanda garnizoana din Saint Arnaud în estul Algeriei, Rossi are ca misiune sa studieze pozitia pe care o ofera puterile speciale votate de catre Adunarea Nationala in unanimitate: “Nici o masura, nici chiar cele contrare marilor pricipii ale dreptului nostrum, nu merita indepartata, concluzioneazã Rossi. Semnatura in alb de acum ii va duce la pierzanie: pe unul în Algeria, pe celalalt in Franta, 40 de ani mai tarziu.



COSTA-GAVRAS


Colonelul este un film atît despre trecut cît si despre prezent. Prezentul, neîncetînd sã fie pregnant pentru trecut, era indispensabil în legarea unuia de celãlalt, psihologic, istoric, politic.
Absenta aproape în totalitate de pe ecranele noastre a rãzboiului din Algeria prezentat cã tragedie pesonalã, tinde sã îndepãrteze de noi acele drame, victimele si responsabilii lor si tinde sã le claseze printre istoriile prãfuite, faptele ancestrale iesite din nu stiu ce “cufãr” al trecutului. Ne-am gîndit cã un film axat în mod unic pe trecut risca sã fie anesteziant, la fel de dãunãtor cã absenta filmului în sine. El ar grãbi uitarea, deja instauratã.Victimele sînt printre noi si responsabilii de asememea. Primii sînt uitati, ceilalti normalizati si adesea iertati, unii neezitînd sã justifice sau sã glorifice abuzurile, torturile sau actiunile sãvîrsite. Prezenta acestui trecut e o constantã în viata politicã si socialã a tãrii noastre. Recenta lege despre “binefacerile colonizãrii”, stela (inscriptia) care celebreazã OAS, asasinii, sînt atîtea dovezi cã tara noastrã continuã sã fie contaminatã, obsedatã si ranitã de aceastã perioadã.
Astãzi, în alte tãri, au loc aceleasi orori comise de cãtre „colonei “ si democrati cum existau în Franta de atunci.


