Articole Finding Nemo

Echipa de realizatori de la PIXAR a trecut prin momente grele cînd a avut de fãcut povesti cu monstri si insecte, dar cea cu pesti a fost cea mai dificilã. Au vizitat acvarii, au fãcut scufundãri în Monterey si Hawaii, au stat si au privit cu lunile cum înoatã pestii si au citit tratate de ihtiologie. Animatorii au avut de privit celelalte filme Disney în care intrã scene subacvatice: „Pinocchio”, „The Sword in the Stone”, „Bedknobs and Broomsticks” iar la sfîrsit, „The Little Mermaid”. Pânã la urmã s-au întors la Bambi. Stanton explicã „ Ne-am întors înapoi la Bambi, pentru cã realizatorii au vrut acelasi fel absolut natural în care animalele se miscã. Au folosit aceastã modalitate ca bazã pentru o nouã expresie, activitate sau mod în care se prezintã. Am vrut ca personajele noastre sã lucreze în acelasi mod. Ne-am gândit ca filmul sã fie un fel de Bambi subacvatic”. În trecut, animatorilor li se cerea în mod constant ca personajele lor sã fie „cît mai cu picioarele pe pãmânt” si sã nu le lase sã „pluteascã”. În filmul „Finding Nemo”.

Dylan Brown, care a supervizat animatia, este un veteran cu o vechime de opt ani la Pixar. Brown împreunã cu regizorii de animatie Mark Walsh si Alan Barillo au îndrumat o echipã de animatori al cãrui numãr de membri a fluctuat între 28 si 50 de persoane. Personajele sînt foarte variate, atît ca formã cît si ca mãrime: de la micul crevete Jacques, pînã la enorma balenã albastrã. Ca sã ajute animatorii sã redea miscãrile naturale ale pestisorilor, a fost consultat Adam Summers, profesor de Ecologie si Evolutie la Universitatea din California. Summers nota: „Eu sînt ceea ce se numeste biomecanic si cîteodatã morfolog. Specialitatea mea este sã aplic legile mecanicii la felul în care se miscã si mãnîncã animãlutele. Ei mi-au cerut sã vin si sã le spun lucruri generale despre formele si culorile pestilor, iar la sfîrsit ajunsesem sã tin lectii elaborate de ihtiologie sefilor de la Pixar. Am tinut cel putin 12 cursuri. Pentru mine a fost o rãsplatã extraordinarã sã vãd cã oamenii acestia sînt la fel de pasionati de munca lor ca si mine. Erau foare curiosi sã afle despre pesti si au devenit cei mai buni studenti pe care i+am avut vreodatã. La sfîrsitul cursului mi-au pus întrebãri la care nici eu nu am stiut cum sã rãspund. Mi-aduc aminte cã o animatoare, Ricky Nierva, designer al unui anumit pestisor, m-a întrebat: „Unde ar putea sã fie cu adevãrat sprîncenele?” I-am spus cã pestii nu au sprîncene. Nici muschi nu au cu exceptia fãlcilor. Atunci Rickie mi-a zis: Adam, pestii nici nu vorbesc, dar vorbirea este neapãrat necesarã în film”.

Summers adaugã „În cele mai multe filme de animatie cu pesti, personajele se miscã înainte si înapoi, fãrã nici un dispozitiv de propulsie, ceea ce pur si simplu deranjeazã la privit. Nu trebuie sã fii ihtiolog ca sã vezi cã existã ceva ce nu merge în legãturã cu felul în care se miscã. Dar Nemo se miscã astfel încît simti cã este în apã, nu în aer. Ei au fãcut o treabã extraordinarã diferentiind clar modul de viatã într-un fluid incomprensibil si un fluid compresibil cum este aerul. Apa este prin traditie unul dintre cele mai dificile lucruri de creat efectiv dar si economic în animatie. Regizorul tehnic Oren Jacobs îsi aminteste” Încã înainte de a fi terminat de citit scenariul am stiut cã avem o poveste despre pesti într-un recif de corali. Acest lucru a fost suficient perntru echipa de creatori pentru a începe sã creeze modele prin care sã facã apa sã se miste înainte si înapoi. Recifurile de corali sînt organisme vii, astfel cã fundalul nu poate fi unul static asa cum am avut în „Monster Inc”. La început am fãcut o excursie pentru scufundãri în Hawaii cu cîtva dintre „actorii” principali. Dupã care ne-am uitat cu atentie la toate filmele documentar pe care le-am putut face rost, semnate de Jacques Cousteau, de National Geographic si „Blue Planet”. Am vãzut „Jaws” , „The Abyss” si „The Perfect Storm” pentru a vedea ce pot caricaturiza animatorii.

