Unul dintre cei mai importanți și originali regizori americani contemporani, Paul Thomas Anderson este recunoscut pentru poveștile puternice și personajele complexe, ale căror frământări existenţiale le examinează în profunzime. Titluri precum Boogie Nights, Magnolia sau There Will Be Blood au intrat deja în cultura pop, fascinând publicul prin forme narative diverse și abordări surprinzătoare ale temelor istorice și sociale. Fie că surprinde ascensiunea și decăderea industriei filmelor pentru adulți din California anilor ’70-’80 sau construiește un caleidoscop de traume interconectate ori investighează zorii capitalismului american, Anderson a privit de cele mai multe ori spre trecut.
Cu One Battle After Another, regizorul își îndreaptă atenția spre prezent și nu pare deloc împăcat cu ceea ce observă. Filmul este un spectacol vizual de proporții și îmbină sfera politicului cu contracultura, împletindu-le într-un thriller epic menit să țină publicul în priză de-a lungul a două ore și patruzeci de minute. Este totodată una dintre cele mai complexe, ambițioase și palpitante producții ale cineastului, care vorbește cât se poate de direct şi deloc laudativ despre America contemporană.
Inspirat liber de romanul „Vineland” al lui Thomas Pynchon, Anderson aduce în prezent o poveste despre spiritul rebel al anilor '60, ce se confrunta cu represiunea dură a administrației Nixon. În One Battle After Another, un grup armat de revoluționari, „French 75”, atacă centrele de detenție de la granița cu Mexicul unde sunt ținuți imigranții, întreprinzând acțiuni violente și provocatoare.
Bob (Leonardo DiCaprio) face parte din această bandă - se ocupă de artificiile care creează diversiuni - și se îndrăgostește de Perfidia (Teyana Taylor), lidera cu o energie de nestăvilit, pe care nici măcar ultima lună de sarcină nu o face să dea înapoi. Cadrele cu ea în care trage în gol cu arma, gravidă, sunt printre cele mai memorabile și reînvie celebrul dicton al lui Jean Luc Godard, "all you need to make a movie is a girl and a gun" (tot ce-ți trebuie pentru a face un film este o fată și o armă). Perfidia - al cărei nume provine din latinescul fides (credință) și a căpătat sensuri precum „duplicitar” sau „mincinos” - stârnește interesul colonelului malefic Steven Lockjaw (Sean Penn), conducătorul ofensivei anti-imigrație, pe care încearcă să-l manipuleze exploatându-i obsesiile sexuale.
Titlul se dovedește cât se poate de potrivit, întrucât confruntările de pe tot parcursul filmului sunt doar suspendate temporar înainte de a izbucni din nou, ceea ce face adesea ca experiența cinematografică să se resimtă precum o veritabilă cursă de montagne russe. Cincisprezece ani mai târziu, Bob trăiește pe ascuns, cu mintea afectată de droguri și cufundat într-o permanentă stare de paranoia, alături de fiica Perfidiei, Willa (Chase Infiniti), o tânără perfect capabilă să se descurce de una singură. Lockjaw reapare, hotărât să-i găsească pentru a-și spăla trecutul în vederea obținerii accesului într-un club exclusivist ce promovează supremația albilor. În scenă intră și senseiul Willei (Benicio Del Toro), care protejează imigranții clandestini, oferindu-le cazare în ciuda legilor și restricțiilor dure ale administrației curente.
Scenariul scris de Paul Thomas Anderson, asemenea celui semnat de Ari Aster pentru Eddington, realizează o radiografie a polarizării extreme din America zilelor noastre, unde ideologiile se ciocnesc puternic și oamenii radicalizați preferă violența în detrimentul dialogului. Anderson își aruncă protagoniștii în mijlocul acestui context tumultuos, iar Bob și Willa ajung rapid într-o luptă pe viață și pe moarte. Asta nu înseamnă că filmul nu conține și un registru comic, uneori absurd, generat în special de personajul lui DiCaprio, forțat să iasă din letargie și să fugă de pericole într-un halat roșu-maroniu cu carouri verzi. Când reușește să contacteze banda de rebeli care îl poate sprijini, Bob nu își mai poate aminti parolele de siguranță care îi confirmă identitatea. Anderson construiește astfel o poveste memorabilă, plină de divertisment și umor negru, ce culminează cu o intensă și palpitantă urmărire cu mașini prin deșertul californian, gata să țină publicul cu sufletul la gură.
Sean Penn se remarcă prin construcția excelentă a personajului său. Lockjaw are expresii faciale pe care le putem regăsi mai degrabă la reptile și este simultan dezgustător și înfricoșător. Încă de la prima apariție înțelegem că, până și cu o armă îndreptată asupra sa, mintea lui gravitează către dorințele sexuale. Nu ar fi deloc surprinzător dacă Penn ar primi premiul Oscar pentru acest rol secundar. DiCaprio își joacă credibil antieroul aruncat în mijlocul acțiunii, care tinde uneori spre o caricatură a unui adevărat protagonist din filmele de acțiune (mai ales în secvența în care sare de pe un acoperiș pe altul, cu un deznodământ complet neașteptat). Alături de ei, Benicio del Toro, Regina Hall și Chase Infiniti oferă interpretări solide, spiritul revoluționar al Teyanei Taylor devine tot mai intens, iar Alana Haim (protagonista din Licorice Pizza) are și ea câteva apariții bine venite.
Așa cum ne-a obișnuit Anderson, imaginea și coloana sonoră sunt cu adevărat desăvârșite. Michael Bauman, directorul de imagine care a lucrat și la Inherent Vice, Phantom Thread și Licorice Pizza, compune cadre ce alternează între impresionant și dezolant, mereu în slujba poveștii. Muzica lui Jonny Greenwood, adesea cu accente de jazz, acompaniază perfect filmul și contribuie semnificativ la crearea atmosferei: uneori ludică, alteori apăsătoare sau gata să-ți crească pulsul.
One Battle After Another este fără îndoială cel mai ambițios proiect al lui Paul Thomas Anderson, iar rezultatul este unul pe măsură: un film energic și percutant, o veritabilă capodoperă care concentrează temerile și frământările actuale ale cineastului și care ar putea fi considerată, în timp, magnum opus-ul său. Deși starea lumii este departe de una optimistă, Anderson lasă să se întrevadă un licăr de speranță: este vorba de micile comunități de oameni care se ajută reciproc pentru un viitor mai luminos. Poate că asta e, de fapt, și dorința regizorului pentru viitor.