Michelle Ray-Gavras

În 1999, în avionul pe ruta Paris-Alger citeam Mon colonel, carte pe care mi-o dãduse Emmanuel Hamon. La întoarcere spre Paris, nu reuseam sã mã eliberez de aceastã întrebare: “Ce ar face Romain, fiul nostru cel mic, de 20 de ani, în locul lui Rossi?”
Actes Sud ( editorul), m-a informat cã Laurent Herbiet voia sã mã contacteze si cã scrisese un scenariu. Laurent, alegînd un subiect care nu apartinea generatiei sale si pe care a noastraã a fãcut tot posibilul sã îl dea uitãrii cît mai repede, m-am decis sã pornesc în aventura cu el.
Fiind o producãtoare regizoare, sau mai degrabã un artizan producãtor, m-am decis sã plec de la zero, pe baza romanului. Voiam de asemenea un scenarist cunoscut. Un film despre Algeria si, în plus, un PRIM film ar fi fost un esec dacã nu era sprijinit de un scenariu fãrã pereche si de un scenarist recunoscut. Laurent a continuat sã fie asistent, a început apoi sã lucreze cu Alain Resnais, iar eu continuam sã mã gîndesc si sã lucrez.
La început, Costa a scris singur o adaptare. Apoi, dupã Amen, Jean-Claude i s-a alãturat pentru adaptarea definitivã.
Nu mã grãbeam, oricum atunci era imposibil de filmat în Algeria si eu nu voiam sã fac o reconstituire în Tunisia sau în Maroc. Era o problemã franco-algerianã si trebuia filmatã în Algeria. Algeria si Maroc, mai ales în plan arhitectural, sînt diferite. Construisem povestea definitivã în Algeria, iar arhitectura filmului face parte din „aspectul nespus “ al istoriei noastre. Am insistat sã facem piata atentatului din 14 iulie la Blida, chiar dacã pentru 2 zile de filmare a trebuit sã facem un convoi si sã parcurgem 500 de km. Dacã situatia nu s-ar fi stabilizat în Algeria, ar fi trebuit, fãrã îndoialã ar fi trebuit sã filmãm în Var sau Corsa- pãrti franceze-, ca Algeria de atunci.
Si apoi era castingul. Cine sã fie acest colonel emblematic? Am început sã caut si am primit refuzuri politicoase, jenate sau chiar: “e foarte antipatic colonelul vostru!”
În Grecia, într-o varã, Mathieu Kassowitz a citit scenariul: „Vreau sã îl joc pe Rossi! E magnific!”
Nu puteam filma în Algeria, timpul a trecut si Mathieu a avut, bineînteles, alte dorinte, dar, îti multumesc Mathieu, tu mi-ai insuflat din nou speranta. Cînd am luat prînzul pentru prima datã cu Olivier Gourmet în 2003, el ne-a spus: “Un actor nu primeste decît o datã sau de douã ori în viatã un scenariu, o poveste sau un rol precum cel al Colonelului.”
E un cadou frumos acela de a te avea, Olivier. Si o sfidare pentru Laurent. A mai trecut timpul… Olivier urma sã astepte 3 ani! Apoi situatia s-a ameliorat. Împreunã cu Costa si Salem ne-am reîntors în Algeria. Salem este algerian. Costa si cu mine avem de asemenea un trecut algerian: ne-am cãsãtorit la consulatul Algeriei în 1968 în timpul turnãrii filmului “Z”. Oscarul a fost cîstigat de cãtre Algeria, fãrã de care filmul nu ar fi existat si eram atunci si vecini ai lui Abdelaziz Bouteflika. Aveam toti 30 de ani si Boutef tinea discursuri minunate la Natiunile Unite!
Am pãstrat o caldã afectiune pentru Algeria. Am îmbãtrînit. Bouteflika este si astãzi presedinte, nu mai este vorba de o istorie despre coloneii greci pe care voiam sã o filmam în Algeria, ci despre un colonel din armata francezã…
Cu un regizor tînãr, Laurent Herbiet, si un producãtor tînãr, Salem Brahimi, s-a fãcut schimbul de cunostinte. Salem Brahimi - vechi colaborator al KG, prieten, vecin si producãtor de documentare, dorea sã „treacã” la lung metraje. I-am propus sã revinã la acest proiect care avea sens pentru el si pe care l-a vãzut prinzînd contur. Nu numai Laurent Herbiet va putea vorbi de “prima oara”.
Subiectul, scenariul, Laurent, energia noastrã, au fãcut ca lumina filmului sã se iveascã.
Fratii Dardenne au venit de partea noastrã, apoi Jerome Clement…Jerome Seydoux si Algeria însãsi.
În raport cu modestia bugetului nostru si cu ambitia proiectului, participarea Algeriei în termeni de logistica si de resurse umane a fost determinantã. Participarea ANP-ului, a diviziunilor administrative din Setif, Constantine, Blida, El Eulma, ne-au adus sprijin în fiecare moment. Producãtorul nostru executiv în Algeria, Yacine Laloui, a înteles imediat economia si ambitia filmului si a fãcut o muncã formidabilã pentru a menaja una, fãrã a o compromite pe cealaltã.
Dar nu puteam pleca la drum pentru acest prim film dificil fãrã colaboratorii mei din umbra: Patrick Blossier, sef operator si Yves Vandersmissen, sef masinist/cameraman.Patrick Blossier care ne însotise în aventurile noastre pe tãrîm american si care putea oferi imaginea perfectã a chipului Jessicãi Lange, al Debrei Winger sau a lui Travolta, dar care putea de asemenea sã plece la capãtul lumii pentru un film debutant fãrã mijloace, dar în care credea.
Pentru generatia mea, amintirea rãzboiului din Algeria este în alb si negru. Pentru tineri, aceastã amintire nu existã si am fi putut sã filmãm în culori. Dar a produce un film nu trebuie sã fie numai un chin. Trebuie de asemenea sã-ti facã plãcere! Patrick a optat pentru alb-negru si acest amestec între alb-negru si color s-a facut cu voluptate. Cînd am simtit cã filmul putea fi turnat acolo, Olivier Gourmet a început sã tinã regim pentru a pierde cele 27 de kg necesare interpretãrii colonelului Duplan, iar noi am continuat castingul..Cecile..Eric..Bruno…Bruno Solo care ne zicea la cafeneaua Rostand:”Sînt prea bãtrîn pentru Rossi, nu-i asa? Dar mãcar voi juca pentru a-i deschide usa colonelului!”
Au urmat apoi lungile încercãri pentru a-l alege pe Rossi dintre necunoscuti, persoane cunoscute….pentru a ajunge în final la singurul Rossi, si anume Robinson Stevenin.
Dar, în ianuarie, la cîteva sãptãmîni inainte de inceperea filmarilor a aparut nelinistea.Nu îl aveam pe mos Rossi.Un actor refuzase rolul, pentru cã noi îl atacaserãm pe Mitterand si filmasem în tot acest timp fãrã success, fãrã a ajunge la un consens.
Dar filmul era cu noroc!
Singurã la Paris într-o vineri seara, zapam si gãsesc Star Academy pe care nu îl vãzusem. Am înteles de ce asta mergea, l-am iubit pe Nikos Aliagas…Dar acolo, între douã butonãri de telecomanda, Charles Aznavour era invitat la Star Academy. Iti multumesc, Charles, ai fost emotionant într-adevãr. Tu esti mos Rossi.
Singura pe care nu am reusit sã o seducem a fost armata francezã. Dar am avut pentru Statul Major un decor inestimabil: Senatul, gratie acordului dat de Presedintele Senatului si de chestori.
În Algeria, ploaia s-a oprit cu 3 zile înainte de sosirea noastrã si a reînceput douã zile dupã plecarea noastrã un adevãrat potop. Încã o datã am avut noroc! Cu toate astea…am fãcut “o pradã de rãzboi” pentru viitoarea noastrã productie în Algeria. Cartusele galeze ale lui Mehdi Charef. Ultimele trei luni înainte de independenta Algeriei, vãzute prin ochii micului Ali-Mehdi. Magnific! Prada noastra de razboi a fost o mai bunã cunoastere a Algeriei, toate costumele militare si civile, celelalte elemente de decor!
Regele a murit! Traiascã regele!