Jesse Hollander si Tank Unit au fost cei care s-au ocupat de lumini, modelaj, orice în legãturã cu cabinetul dentistului si acvariul cu pesti. Ei au creat acvariul si au potrivit ungiurile de filmare pentru efecte reusite de reflexie si refractie. Au alcãtuit un set de piese pentru scenele în care apar cabinetul, au pus una lîngã alta, în functie de culoare potrivitã si formã, bucãticã cu bucãticã cele 120.000 de pietricele care stau pe fundul acvariului. La fel ca în toate filmele realizate la Pixar, atentia cãtre detaliu este criticã. „Cît priveste obiectele din acvariu, am încercat sã le dãm acea tentã de kitsch de tip Vegas – o multime de culori si mult plastic. Am depus mult efort sã modelãm si sã punem în luminã modelele de plastic”
Echipa condusã de Michael Lerenzen a ajutat la crearea scenelor de multime, foarte spectaculoase, cum sînt cea în care apar zeci de mii de pesti, sau secventa cu testoase, unde apar cam 200 de broscute pe fundal. Ralph Eggleston, un veteran la Pixar care a supervizat „Toy Story” si filmul scurt distins cu Oscar „For the Birds”. Si-a pregãtit „rolul” pentru acest film fãcînd cîteva excursii si scufundãri la Sydney Harbor, împreunã cu Sharon Calahan si Jeremy Lasky, pentru a dobîndi experientã în ce priveste iluminatul natural.

„Lumina, muzica si culoarea, sînt lucrurile care dau emotie adevãratã fiecãrei scene” afirmã Lasseter. Eggleston si Calahan împãrtãsesc o dragoste comunã pentru tehnica de animatie a anilor 1940. Cei doi au încercat o tehnicã de animatie computerizatã care sã parã asemenea celei din anii 40. „Nemo nu aratã deloc a film Technicolor în trei benzi, ci mai degrabã a versiune de calitate nouã, produsã prin metode moderne. Altã sursã de inspiratie a fost „Bambi”, de la Disney. Un film impresionant. Lucrurile curg pe fundal, în timp ce în prim plan evolueazã personajele. Am adoptat acest gen.Filmul începe cu un recif de corali asemeni Grãdinii Edenului. Din perspectiva jocurilor de lumini, „Finding Nemo” este cel mai impresionant film fãcut la Pixar. „Mare parte din munca noastrã a fost sã creãm un mediu subacvatic credibil, ceea ce însemna o multitudine de genuri, apã clarã de ocean, mlãstinoasã, pentru fundul oceanului si chiar apa din acvariu. Toate trebuiau sã aibã stilistic ceva comun, care sã le lege” afirmã Calahan.

Muzica si efectele sonore fac parte din magia unui film. Andrew Stanton a avut sansa unei colaborãri cu compozitorul Thomas Newman si pe de altã parte, a continuat colaborarea devenitã relatie de prietenie cu designerul de sunet Gary Rydstrom, detinãtor al mai multor premii Oscar. Newman, de cinci ori nominalizat la Oscar si cîstigãtor al unui Emmy pentru tema din „Six Feet Under”, a fost sursa principalã de inspiratie pentru „Finding Nemo”. Stanton a scris scenariul în timp ce asculta la cãsti coloana sonorã compusã de Newman. Regizorul Lee Unkrich descrie muzica din Nemo ca fiind un melanj de orchestratie si diverse zgomote ciudate si interesante, de o calitate neasteptatã. „Nu stii întotdeauna ce asculti, sau cum sînt obtinute zgomotele acelea” afirmã Unkrich. Newman a cooptat alti muzicieni, în afara celor din orchestrã, care stiu sã cînte la o multime de instrumente de percutie. Dupã care a înregistrat ambele orchestre, prin suprapunere. Astfel, muzica din Nemo a ajuns sã fie unul din personajele principale ale filmului.