Marga Barbu

Vreme de aproape trei decenii, filmele cu haiduci deveniseră o supapă pentru realizatori și public deopotrivă. Cenzorii comuniști le aprobau aproape fără discuție, iar spectatorii aveau parte de un spectacol pe cât de onest, pe atât de cuceritor. S-au succedat diverși eroi în fruntea afișului, dar prezența feminină a rămas constantă - de șase ori Anița, de șase ori Agatha, de două ori Zulnia... în total, de paisprezece ori Marga Barbu, acoperind aproape integral perioada de maximă...

Vreme de aproape trei decenii, filmele cu haiduci deveniseră o supapă pentru realizatori și public deopotrivă. Cenzorii comuniști le aprobau aproape fără discuție, iar spectatorii aveau parte de un spectacol pe cât de onest, pe atât de cuceritor. S-au succedat diverși eroi în fruntea afișului, dar prezența feminină a rămas constantă - de șase ori Anița, de șase ori Agatha, de două ori Zulnia... în total, de paisprezece ori Marga Barbu, acoperind aproape integral perioada de maximă putere creatoare a actriței: de la treizeci la șaizeci de ani.
Viitoarea eroină a publicului român amator de aventuri cu săbii, pistoale și cavalcade, consacrată ca Marga Barbu, s-a născut la data de 24 februarie, 1929, în localitatea maramureșeană Ocna Șugatag. În 1950 a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", din București, și nu peste mult s-a căsătorit cu actorul Constantin Codrescu. Deși căsnicia lor nu a durat, cei doi s-au reîntâlnit ulterior de multe ori ca parteneri pe scenă sau pe platoul de filmare, colaborând în continuare ca buni colegi și profesioniști. Viitorul ei avea să fie determinat de cea de-a doua căsătorie, cu cunoscutul scriitor Eugen Barbu - scenarist, împreună cu Nicolae Paul-Mihail, al tuturor filmelor haiducești care aveau să-i aducă celebritatea.
Înaintea acestora, începturile carierei sale au fost jalonate de câteva roluri mai puțin semnificative - la debut, Simina, din "Nepoții gornistului" (Dinu Negreanu, 1953), urmat de "Răsare soarele" (D.N., 1954), "Vultur, 101" (Andrei Călărașu, 1957), "Pădurea spânzuraților" (Liviu Ciulei, 1964), "Procesul alb" (Iulian Mihu, 1965), "La porțile pământului" - foto 1 (Geo Saizescu, 1966), sau "Amprenta" (Vladimir Popescu-Doreanu, 1967).
În 1966, din mașina de scris a celui de-al doilea soț al ei s-a născut celebra Anița, hangița iubitoare de haiduci, din filmul care avea să devină un precursor al producțiilor românești de acțiune: "Haiducii" (Dinu Cocea). Succesul peste așteptări al acestuia a dus inițial la realizarea a două continuări, în aceeași echipă scenarist/regisor: "Răpirea fecioarelor" și "Răzbunarea haiducilor" (ambele, în 1968).
Erou al filmelor, partener al Aniței și căpetenie a cetei de haiduci era Amza (Ion Besoiu) - alături de care s-au mai impus câteva personaje cu suflu lung, începând cu Răspopitul (Toma Caragiu) și Parpanghel (Jean Constantin).
Doi ani mai târziu, Ion Besoiu a părăsit proiectul - dar, de vreme ce publicul "mai cerea", autorii l-au înlocuit aproape din mers pe Amza cu Anghel Șaptecai (Florin Piersic), și astfel s-a turnat cea de-a doua trilogie din serie: "Haiducii lui Șaptecai" (1970), "Zestrea domniței Ralu" (1971) și "Săptămâna nebunilor" (1973). Pe tot parcursul acestui sextet, Anița a evoluat ca un personaj temperamental, dinamic, multicolor și extrem de senzual, câștigând inimile a milioane
de admiratori.