Salem Brahini
Timp de multi ani, KG Productions a fost a doua mea casã. Cînd Michelle a cumpãrat drepturile romanului “Colonelul meu”, eu lucram pentru Costa în timp ce Amen cãpãta contur. Am citit romanul lui Zamponi cu aviditate si am asistat la primele “manevre a ceea ce avea sã fie o lunga gestatie”.
Si apoi “am tãiat cordonul ombilical” creînd societatea mea de productie, Wamip. Dar Michelle nu era niciodatã departe, sala de montaj a KG nici ea…
Michelle, cînd alergatoare de sprint cînd alergatoare de fond, îl fãcea pe Colonel sã avanseze prin electrosocuri, apoi îsi lasã timpul de a convinge un actor, de a lãsa lucrurile sã se linisteascã în Algeria.
Cînd Algeria a revenit la un anumit calm, Michelle mi-a propus sã mã alãtur ei. Colonelul e filmul întoarcerii. Eu m-am nãscut la Londra dar am petrecut o parte a copilãriei si a adolescentei mele la Alger, înainte de a merge în Franta pentru studii. Dar, rãmîn algerian în ciuda numerosilor ani petrecuti în Franta. În momentul realizãrii filmului, a trebuit sã redescopãr tara. Lunga pregãtire a Colonelului a început în 2005: primele întîlniri operationale, dragostea la prima vedere pentru piata Blida la care reveneam dupã o cãutare din Est în Vest, de asemenea primele nelinisti …
Precum furnicile, pe parcursul lunilor am acumulat experientã, contacte, accesorii, costume, masini de epoca. Echipele de film de cinema au o calitate care este si principalul lor defect, isi însusesc locuri, debarcã fãrã invitatie, preiau controlul si apoi abandoneazã case si orase. Cine cunoaste Algeria stie cã la noi nu se întîmplã astfel de lucruri.
Grãbiti sau nu, sustinuti sau nu, nu nãvãlim ca barbarii sau precum cei care cred cã li se datoreazã totul în Algeria! Si, ca algerian, am o oarecare mîndrie ca tara sã pãstreze în limitele rezonabilului si atît cît putem lucra, acest aspect “nedobîndit”. Lunga si amãnuntita noastrã pregãtire ne-a permis sã îmblînzim si sã ne lãsãm îmblînziti de locurile care ne întampinau, de administratiile lor bineînteles, dar mai ales de cãtre populatie. Algeria a fãcut filmul posibil. Nu e nici mult, nici putin. Cooperarea dintre autoritãtile civile si militare ne-a permis sã facem lucruri de altfel imposibile. Colonelul avea nevoie de persoane implicate, care credeau în acest film, chiar dacã e vorba de figuranti sau de acel director general al unei societãti care a refãcut asfaltul aleilor din cazarma noastrã, fãrã a cere ceva în schimb, doar pentru cã se gîndea cã filmul trebuia sã fie cît mai frumos cu putintã. Surprinzãtor dispozitiv fatã de al nostru: soldati veritabili algerieni se pretau la preocupãrile noastre de cinema jucîndu-i pe soldatii francezi. Vechea cazarmã de la Saint-Arnaud, devenitã azi liceul El-Eulma, redevenea pentru nevoile filmului o cazarmã francezã amenajatã cu ajutorul autoritãtilor locale.
Numerosii figuranti din scena executiei de pe stadion cîntau cu un suflu revolutionar între momentele în care vinovatul cãdea sub ploaia de gloante. Dar, cea mai importanta poveste din Colonelul este, fãrã îndoialã cea a comandantului venit sã supervizeze înapoierea unor materiale, la sfîrsitul primei noastre zile de filmare, la ora 2 noaptea. Venise în sfîrsit ora sã pãrãsim locurile dupã o zi foarte lungã si dupã ce m-am urcat în masinã, s-a apropiat de mine si mi-a zis cu o voce mieroasã: Sîntem foarte mîndri, foarte fericiti sã lucrãm cu dvs., colaboratorii dvs. sînt formidabili, organizarea perfectã si coordonarea cu armata noastrã este una profesionalã. Dar… dacã ati putea sã coborîti steagul francez seara ar fi bine…
Colonelul nu a încetat sã repete: simbolurile au importanta lor! Acest film e atît Algerian cat si francez. Cu ajutorul partenerilor nostri si a ceea ce fiecare tarã avea de oferit, am revenit la partea cea mai dureroasã a istoriei noastre comune si controversate. Algerieni si francezi au pregãtit si turnat acest film împreunã în momentul în care ridicola si insultanta lege e binefacerilor colonizatiei se inflama înainte sã explodeze! Acest film e o coproductie între o tarã arabã si o tarã occidentalã. Noi l-am filmat într-o perioadã în care o altã tarã arabã, Irak, în mîinile altei forte de ocupatie descoperã oroarea armatelor lãsate sã actioneze singure. Sã reusesti sã faci împreunã filme despre cele mai dificile si cele mai actuale momente ale istoriei noastre comune nu e mare lucru. Dar e bine sã începi de undeva.

