Cronică Despicable Me

Rareori se întâmplă ca reactivarea grăbită a unui succes recent, după formula "aceeaşi Mărie, cu altă pălărie", să reuşească atât de bine ca în cazul de faţă. Fascinaţi pe bună dreptate de fermecătorul "Up" de anul trecut al casei Disney, ce-au făcut băieţii de la Illumination Entertainmnt? "Hai şi noi!" şi-au zis... şi făcut! Scenariul scris de Ken Daurio şi Cinco Paul, după un subiect al animatorului Sergio Pablos, se calchiază aproape perfect pe scriptul lui Bob Peterson şi al lui Pete Docter, după un subiect pritocit de ei împreună cu Thomas McCarthy.

Universul uman e acelaşi, setupul este similar, protagonistul parcurge un arc aproape identic. Mai departe, nici regia semnată de Pierre Coffin şi Chris Renaud nu diferă prin nimic eseţial de cea a lui Docter şi Peterson. Despre concepţia grafică, ce să mai vorbim! Dac-am monta un trailer cu cadre din ambele filme şi l-am arăta unora care nu l-au văzut nici pe unul, nici pe altul, ar putea să jure că-i unul şi acelaşi. Din fericire, chiar dacă nu se ridică la nivelul predecesorului său, "Despicable Me" îi duce totuşi
elegant trena. Deşi e construit mai dezordonat şi mai plin de stufozităţi nu tocmai utile, scenariul se articulează onorabil în balamale, respectă în linii mari regulile structurale şi ne ţine în priză tot timpul. Regia, la rândul ei, decupează alert, captivant şi un har stilistic autentic povestea - iar simţul umorului e în multe locuri de-a dreptul sclipitor.

Principala hibă a întregului film, din păcate, se găseşte în planul liric - dacă "Deasupra tuturor" reuşea să ne emoţioneze cu adevărat, "...micul ticălos" nu face decât să mimeze implicarea afectivă. Contribuie la acest lucru şi portretul complet neinspirat al protagonistului. Predecesorul său, Carl Fredricksen, acel pătrăţel ciufut şi mizantrop, avea inefabil, începeai prin a te ataşa paradoxal de el tocmai fiindcă era atât de bizar-credibil în izolarea lui, pentru ca apoi să-l însoţeşti solidar pe tot parcursul poveştii. Gru, urmaşul lui, începe prin a arăta complet nesărat (elementele voit expresive, ca absenţa volumului cerebral şi nasul de tip Pinocchio uşor coroiat, nu încheagă nimic) şi se comportă complet clişeatic: tot timpul, îţi dai seama că e al dracu' numai fiindcă autorii au ţinut morţiş ca el să fie al dracu', şi atât. Ca atare, avem din start un personaj cu care ne e imposibil să empatizăm, în sens atât pozitiv, cât şi pervers - înconjurat de o puzderie de poante, ce-i drept inspirate şi de un haz nebun, care până la urmă se vor vădi principalul factor al reuşitei filmului.

La fel de schematic evoluează şi arcul personajului: de cum le vedem pe cele trei fetiţe orfane, ştim că Gru se va da pe brazdă - şi, ca atare, sperăm ca "iluminarea" lui să fie marcată de surprize, idei ingenioase şi momente vibrante. Din păcate, singurul care funcţionează eficient e doar episodul declanşator - incidentul cu escrocul de la standul de tir; da, acolo comunicăm cu personajele şi receptăm corect răsturnarea de situaţie. În continuare, însă, tranziţia se face liniar şi expediat - şi degeaba le tot ţucă Gru pe frunte la culcare, că nu ne clinteşte nici un muşchi de pe obrazul încercat de ani grei de melodrame şi siropele.

Cum spuneam, ceea ce ţine filmul pe linia de plutire - ba chiar şi pe creasta valurilor, de multe ori - este umorul, dublat de ingeniozitatea rezolvărilor la nivel de detaliu. Cea mai inventivă şi ataşantă soluţie se regăseşte, evident, în zona Minionilor - acei stranii gnomuleţi galbeni, care c-un ochi, care cu doi, muncitori harnici, tâmpiţei, cvasi-robotizaţi şi foarte sufletişti, care mereu au cele mai neaşteptate (şi, totodată, incredibil de umane) reacţii. Nu fac rău ce fac nici Margo, Edith şi Agnes - deşi aici era loc de mult mai mult şarm (e clar că vibraţia sentimentală nu e deloc latura forte a creatorilor), iar zaharisit-parşiva Miss Hattie, însufleţită de vocea lui Kristen Wiig, e de asemenea un personaj reuşit în complexitatea sa lipsită de complicaţii. Un alt mariaj surprinzător între voce şi imagine este cel din jurul mamei lui Gru, o bătrână ascuţită şi acră ca o murătură (dar nu lipsită de resurse umane - în sens caracterologic, nu organizaţional!), vocalizată de... Julie Andrews! Principalul antagonist, Vector, se cam pierde în peisaj - deşi e urmărit insistent şi, la drept vorbind, decorul fortăreţei lui futuriste face toţi banii (fiind incomparabil mai de impact decât casa lui Gru, cu morbidităţile ei căutate cu lumânarea), iar Mr. Perkins funcţionează mai mult la nivel vizual. Nici Dr. Nefario nu face mare lucru, în afară de numeroasele lui invenţii, care reprezintă un alt punct pozitiv al filmului.

Cum spuneam, regia ne antrenează permanent pe meandrele destul de întortocheate ale povestirii, iar momentele de mare tensiune, mai ales în zona dezodământului, satisfac pe deplin. Nu surprinde nici faptul că, în primul rând la nivelul realizării tehnice, dar de multe ori şi sub aspect conceptual, grafica e la rândul ei impecabilă, iar opţiunea pentru 3-D nu deranjează (deşi începem să întrezărim momentul când, foarte probabil, lumea se va plictisi şi de acrobaţia asta vizuală, şi-şi va cârmi din nou banii spre onestele filme fără forme de relief). Per total, un spectacol vizual de calitate, unde chiar dacă nu lăcrimăm când ar fi vrut ei, măcar râdem sănătos cu destule ocazii ca să merite.