Interviu: Moritz Bleibtreu

Posesorul unui Urs de Argint obţinut în 2006 la Berlin pentru filmul Particulele elementare (foto), Moritz Bleibtreu schimbă cu totul genul şi devine băiat rău la Veneţia. Unul dintre cei mai cunoscuţi tineri actori germani, Bleibtreu este Illias în Soul Kitchen, comedia lui Fatih Akin câştigătoare a unui premiu special al juriului la cea de-a 66-a ediţie a festivalului din lagună. Puşcăriaş eliberat pe cuvânt de onoare, Illias devine tupeistul om bun al toate al fratelui său Zinos (Adam Bousdoukos), proprietarul unei spelunci pline de viaţă (dar şi ameninţate cu închiderea de către autorităţi), Soul Kitchen. În chimia filmului Bleibtreu se dovedeşte absolut indispensabil, cu hainele de (scuzaţi) cocalar, mimica mobilă şi deciziile-i vizând întotdeauna bunăstarea proprie şi niciodată binele altora.

Poate că pe Bleibtreu nu-l ştii din primul său film de cinema, Simply Love, dar sigur l-ai văzut în Aleargă, Lola, Aleargă, unul dintre cele mai cunoscute şi importante filme europene ale ultimelor decenii. Doi ani mai târziu, în 2000, actorul avea prima colaborare cu Fatih Akin, în comedia romantică Im Juli, în 2001 a jucat în Das Experiment, iar în 2002 în Solino, o altă colaborare cu Akin. Printre proiecte de teatru care l-au ţinut departe de platourile de filmare Bleibtreu a mai strecut un rol secundar în Munich, filmul lui Steven Spielberg, după care a urmat apreciatul rol din Particulele elementare, laureat cu un Urs de Argint la Berlin.

În prezent se pregăteşte să filmeze, alături de celălalt regizor preferat al său, Oskar Roehler, biopicul Jud Süss, despre realizarea celebrului film de propagandă nazist cu acelaşi nume, Evreul Süss, şi interpretul protagonistului, Ferdinand Marian, pentru care proiectul a fost în acelaşi timp o rampă de lansare, dar şi condamnarea la moartea artistică. Bleibtreu îl interpretează în film pe Joseph Goebbels, eminenţa cenuşie a propagandei naziste.

Dar rolul lui Moritz Bleibtreu din Soul Kitchen este cum nu se poate mai diferit: un derbedeu plin de energie şi plin de inventivitate în a găsi soluţii (adesea ilegale) la multele probleme ale fratelui său. Pe care le-a provocat chiar el...

Ce a însemnat pentru tine acest film?
Ştii, de fiecare dată când am filmat în afara Germaniei - şi asta s-a întâmplat chiar des - le tot ziceam celor din echipă cum este să fii german şi cât de greu este să fii german. În adolescenţă uram ţara asta, bine, hai să nu zicem că o uram, dar îmi displăcea şi pierdeam multă vreme gândindu-mă cum ne văd alte naţiuni pe noi, nemţii. A fost dificil pentru că în general cultura şi civilizaţia din care faci parte înseamnă foarte mult pentru tine. De-asta mi-era greu să-mi definesc mie însumi ce înseamnă să fii german. Şi uite că filmul ăsta, într-un mod foarte ciudat, pune punctul pe i şi mă face să spun, văzându-l, "Asta e Germania, asta e Germania mea, asta e ţara de care sunt mândru, ăştia sunt oamenii cu care mi-ar plăcea să beau o bere!" E foarte greu să foloseşti cuvântul ăsta, "mândru", cuvântul ăsta e interzis! Dar Soul Kitchen mă face cumva să-l folosesc. Îmi place să fiu german când Germania este ca filmul ăsta.

Şi eşti mândru şi de faptul că eşti din Hamburg?
Clar! Deşi faptul că acţiunea se petrece în Hamburg nu e deloc relevant pentru film. E doar un context, un fundal. Importanţi sunt oamenii, ceea ce fac ei, cum se poartă, cum simt, cum gândesc, cum iubesc, cum se împiedică şi se ridică. Ăştia sunt oamenii cu care am crescut şi exact genul ăsta de oameni apare şi în film!

Filmul a fost foarte popular la Veneţia...
Nu-i aşa? Nu-ţi vine să te duci acolo şi să bei o bere? A fost atâta energie pozitivă la filmări, încât nu o dată mi-am zis: "dacă doar jumătate din energia asta ajunge şi pe ecran, atunci am făcut ceva formidabil".