Laurent Herbiet
Fac parte din acele 6 pînã la 8 milioane de persoane din Franta legate direct sau indirect, familial sau personal de rãzboiul din Algeria…tot asa cum este si producãtorul nostru Salem Brahimi, pãrintii nostri luptînd în tabere opuse.
Istoria este o materie extarordinarã si frustrantã: cu cît sãpãm mai adînc, cu atît sîntem mai putini siguri. În adolescentã, gratie între altele cinematografului si televiziunii am început sã înteleg cã fiecare tarã are partea sa întunecatã. Filme precum Lacombe Lucien de Louis Malle sau Sectie specialã de Costa-Gavras ne arãtau cã acolo unde erau învingãtori erau neapãrat si invinsi, acolo unde existau curajosi se gãseau si lasi si cã si acele destine au misterul lor. Voiam sã gãsesc pentru primul meu lung-metraj un subiect original si ambitios. Cartea lui Francis Zamponi este o povestire care îti taie respiratia, care amestecã într-o manierã elegantã micã si marea istorie si care se dovedeste o concentrare perfectã a conflictului. În loc sã fie o poveste despre rãzboi, el descrie simplu si eficace, mecanismul represiunii si cum politicienii, Autoritãtile Civile, s-au debarasat de problema mentinerii ordinii lãsînd-o pe seama armatei.
Cînd cel care se ocupã de afacerile externe înceteazã sã controleze folosirea armelor, usa este deschisã cãtre orice derapaj. Rãzboiul din Algeria nu a fãcut exceptie de la aceastã regulã (au fost amintite criticile acestor greseli, ieri în Vietnam, azi în Irak). Asta e în centrul romanului si al scenariului. Forta imensã de adaptare a cãrtii a fost sã punã în evidentã distanta între indiferenta aproape generalã care prevaleazã mereu în opinia publicã în ceea ce priveste acest rãzboi si vivacitatea amintirilor, a durerii celor care l-au trãit.
Alegerea negrului si albului s-a impus. În inconstientul colectiv imaginile din rãzboiul din Algeria sînt majoritatea în alb si negru. În al doilea rand, alegerea se datoreazã alternantei în istorie a douã epoci: Algeria în 1956 si Franta în 1993. Uneori, noi trecem de la o epocã la alta timpul unui singur plan. Contrastul permite spectatorului sã se repereze. Din punct de vedere regizoral tineam la douã stiluri diferite: partea referitoare la anul 1956 este esential subiectivã pentru cã e vãzutã si povestitã de locotenentul Rossi. Camera lui Patrick Blossier este adesea de pe umãr si urmãreste sã arate punctul de vedere al lui Rossi. În Algeria am avut sansa de a fi bine primiti de cãtre autoritãti dar am avut de asemenea sansa de a beneficia de o echipã tehnicã voluntarã si prietenoasã si de comedianti si de figuranti mereu entuziasmati, ceea ce ne-a permis sã terminãm planul nostru dificil de lucru fãrã o singurã zi de întîrziere. S-a decis repede cã scenele de torturã vor fi turnate în Regiunea Parizianã.
Dar, multe alte scene importante (atentatul din 14 iulie, expozitia de cadavre, atentatul din cafenea), trebuia sã fie filmate în centrul Blidei sau Setif. În timpul pregãtirilor, mã întrebam cum voi aborda acele zile speciale care vor înduiosa din nou de o parte si de alta. De fapt, totul s-a derulat în mod foarte firesc. O zi de filmare nu e decît un lant de actiuni foarte practice: asezarea decorului, repetitia cu actorii, reglarea planului, filmate dublã peste dublã, trecerea la planul urmãtor. Am fost rapid cuprinsi de o rutinã care îndeparteazã emotia.
Si, plan dupã plan, scena, în ciuda ororii pe care o descrie, capãtã formã. Rãmînem mereu foarte constienti de a face film. Bineînteles, ne punem întrebarea despre decenta muncii noastre, decalajul care se gaãseste de reclamat, “putin mai mult sînge” acolo, “o ranã mai frumoasã” dincolo… La Blida am filmat expozitia publicã, ordonatã de cãtre colonel, a cadavrelor. Punînd în aplicare planul si stabilind realizarea rãnilor cu Dominique Colladant, responsabila cu efectele speciale de machiaj, am început o conversatie, la început searbãdã, cu unul din figurantii care juca rolul unui “moudjahid” mort: în 1959, unchiul sãu fusese torturat, bãtut apoi expus de soldatii francezi în aceeasi piatã din Blida în care eu îl rugasem sã se întindã si sã se prefacã mort. I-am pus de multe ori întrebarea cu privire la resentimentul pe care putea sã il aibã, dat fiind cã era algerian, vãzînd repunerea în scenã a faptelor comise de armatã francezã. Toate rãspunsurile mergeau în aceeasi directie: „Luãm asta mult mai senin decît voi. E foarte simplu, pentru cã am cîstigat acest rãzboi…..”
Realizînd Colonelul, ideea nu era de a mînui trecutul. Dupã scurt timp, ne-am zis eu si Costa cã, bun, vrem sã povestim o întîmplare care s-a derulat pe fondul rãzboiului din Algeria, dar cã acesta era în mod indubitabil cel mai emblematic dintre toate rãzboaiele de eliberare. Fie cã a fost vorba de Franta rezistînd jugului nazist, vietnamezii debarasîndu-se de americani, apoi americanii… Irakul… Exemplele nu lipsesc.
Aceastã actualitate m-a influentat în mod special, voit sau nu. De exemplu, m-am angajat sã modernizez maniera de a se deplasa a soldatilor în operatiune inspirîndu-mã din documentare despre GI-urile stationate în Irak. M-am strãduit sã sterg partea de reconstituire pentru a face mai puternicã partea simbolicã, emblematicã, a acestui conflict. Existã totusi în film o realitate istoricã care se mentine si care este proprie Algeriei de peste 130 de ani. În 1956, pentru majoritatea francezilor, repunerea pe tapet a apartenentei acestui teritoriu la Natiune ar fi fost la fel de necuviincioasã precum este azi problema independentei Alsacei-Lorraine. În acest context au crescut personajele din film, aici incluzîndu-l si pe Francois Mitterand care aderase la faimosul: „Franta fãrã Algeria nu ar mai fi Franta”.

