Draga de Draga... Olteanu-Matei

Mulţi dintre marii actori, şi în special din cei mai populari, ajung la un moment dat să se identifice cu un anumit personaj - hai, două... cel mult trei. Amza Pellea a devenit, simultan (începând din 1971), "Mihai Viteazul" şi "Nea Mărin". Puiu Călinescu era "Spirache". Dem Rădulescu devenise "Bibanul" nu numai ca poreclă primită încă din liceu, ci şi prin identificarea cu tipul de personaj comic pe care-l juca întotdeauna. Ştefan Mihăilescu-Brăila era pentru mulţi spectatori "Ciripoi", după rolul din serialul TV "Urmărirea" (1971), iar Coca Andronescu şi Octavian Cotescu erau identificaţi fără greş cu "Tanţa şi Costel" - şi aşa mai departe... Alţii, însă, au jucat roluri atât de diverse, şi erau la fel de buni în toate, încât acest gen de etichete (fără nimic rău în sine) i-au ocolit. Deşi avea, în mod inevitabil, unele emploi-uri predilecte, acestea s-au întins pe gama aşa de multor personaje populare, încât creatoarea lor s-a impus în conştiinţa publicului exclusiv prin ea însăşi: Draga (...Olteanu-Matei).

Născută în 24 octombrie, 1933, la Bucureşti, marea actriţă a avut privilegiul de a absolvi I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" în cadrul vestitei "Generaţii de Aur" din 1956 - indiscutabil, cea mai densă concentrare de talente unice, în frunte cu Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Sanda Toma, George Constantin, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Constantin Rauţchi şi mulţi alţii. Temperamentul ei exploziv, îmbinând o forţă de nestăvilit şi un haz mereu sclipitor, a ajutat-o să fie distribuită încă din acel moment în piesa "Ziariştii", de Al. Mirodan - începutul unei cariere artistice clădite, în cei cincizeci şi cinci de ani trecuţi de-atunci, din peste cincizeci de roluri teatrale, aproape o sută în filme şi încă mai multe la televiziune.

Creaţiile cinematografice

Numărul imens de creaţii cinematografice se explică şi prin faptul că aptitudinea ei de a face câte o bijuterie de umor din orice apariţie, oricât de scurtă, îi făcea pe regisori s-o distribuie cu orice preţ, chiar şi în rolişoare episodice ("participări extraordinare", cum se numeau, în cazul marilor stele de cinema folosite astfel), presupunând fie şi doar într-o singură zi de filmare - presărate printre numeroasele ei personaje principale, de mare greutate, de care a avut parte încă de la începuturi: după "S-a furat o bombă" (1961, Ion Popescu-Gopo), a urmat "Un surâs în plină vară" (1963, Geo Saizescu), o comedie simplistă, dar de mare succes la public, cu Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Florina Luican, Puiu Călinescu, Dumitru Furdui, Matei Alexandru, Melania Cârje şi alte nume scăpărătoare ale umorului românesc.

În mod semnificativ, au urmat câteva roluri de dramă, ca în "Răscoala" (1965, Mircea Mureşan), sau Ana Varga, văduva de miner din "Golgota" (1966, Mircea Drăgan) - după care a luat naştere unul dintre cele mai populare personaje ale ei, secundar însă cu bătaie lungă: ţiganca din serialul "Haiducii" (1966-1973, Dinu Cocea), în tandem cu Jean Constantin - cuplu arhetipal care urma să fie preluat şi de alţi realizatori. Nu pot fi trecute cu vederea nici scandalagioaica din "Cine va deschide uşa?" (1972, Gheorghe Naghi), sau cârciumăreasa Veştemeanca din "Bariera" (1972, Mircea Mureşan) - cărora le-a succedat una dintre cele mai interesante compoziţii ale sale de comedie, Lăcrămioara, din "Astă seară dansăm în familie" (1972, Geo Saizescu), o văduvă câştigătoare la loto, pe care o ia în colimator escrocul Alecu A. Alecu - adică, Sebastian Papaiani: un cuplu de zile mari, în episodul final, de un haz apoteotic, al filmului. În schimb, patru ani mai târziu, s-a ivit şansa unuia dintre cele mai complexe roluri principale: moaşa din "Ilustrate cu flori de câmp", un fel de "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" avant la lettre, care aborda problema avorturilor ilegale din perspectiva conformistă a epocii - dincolo de asta, însă, unul dintre cele mai bune filme ale lui Andrei Blaier. În cuplu cu Gheorghe Dinică şi parteneră cu altă mare actriţă de odinioară, Eliza Petrăchescu (victimă a cutremurului din 4 martie, 1977), Draga Olteanu Matei îşi etala toată paleta de nuanţe, compunând o ţoapă autoritară cu nenumărate feţe, de la aerele de mămoşenie ipocrită până la duritatea grobiană, Acelaşi an a constituit lansarea altuia dintre personajele ei de rezistenţă, Varvara (cuplu cu Marin Moraru), din "Toamna bobocilor" (Mircea Moldovan).