Ai declarat de mai multe ori că îţi place să găteşti, un film despre un restaurant probabil că ţi-a mers drept la inimă. Sau la stomac...
Clar! Ştii ceva, gătitul seamănă foarte mult cu actoria, este o formă de artă. Sufletul şi personalitatea cuiva se pot defini printr-un fel de mâncare pregătit de acea persoană. Găteşte-mi felul tău de mâncare preferat, îţi voi putea spune o mulţime de lucruri despre tine gustând din el. La fel e şi cu actoria, un actor poate fi timid, îşi învaţă replicile pe de rost, şi le spune, se retrage, încearcă altfel. Altul poate are o abordare diferită, se bate cu pumnul în piept: "la dracu' cu replicile, mă duc acolo şi dau tot din mine!" Cum pui sare într-o mâncare? Presari sau o arunci pe toată o dată? Sau cum decorezi o farfurie, cum pui în valoare ce este pe ea? Gătitul e o formă de artă şi e una dintre puţinele pentru care nu te întrebi de ce o faci. Ţi-e foame, găteşti, mănânci.

Care-i felul tău de mâncare preferat?
M-au mai întrebat asta, dacă aş fi un fel de mâncare, ce fel aş fi. Am zis: "Nu sunt un fel de mâncare, sunt un ospăţ cu 15 feluri!" (râde)

Doar 15?
Hai 25! (râde)

Illias are o jucărie cu care se joacă încontinuu, e din scenariu sau îţi aparţine ideea?
E o chestie specific grecească. Am făcut o dată un film în Grecia şi toţi bărbaţii de-acolo făceau asta. O fac atât de mulţi că au şi campionate pentru aşa ceva. Îţi trebuie multă îndemânare ca s-o faci bine şi mi-a rămas în minte, aşa că atunci când Fatih a venit şi-a zis să facem Soul Kitchen m-am gândit că trebuie să bag şi asta în film. Mi s-a părut o chestie de culoare, aşa că m-am antrenat săptămâni în şir ca să obţin îndemânarea necesară. O dată eram cu o prietenă în Grecia şi mă tot jucam, mă tot jucam până într-o zi când a făcut o criză de isterie şi a trebuit să renunţ! (râde) Aşa îmi place să lucrez, cu obiecte mici, aparent insignifiante, dar care fac personajul mai credibil pentru mine.

Soul Kitchen arată şi partea mai relaxată a lui Fatih Akin, căci ultimele sale două filme (De partea cealaltă şi Cu capul înainte) nu erau chiar comedii.
Fatih e un prieten foarte bun al meu şi ceea ce-mi place cel mai mult la cum regizează este faptul că întotdeauna merge direct la sentiment, nu analizează niciodată. Nu se gândeşte niciodată la modul "hai să pun asta aici ca să obţin acea reacţie", nu, întotdeauna merge direct la emoţie. E foarte ne-german din punctul ăsta de vedere, pentru că germanii întotdeauna analizează prea mult, sunt prea calculaţi, ceea ce uneori e bine, dar nu mi se potriveşte mie ca temperament. Îmi place emoţia, îmi place trăirea, sentimentul, orice te mişcă interior. Eu am mai făcut comedie cu Fatih, acum mulţi ani am făcut Im July., un film despre care poţi foarte uşor spune că este o comedie.

E ciudat faptul că suntem întrebaţi mereu şi mereu de ce. Eu şi Fatih ne minunăm de fiecare dată: de ce nu? Cât de plictisitor ar fi să facem mereu acelaşi şi acelaşi lucru. Fiind prieteni am avut nenumărate discuţii despre ce proiect i s-ar potrivi în acest moment şi ştiam că toată lumea se aşteaptă să facă ceva foarte implicat social, sau să facă un mare pas înainte şi să regizeze un fel de 21 de grame sau ceva de genul acesta, dar uite că a făcut exact opusul! Asta îl defineşte pe el acum, o poveste despre prietenie. Iar mie asta mi se pare extraordinar, pentru că de aici vine arta, din spontaneitate, din plăcerea de a descoperi ceea ce te emoţionează şi de a merge exact acolo.

Mie asta îmi place atât de mult la Soul Kitchen, curajul din spatele filmului, curajul lui Fatih de a face exact ceea ce nu se aşteaptă lumea de la el! Ştiam cu toţii că lumea va întreba de ce. E o întrebare absurdă, de ce nu? Îi întreb: bine, dar nu v-a plăcut filmul? Şi ei zic ba da, dar totuşi, de ce? Dacă ţi-a plăcut filmul de ce mă mai întrebi de ce? Poate că următorul scenariu va fi iarăşi foarte implicat social, acel Fatih Akin nu e mort! (râde)

Ţi s-a întâmplat şi ţie să te reinventezi astfel?
Absolut, dar nu pentru că au venit oameni la mine şi mi-au zis ceva de genul "hai, arată-ne cât de ambivalent eşti!" Nu, frate, dacă fac ceva fac pentru mine, nu ca să dovedesc ceva nu se ştie cui. O fac pentru satisfacţia mea personală, ca să descopăr dacă sunt bun şi cât de bun sunt, o fac din curiozitate. O fac ca să învăţ ceva din acea experienţă, ca să-mi deschid mintea, astea sunt motivele pentru care am ales această meserie.