Francis Zamponi
“Colonelul meu” a fost scrisã pentru colectia Babel negru de la Actes Sud, este deci un roman întunecat. Desi eu nu mi-am zis niciodatã asta în timp ce îl scriam. De altfel, nu sînt primul care a remarcat cã, din motive practice, conteazã în Franta sã aranjezi cãrtile în categorii. Am devenit deci autor de „negru”. Dar nu mã plîng.
Nu as fi scris niciodatã aceastã carte dacã nu as fi trãit primii ani ai rãzboiului Algeriei în comisariatul de politie din Setif. Pînã la stabilirea familiei mele la periferia parizianã, credeam cã toatã lumea trãieste în ritmul rãzboiului. La Paris am rãmas surprins sã vad cã puteam intra într-un cinematograf fãrã a-mi arãta ghiozdanul deschis unui militar si cã atunci cînd auzeam un zgomot nu mã gîndeam în mod automat la explozia unei bombe.
Îmi imaginez cã e lozul tuturor copiilor nãscuti într-o tarã aflatã în rãzboi. Am avut chef, nu sã descriu aspectul cotidian al copilãriei mele, ci pe cel de la Saint-Arnaud.
Colonelul meu este fiul spiritual al multor ofiteri ale cãror scrieri le-am citit. El datoreazã în special multe colonelului Argoud si de Saint Marc. Dar datoreazã de asemenea multe tuturor ofiterilor pe care îi vedeam “defilînd” prin casã. Tatãl meu era, ceea ce reprezenta un paradox pentru acea epocã pentru un politist, un umanist. Militarii pe care îi primea în familia sa nu erau deci niste caricaturi, ci oameni care îsi puneau întrebãri. Ideea mea de plecare era sã scriu o carte de interviuri în legaturã cu începuturile rãzboiului din Algeria. Voiam sã încerc sã înteleg cum un regim în aparenta la fel de slab ca a patra Republicã putuse sã cadã asa repede la represiune.
Directorul colectiei Babel negru, Jean-Christophe Brochier mi-a explicat, ceea ce era adevãrat în epoca respectivã, cã o cãrtulie a unui jurnalist pe aceastã temã nu ar interesa decît specialistii, pe cînd un roman ar fi citit de oameni care nu aveau nici o idee preconceputã despre acest subiect. Aceasta idee m-a convins si m-am apucat sã scriu pentru cititorii care nu aveau nici o idee despre ce reprezentase acea perioadã.
În general, tortura si rãzboiul Algeriei nu erau subiecte pentru “marele public”, pînã cînd a aparut romanul. Intrebãrile care m-au interesat au survenit de cînd cu dezbaterile cu tineri de 20 de ani care se întrebau dacã acea perioadã a existat într-adevar. Pentru ei, rãzboiul Algeriei era preistoria.
Citisem Zero si infinitul sau Întrebarea si nu mi-am imaginat niciodatã cã pot face mai mult pe tema torturii. Pentru mine, problema era sã stiu cum as fi reactionat dacã m-as fi aflat într-o situatie similarã cu cea a tînãrului Rossi. Important în sufletul meu era sã încerc sã pun la zi o parte din mecanismele prin care oameni normali pot fi îndemnati sã comitã fapte monstruoase. Printre aceste mecanisme am încercat sã îl arãt pe cel care transformã si deformeazã militarii, luptãtorii profesionisti, cînd puterea civilã le cere sã facã altceva decît sã se lupte. Acest fenomen a apãrut de cînd a existat ocuparea unui teritoriu si gestionarea locuitorilor sãi de cãtre militari.
Unul din aporturile importante ale adaptãrii este personajul Locotenentul Galois. Mi-ar fi placut sã am ideea sã creez pentru Rossi, dacã nu dublura sa, mãcar un personaj care sã se simta legat de el, aceasta cititoare avidã, împuternicitã, emotionatã si emotionantã.
Prin reactiile sale, întrebãrile sale, Galois contribuie la universalizarea propunerii, la ancorarea ei în prezent, si aratã faptul cã destinul lui Rossi nu este acela de a aranja dosare prãfuite de arhivã.