Rolurile de teatru

Dintre rolurile ei de teatru, prea numeroase ca să le înşirăm aici, mă voi mărgini, ca de obicei, la cele pe care le cunosc. Am avut bucuria s-o văd pentru prima oară în "Coana Chiriţa", colaj de Tudor Muşatescu după piesele lui Vasile Alecsandri, în regia lui Horea Popescu. Era în iarna lui 1971-72, iar spectacolul avea o prospeţime spumoasă care lua ochii - evident, totul orchestrat în jurul interpretei principale, care făcea la modul superlativ ceea ce, în argoul profesional, se numeşte "a umple scena" - ţin minte că, pe lângă inegalabilele resurse de naturaleţe, umor şi creativitate, mă impresiona energia unor momente dansante (cu care aveam să mă mai întâlnesc). Am revăzut spectacolul şapte ani mai târziu - şi, din păcate, obosise... numai spectacolul, căci Draga, chiar şi după o mie de reprezentaţii şi mai bine, era neschimbată. Într-un cu totul alt registru - tot comic, dar pe un tip diferit de personaj - am văzut-o în Elisaveta Dinoiu, din "Comoara din deal", de Corneliu Marcu, regia Ion Cojar (1975). Aici nu mai compunea celebra scroafă-urcată-n-copac a lui Alecsandri, ci o ţărancă telurică şi onestă (alt soi de personaj în care excela), în cuplu cu Amza Pellea - formulă care avea să se reia şi peste trei ani, în filmul "Nea Mărin Miliardar" (1978, Sergiu Nicolaescu). Din păcate, Veta de pe ecran era doar o pastişă: deşi excelentă ca întotdeauna, Draga Olteanu îşi relua formula Elisavetei, din spectacolul menţionat anterior, în lipsa unui scenariu consistent, care să preia acel tip de ţărancă olteancă a cărei personalitate puternică era autocenzurată de o paradoxală dar tipică docilitate, descris de Amza Pellea în celebrele lui monologuri. Era autoritară, irezistibilă - dar... nu era Veta lui Nea Mărin...

În schimb, după ce în 1979 mi-a dezvăluit o nouă Aneta Duduleanu, din "Gaiţele" lui Al. Kiriţescu (regia: Horea Popescu), versiune foarte diferită dar perfect echivalentă cu cea pe care o consacrase la televiziune "rivala" ei, Tamara Buciuceanu-Botez), anul 1983 mi-a dăruit privilegiul de a juca pe aceeaşi scenă (a Naţionalului bucureştean), prilej cu care am putut-o cunoaşte pe Draga Olteanu-Matei şi în mediul închis al "atelierului de creaţie". Semnificativ a fost faptul că, iniţial, în "Ploşniţa" lui Maiakovski (regia: Horea Popescu), juca rolul Elzevirei Renaissance, mireasa lui Prisîpkin (Dem Rădulescu), o fufă obeză care se mărită din interes reciproc-avantajos - foarte incitantă compoziţie, de vreme ce actriţa avea deja aproape cincizeci de ani. Pe mama ei, Rozalia Pavlovna, o interpreta Cristina Bugeanu - care, însă, după o stagiune a ieşit la pensie, aşa că Horea Popescu a mutat-o pe Draga în rolul Rozaliei, iar Elzevira a devenit Florina Cercel. Pe de o parte, a fost foarte interesant să urmăresc schimbarea de stil între cele două roluri - iar pe de altă parte, deosebit de relevantă a fost şi comparaţia concepţiilor interpretative. Cristina Bugeanu era o excelentă actriţă de formaţiune clasică, jucând riguros, cu o precizie de ceasornic a intonaţiilor, expresiilor şi mişcărilor. Draga Olteanu, în schimb, aplica o concepţie mult mai modernă şi mobilă, improvizând tot timpul şi găsind mereu noi soluţii; de la o reprezentaţie la următoarea, niciodată nu era întocmai aceeaşi. Bunăoară, în tabloul nunţii, unde eram chelner, crea tot felul de interacţiuni surprinzătoare, mă trăgea de barbă, strecura câte o replică nouă, derutantă, iar Dem Rădulescu marşa şi el, şi împreună dădeau naştere unor momente irezistibile. Nu e de neglijat nici momentul dansant introdus anume pentru ea, unde uluia prin felul de a-şi anihila pur şi simplu cunoscuta corpolenţă, prin mişcări de o neasemuită vioiciune şi graţie. Ce-i drept, faţa nevăzută a teatrului mi-a dezvăluit şi situaţii mai neplăcute, efecte ale unui atagonism mocnit cu Coca Andronescu (care o juca pe Zoia), ajuns să se regăsească şi în relaţia confictuală dintre cele două personaje ale piesei - însă cine nu ştie că asta-i viaţa de artist, cu frumuseţile dar şi asperităţile ei...?

Anii au trecut - şi, aşa cum s-a întâmplat, din nefericire, cu atâţia mari actori din aceeaşi generaţie, şi rolurile Dragăi Olteanu-Matei s-au rărit. După ultimul ei personaj pe ecran de până acum, din "Faimosul Paparazzo" (1999, Nicolae Mărgineanu), a continuat să fie solicitată doar în producţiile de televiziune - nedreaptă limitare, căci în pofida vârstei, datele ei interpretative au rămas neştirbite. La şaptezeci şi opt de ani, Draga Olteau-Matei îşi păstrează aceleaşi resurse pe care şi le-a valorificat în femeile puternice, ţărăncile iabraşe, muncitoarele otova, ţigăncile pline de aplomb, ţaţele parvenite, şi toate celelalte tipuri umane cu care ne-a obişnuit, în întreaga galerie a personajelor ei de neuitat.