Cu o durată de peste două ore și jumătate, Demon Slayer: Infinity Castle arată publicului o nouă față a uneia dintre cele mai îndrăgite serii manga/anime din toate timpurile. Haruo Sotozaki (Naruto) se întoarce la cârma regizorală alături de scenaristul Hikaru Kondô, pentru o combinație explozivă de acțiune, suspans și lecții de moralitate. Animația pentru adulți lansează spectatorii în miezul situației tensionante fără prea multă introducere, ceea ce poate deruta potențialii fani noi ai seriei (cum a fost și cazul meu), însă durata lungă a filmului dă răgaz audienței să se familiarizeze cu numărul mare de personaje și conceptele utilizate.
Povestea principală se concentrează pe Tanjiro Kamado, un tânăr intrat în organizația secretă Demon Slayer Corps după ce familia lui este măcelărită, iar sora lui transformată în demon. El speră să o readucă la viață și să ucidă odată și pentru totdeauna regele tuturor demonilor, Muzan Kibutsuji. Aceste creaturi monstruoase au fost cândva oameni, dar acum, ca niște strigoi, au caracteristici supraomenești și puteri specifice, putând fi omorâte doar în moduri particulare. Membrii organizației devin astfel singurii care le pot face față, mulțumită tehnicilor de respirație ce le conferă abilități speciale.
Demon Slayer: Infinity Castle îi urmărește pe protagoniști în căutarea lui Muzan, încercând să se ghideze în labirintul castelului infinit cu ajutorul corbilor omniprezenți. Trecutul se împletește cu prezentul, toate scenele formând un puzzle complex ce aduce publicul mai aproape de fiecare personaj, fie el „bun” sau „rău” – două trăsături, de altfel, extrem de maleabile. Unii dintre luptători pier în bătălii, alții înving și descoperă lucruri noi despre propriile capacități, însă nu voi da nume pentru că nu vreau să dezvălui soarta lor și să stric experiența de vizionare.
Ce pot spune însă este cât de bine este realizată tehnic – vizual și auditiv – animația supranaturală de acțiune și aventură, conform cu genurile ei. Cromatica întunecată cu nuanțe predominante de maro și roșu învăluie spațiul într-un aer misterios, menit să sugereze sânge și suferință. Monoloagele interioare ale personajelor ne ajută să intrăm în mintea lor, să auzim ce gândesc în subconștientul vulnerabil și onest, dincolo de replicile cărora le dau glas – de multe ori urlând, ca în orice anime care se respectă. Muzica pe ritmuri accelerate acompaniază coregrafiile de luptă la fel de dinamice, un punct unde filmul excelează cu desăvârșire.
Însă ce lasă cu adevărat un impact asupra privitorului după ce luminile din sala de cinematograf se sting sunt micile povești de viață, adeseori tragice, presărate pe tot parcursul filmului și alternate cu bătăliile într-un fin echilibru. În special cea din ultima parte, a unui demon care în trecutul lui de om a avut grijă de apropiații lui bolnavi, doar pentru a-i pierde în cele mai oribile moduri cu putință. „Oamenii slabi otrăvesc fântâni”, nu se aruncă într-o confruntare față în față. După ce tot ce a avut mai drag i-a fost smuls fără milă, mai este de mirare faptul că nu îi mai pasă ce se alege de propria viață? La fel ca Anakin Skywalker în Star Wars, dorința de răzbunare și nevoia de a deveni puternic pentru a-i proteja pe cei dragi îl conduc pe o pantă întunecată. Dar oricine primește în cele din urmă șansa de se izbăvi.