Colonel Raoul Duplan
(Olivier Gourmet)
Colonelul: Deci, spuneti-mi ce ne permit puterile speciale.
Rossi: Practic totul! dacã e vorba de a restabili ordinea, nici o mãsurã nu e exclusã chiar dacã pare sã contravinã marilor principii de drept.
Colonelul: Asta înseamnã, domnilor, cã fãrã a îndrãzni sã o spunem, cei care se ocupã de afacerile externe ne lasã sã actionãm! Ei bine, sã actionãm! Totul se va întîmpla în ordine.

Colonelul Raoul Duplan nu este un model de sadic sau de cãlãu. Actiunile sale sînt sustinute de un joc complex si intelligent - desi contradictoriu - de justificãri, de calm moral si de onestitate afisatã. Trecutul sãu de rezistent si de deportat la Buchenwald îi conferã un ascendent moral ce nu poate fi negat. Discursul sãu riguros si legalist, respectul sãu proclamat pentru inamic si carisma sã îl facã pe rînd seducator si periculos.
Personaj modern pentru armatã si chiar universal, acest Colonel angajat în “rãzboiul mondial contra terorismului si comunsimului” si care îi porunceste lui Rossi “salveazã vieti franceze” are legãtura cu actualitatea (Irak, Guantanamo si altele.)
Colonelul este un om de actiune dar si de cuvînt: la el, una nu merge fãrã cealalatã. Aceastã dinamicã între fapta si vorba permite manipularea si potolirea lui Rossi. Discursul pregãteste, justificã, convinge si, în final, permite realizarea actiunii. Douã aspecte îi sînt specifice Colonelului: om de discurs pentru populatie francezã-discursul de la Djemila, si om de actiune si care se implicã pentru populatia algerianã. La 40 de ani dupã rãzboiul Algeriei, el nu pare asaltat nici de cea mai micã îndoialã. Din arogantã?
Pentru a putea continua sã traiascã cu el însusi? Pentru cã era sincer? Pentru cã a reusit sã se convingã dupã placul discursurilor sale, de scopul nobil al actiunii sale, oricare ar fi ea? În grade diferite, veritabilii actori ai acestui rãzboi (Elie de St Marc, Aussaresses, General Schmitt) au gãsit de asemenea aranjamente cu ei însisi, cu constiinta lor, si ne lasã cu aceleasi întrebãri. Dar oare rãspunsurile conteazã? Valori absolute precum umanismul si Drepturile Omului se acomodeazã prost cu relativizarea si justificãrile.

Guy Rossi
(Robinson Stevenin)
“Dupã sosirea mea la Saint-Arnaud am impresia cã nu mai stãpînesc nimic, cã sînt prins într-un angrenaj.”
Rossi e mult mai mult decît eroul acestui film. Rossi reprezintã normalitatea precipitatã într-un angrenaj complex: politica (rãzboiul si fortele speciale), umanã (relatia sa cu Colonelul) si morala. Povestitor, pentru cã trãim în Algeria, colonelul si acest rãzboi sînt vãzute prin ochii si cuvintele sale si miza, cãci constiinta si alegerile lui Rossi vor fi teatrul confruntãrilor dintre Colonel si Ascensio, aceste douã voci care nu încetezã sã îi vorbeascã si sã îl deranjeze. Personaj faustian al cãrui destin e pecetuit de alegerile si compromisurile sale, Rossi este un personaj complex: nici naiv, nici cãlit, va face ce e mai rãu si va încerca sã se elibereze mereu de aceastaã anumitã idee de justitie pe care colonelul „sãu” i-o recunoaste; pe rînd cãlãu si victimã pentru colonel, si victimã a acestuia. Rossi este rezultatul unei epoci în care majoritatea francezilor lua colonialismul drept un fapt dobîndit, asa cum noi tinem azi, pe drept sau pe nedrept, la atîtea lucruri - democratia, necesitatea de a o înãlta în grad ici-acolo, în mod violent. Rossi nu este sadic. Departe de a fi un soldat prost si disciplinat, el pune întrebãri. Dar mai ales ne pune o întrebare: dar voi? Ce ati fi fãcut voi în locul meu?” Rossi este personajul indispus, dar el este tocmai simbolul normalitãtii. Ne seamãnã nouã, va seamãnã voua.