Personajul tău seamănă întrucâtva cu altele pe care le-ai jucat, are energie, are tupeu, e inventiv. Aşa eşti şi tu?
Eu numesc asta "fenomenul De Niro". Ai un actor ca Robert De Niro şi fiecare rol pe care îl joacă este ca el şi toţi picăm pe spate când îl vedem. Este rău, este aspru, este nemilos, este dur, cu acea minusculă latură romantică, iar noi ne îndrăgostim de această combinaţie. Sunt sigur că şi lui îi place să se vadă într-un astfel de rol. Apoi schimbă direcţia la 180 de grade şi face ceva complet diferit, o comedie sau ceva de genul acesta, a făcut tot ce-ţi poţi dori ca actor. Şi apoi face Cape Fear şi toţi zic "yes, he's back!" şi nu mai pot de bucurie. Dar sunt mulţi actori mai puţin versatili, cărora li se potriveşte un anumit gen de roluri. Aşa-s şi eu, îmi plac rolurile de tipi tâmpiţei, dar simpatici şi cu inimă mare. Probabil că voi juca mereu şi mereu astfel de personaje, fără a spune nu altor genuri. Oricum, îmi face plăcere să mă întorc la acest gen de personaje.

Se vede că eşti un tip care se gândeşte la ce e în jurul lui. Ţi se întâmplă să te prefaci mai simplu doar ca să fii credibil într-un anumit rol?
Nu m-am gândit niciodată la asta. Poate că la un moment dat îmi va plăcea să interpretez un om de ştiinţă, de exemplu. Dar ideea e alta, nu mă interesează să apar în faţa lumii şi să-mi spun părerea despre asta şi asta, aşa cum o fac atâţia. Prefer să am un mesaj fără a avea, cel puţin aparent, un mesaj. Nu-mi place când văd un film şi simt imediat, puternic, apăsat, mesajul respectiv. Mă încântă ân schimb să văd filmul respectiv şi să nu observ mesajul, iar a doua zi sau mai târziu să-mi dau seama, "hm, vasăzică despre asta era vorba..." Dar în timpul filmului să nu fiu atent decât la poveste... Îmi place când lucrurile nu sunt evidente de la prima vedere.

Vorbeai mai devreme despre mândria de a fi german. Doar că în filmul ăsta nu eşti german, Illias, personajul tău, şi Zinos, fratele lui, sunt greci.
Ba nu! Illias este german! Fatih este german! Familia lui are rădăcini în Turcia, dar el este neamţ! Este la fel de neamţ ca orice alt tip care merge pe stradă în Hamburg sau mai ştiu eu pe unde. Eu nu-i consider pe aceşti oameni greci sau turci, ci nemţi. Şi cred că principalul mesaj al filmului, pe lângă altele, desigur, ar fi ca fiii imigranţilor, născuţi în Germania, să înceapă să se considere germani. Singurul motiv pentru care există probleme acum este faptul că aceşti oameni se consideră de altă naţionalitate. "Sunt turc!", zic ei. Nu eşti turc, frate, te-ai născut aici, ai trăit aici, eşti german! De asta are nevoie orice ţară cu populaţie multiculturală, să creeze această unitate.

Şi tu eşti multicultural, ai jucat în franceză, italiană...
Da, n-am nicio problemă să joc în altă limbă, dar limba maternă este foarte importantă, iar germana va fi întotdeauna ceva foarte special pentru mine. În centrul carierei mele va fi întotdeauna Germania şi nu pentru că aici am făcut cele mai multe filme, ci pentru că a fi german mă defineşte pe mine ca persoană. Trăiesc în Hamburg, acolo e "acasă" pentru mine. Una dintre cele mai dese întrebări care mi se pun în Germania e "ce zici de Hollywood, de ce nu te duci să faci filme acolo?". Ce să fac la Hollywood, Hollywood-ul e acolo, eu aici, aici am familia, soţia, copiii. Trăiesc în Germania şi vreau să rămân aici. Bineînţeles că pot pleca la Hollywood, dar acolo nu aş juca niciodată rolurile lui Brad Pitt. Noi n-avem nicio şansă la rolurile principale. Şi niciodată nu am să fac un film american mare doar pentru că este un film american mare. Prefer să apar în roluri în care măcar să am impresia că pot să dau ceva din mine. Să joc într-un blockbuster doar ca să zic apoi "mamă, am jucat în super-filmu' ăsta de Peter Jackson, unu' de 75 de milioane de dolari. Am fost tipu' ăla, l-ai observat?" (râde). N-am niciun chef să fiu villain-ul cu accent german sau omul de ştiinţă nebun sau mai ştiu eu ce DOAR pentru că este vorba de Hollywood. Actoria înseamnă pentru mine mai mult, şansa de a explora lucruri noi, de a învăţa, nu doar o muncă la sfârşitul căreia să vină un cec.

E vreun rol la care visezi?
Nu, niciunul. Nu joc atât de mult teatru. Acolo este repetiţie, acolo numărul de posibilităţi este relativ mic. Poţi să vezi patru tipi jucându-l pe Richard al III-lea şi apoi să zici "la dracu', eu aş putea fi mai bun decât oricare dintre ei!" În film nu, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat tot ce am vrut până în acest moment. Sunt fericit şi binecuvântat cu cariera mea de până acum...