În paralel, Eugen Barbu a scris și serialele de televiziune "Urmărirea" (Radu Gabrea, 1971) și "Un august în flăcări" (Dan Pița, Aexandru Tatos, Doru Năstase, 1973), în care a inclus anume pentru soția sa rolul Gerda, speculându-i tocmai datele opuse celor ce o consacraseră până atunci (răceala, cinismul, sofisticarea de tip teuton). S-au adăugat rolurile din "Facerea lumii" (Gh. Vitanidis, 1971), "Dragostea începe vineri" (Virgil Calotescu, 1972), "Ultimul cartuș" (Sergiu Nicolaescu, 1973), "Tatăl risipitor" (Adrian Petringenaru, 1973), "Zile fierbinți" (Sergiu Nicolaescu, 1976), "Melodii, melodii" (Francisc Munteanu, 1978), "Omul care ne trebuie" (Manole Marcus, 1979), "Bietul Ioanide" (Dan Pița, 1979), sau "Wilhelm Cuceritorul" (Sergiu Nicolaescu, 1982).
A fost și perioada de apogeu al carierei teatrale a Margăi Barbu, desfășurată cu precădere pe scena de la Nottara, unde era distribuită mai ales în roluri de comedie din genul farsei și al vodevilului - cele mai mari succese de public înregistrându-le "Mâța în sac" (Georges Feydeau) și "Mizerie și noblețe" (Eduardo Scampetta).
Cum publicul cerea din nou filme de acțiune, scenariștii au reînviat vechea formulă cu o nouă sextalogie, axată în jurul aceluiași Florin Piersic - aici, întruchipând un fel de haiduc mai modern, din perioada pre-pașoptistă: nu mai puțin celebrul Mărgelatu. Spre deosebire de fosta Anița (femeie de casă, parteneră fidelă și cinstită a eroului), de astă dată Marga Barbu s-a confruntat de provocarea rolului de compoziție Agatha Slătineanu (o antagonistă perfidă și intrigantă), evoluând pe parcursul filmelor "Drumul oaselor" (Doru Năstase, 1980), "Trandafirul galben" (D.N., 1982), "Misterele Bucureștilor" (D.N., 1983), "Masca de argint" (Gheorghe Vitanidis, 1985), "Colierul de turcoaze" (G.V., 1985) și "Totul se plătește" (Mircea Moldovan, 1986).
În aceeași perioadă, actrița a avut și șansa întâlnirii cu cel mai complex personaj din cariera ei, în "Domnișoara Aurica" (Șerban Marinescu, 1985) - portretul unei fete bătrâne din Bucureștiul interbelic, prezentă în câteva dintre prozele și piesele de teatru ale lui Eugen Barbu.
Deși filmele de acțiune ale serialului cu Mărgelatu, care se turnau în continure, deveneau tot mai repetitive și mai convenționale, publicul le îndrăgea, mai ales dat fiind că în acel ultim deceniu, cel mai întunecat, al evului comunist, peripețiiile picarești din secolul al XIX-lea încă mai reușeau să simuleze o undă de prospețime - astfel că, la sfârșitul anilor '80, s-a dat startul celei de-a treia serii, axate în jurul aventurierei Zulnia - adversară a haiducilor Gheară (Șerban Ionescu) și Lică (Ion Crăciun). S-au putut realiza două filme: "Martori dispăruți" (Dan Mironescu, 1988) și "Lacrima cerului" (Adrian Istrătescu-Lener, 1989) - acesta din urmă reprezentând și cântecul de lebădă al actriței. O dată cu Revoluția din Decembrie, Eugen Barbu a părăsit zona cinematografiei, petrecându-și ultimii ani de viață în încercarea de a demara proiectul editorial-politic "România Mare".
Pe lângă simpatia publicului, Marga Barbu a rămas și în inimile colegilor de scenă și platou, fiind reținută ca o parteneră tonică, stimulativă, plină de umor și care, spre deosebire de alte actrițe, nu precupețea nimic pentru a-și juca rolurile cum i se cerea - lucru cu atât mai relevant, cu cât filmele de aventuri în care excela (mai ales în condițiile niciodată sută la sută satisfăcătoare de la noi), presupuneau eforturi și sacrificii considerabile. Își trata cu haz autoironic chiar și propriile hachițe - de pildă, terorizând amical operatorii cu convingerea ei că avea profilul drept mult mai avantajos. Chiar dacă în ultimii douăzeci de ani a trăit retrasă, o dată cu Marga Barbu resimțim, mai ales noi, cei care devoram filmele românești din deceniile VII-IX ale secolului douăzeci, pierderea unui personaj emblematic al trecutului nostru.