Locotenent Galois
(Cecile de France)
Sub prefectul: “Nu mã simt obligat sã vã rãspund. Iertarea a sters aceste infractiuni…”
Locotenent Galois: în afarã de cazul crimelor împotriva Umanitãtii.”
Galois este cutia de rezonantã a lui Rossi. Rossi povesteste despre Colonel si tortura în Algeria, Galois primeste aceste lucruri ca pe un soc. Dar Galois e departe de a fi o luntrasã neutrã. În mod contrar altor personaje contemporane care fac subiectul uitãrii orchestrate de cãtre iertarea privind crimele din Rãzboiul Algeriei, Galois evolueazã. Încet-încet, cuvintele lui Rossi prind putere în constiinta sa, se umflã, o interpeleazã.
Ea este în primul rînd amuzatã de acest locotenent care nu prea este unul cu adevãrat, contrar ei, adevãrata Saint-Cyrienne. Apoi capãtã un interes crescut pentru acest Rossi care nu actioneazã astfel încît sã piardã stima, în ciuda gravitãtii actiunilor sale. Va urma în sfîrsit un veritabil atasament fatã de acest personaj de cîteva rînduri pe hîrtie, dar adevãrat. Galois va începe sã astepte. Sã astepte transporturile, sã astepte reactiile lui Rossi… Interesul sãu depãseste cadrul soldat-soldat. Prin sentimentele sale, constiinta sa: “o nu, de ce faci asta?”, ea demonstreazã cã indiferenta generalã si iertarea nu sînt o fatalitate. Dacã Villedieu este îngrozit de posibilitatea unei mizerii de genul:” crime împotriva Umanitãtii!”, Galois îi reaminteste sub-prefectului, care invocã iertarea, cã faptele criminale împotriva Umanitãtii “sînt de neiertat”. Galois accentueazã jurnalul lui Rossi dintr-un punct de vedere contemporan: indiferenta si uitarea nu sînt singurele reactii posibile în fata crimelor din trecut. Ea percepe marea istorie, cea a rãzboiului Algeriei si mica istorie, cea a lui Rossi cã niste lovituri. Emotia sa pentru tatãl lui Rossi va face mãrturia sensibilitãtii sale si a unei anumite idei de justitie.

Antoine Rossi
(Charles Aznavour)
“Colonelul Duplan a avut noroc: el a trãit cu onoare, în confort si certitudine. Fiul meu Guy si alti 25 de mii de tineri francezi au murit degeabã într-un rãzboi inutil pierdut dinainte…”.
Departe de a fi un ucigas în sensul rãzbunãrii, Antoine Rossi se duce la Colonel fãrã arma, pentru a sti si a auzi o formã de remuscare, de regret. Actioneazã din dragoste si ceea ce face e în mare parte irational: apare la prima vizitã la Colonel acasã nevoia de a înfrunta rãul. Nevoia victimei de a auzi criminalul mãrturisindu-si fapta. Demersul unui tatã care vrea, care TREBUIE sã stie.Tatãl lui Rossi nu va suporta sã vadã aroganta si siguranta, indiferenta linistitã a Colonelului: ”Dacã ar fi spus un cuvînt, dacã ar fi avut un regret…nu as fi fãcut drumul dus-întors.” “Nu stiam cã sã tragi în cineva îi poate face bine”. Pentru tatãl lui Rossi acest foc de armã este cel al eliberarii: îl elibereazã de anii de îndoialã, dar mai ales de iertare si de uitare, care merg împreunã, pentru a putea “în sfîrsit vorbi despre Colonelul Duplan si despre Guy Rossi, dispãrut în misiune.”

Reidacher
(Bruno Solo)
“Lãsati-i sã le fie fricã. Dacã îi luãm unul cîte unul, la prima palmã se vor îndepãrta.”
Dacã Duplan este un teoretician al torturii, Reidacher o aplicã fãrã sã îsi punã întrebãri. Se raporteazã simplu si direct la torturã, ca la toate celelalte. Diagnosticul sãu este simplu: “ Este timpul sã restabilim ordinea în acest oras.” Nu îsi pune întrebãri despre rolul politiei în raport cu armata. Cînd se va duce la sub-prefect împreunã cu Rossi, nu va fi pentru a discuta despre colaborarea dintre armatã si politie, ci cu unicul scop de a vedea “fata sub-prefectului”, cãci Rossi ii va comunica mãsurile Colonelului.
Un detaliu important despre personaj cît si despre torturã: Rossi scrie în unul din rapoartele sale cã “Reidacher cunostea deja “procedeele speciale” utilizate”. Acest raport simplu si lipsit de complexitate despre torturã e, din pãcate, departe de a fi unul caricatural. E de ajuns sã ne gaîndim la declaratiile si la cartea generalului Aussaresses pe aceastã temã, pentru a ne da seama cã un raport senin si asumat despre torturã este posibil. Cartea Un rãzboi fãrã glorie de Florence Beauge descrie cel mai bine acest raport cotidian despre tortura. Reidacher reaminteste cã nu toti cãlãii sînt reticenti precum Rossi, sau teoreticieni precum Colonelul Duplan. Pot fi, si au fost adesea, precum Reidacher: fãrã discursuri si fãrã stãri sufletesti.




Rene Ascensio
(Eric Caravaca)
“…cînd esti nãscut aici si te îndoiesti… esti un trãdãtor.”
Critic al Algeriei Franceze în care s-a nãscut, si în ciuda diferentelor notabile între opiniile sale si cele ale autorului romanului Ciuma, existã influenta lui Camus la acest personaj.
Intîlnit la întîmplare, „dar era bine la întîmplare?”, se va întreba Rossi - în scoala în care învatã si regizeazã primele torturi, Ascensio va fi singurul civil în universul lui Rossi. El încearcã sã îi deschidã ochii lui Rossi nu numai în privinta colonelului, dar si asupra realitãtilor si asupra apartheidului din Algeria Francezã, dar si asupra inevitabilei independente algeriene. Om al îndoielii, va încurca în preajma lui Rossi discursurile de certitudini si control ale Colonelului. Ascensio întruchipeazã rezistenta, asa cum sustine FNL. El este vocea care spune NU. Istoria i-a dat dreptate lui Ascensio, dar nu în asta a constat frumusetea personajului. Ceea ce îi conferã o pozitie admirabilã în preajma lui Rossi este caracterul sãu exemplar si nobil: cu un brat amputat dupã un atentat al FLN, el refuzã escalada spunîndu-i simplu lui Rossi “Nu o sã ni se reproseze morti si rãniti!”
Ascensio ar încarna arhetipul intelectualului-rezistent ideal dacã nu ar fi aceastã parte de umbra si de complexitate care caracterizeazã atîtea alte personaje ale filmului….si ale vietii. Ascensio este un personaj mai sumbru decît pare si ceea ce îl îndepãrteazã de linia de demarcatie caricaturalã dintre bine si rãu, care l-ar separa de Colonel.

Sub-prefectul
(Guillame Gallienne)
Cãpitanul Roger: “Facem o recenzie a caselor, domnule Prefect. Fiecare locuitor va purta un nr. de înmatriculare.”
Sub-prefectul: “Este perfect ilegal!”
Rossi: „Legea din 6 martie 1956 asupra controlului circulatiei populatiilor.”
Sub prefectul: “Si de ce nu un zid!”
Sub prefectul întruchipeazã autoritãtile civile asa cum ar trebui ele sã fie, desi fãrã îndoialã atipice pentru aparatul de Stat francez în Algeria. Preocupat de a proteja principiile fondatoare ale Republicii si opunîndu-se în mod sãlbatic la actiunile Colonelului, sub-prefectul este totusi lipsit de putere, prins între ciocanul Colonelului si nicovala Puterilor Speciale. Fãrã sprijinul aparatului administrativ si politic civil, opus mãsurilor puterii militare, personajul poate pãrea aproape ridicol, condamnat sã ameninte fãrã sã actioneze. Dar aceastã stare subliniazã singuratatea celor care încearcã, în Algeria, la acea vreme, sã se opunã masinii care s-a pus în functiune. În vocea sa plictisitã si incredulã de la interogatoriu si în propunerile sale rãmase fãrã urmare, mai ales privind raporturile si scrisoarea sa cãtre Ministrul de justitie al vremii, Francois Mitterand, se simte toatã amaraciunea pe care o poate resimti un astfel de personaj privind aparatul de Stat pe care îl servea si care nu a functionat în unul din momentele critice ale istoriei sale. În dorinta sa dea încheia discutia cu Comisarul si cu Galois invocînd iertarea, putem oare sesiza o formã de constiinta urîtã si de aici o formã de mare decenta? …Convingerea surdã cã ar fi putut face mai mult pentru a-l opri pe Colonel si cã, neîncetînd sã serveascã acest stat schizofrenic care adoptã legi care stipulau cã pentru armatã nu existau legi, a devenit el însusi complice la crimele împotriva cãrora se ridicã…