Într-unul din cele mai cunoscute (şi modeste) discursuri de primire a unui premiu din istorie, Steven Soderbergh decreta în 1989, atunci când era recompensat la doar 26 de ani cu prestigiosul Palme d'Or pentru Sex, Lies, and Videotape: "Presupun că de aici pot merge doar în jos!" Viitorul avea să-l contrazică, de exemplu în 2001, când devenea unicul regizor din istoria modernă a Oscarurilor cu o dublă nominalizare în acelaşi an la categoria Cea mai bună regie, cu Erin Brockovich şi Traffic, şi câştiga pentru Traffic.
Când câştigi premii atât de importante atât de devreme în carieră (spre comparaţie Martin Scorsese, fanul declarat al cinema-ului românesc, a luat Oscarul pentru Cea mai bună regie la 64 de ani, iar octogenarul Ridley Scott nu l-a primit niciodată), îţi permiţi să faci experimente, din simplul motiv că nu mai ai nimic de dovedit. Soderbergh are una dintre cele mai prolifice şi variate cariere de la Hollywood, filmografia sa făcând slalom printre blockbustere cu o mulţime de staruri pe afiş (seria Ocean's), experimente opace precum remake-ul Solaris, biopic-uri precum cele două filme Che cu Benicio Del Toro în rolul lui Che Guevara şi filme cheeky precum Magic Mike.
Doar că ultimul deceniu din carieră nu a fost populat cu prea multe experimente reuşite pentru Soderbergh şi experimentul Presence are slabe şanse să compenseze. O actualizare a lui Activitate paranormală, filmul porneşte de la mutarea unei familii într-o casă nouă. Este nevoie de doar câteva replici pentru a pricepe atât că relaţia părinţilor Rebekah (Lucy Liu) şi Chris (Chris Sullivan) suferă, dar şi că fiica adolescentă, Chloe (Callina Liang), se recuperează după o traumă. Fratele ei, Tyler (Eddy Maday), pare unicul hotărăt să profite la maxim de anii de liceu şi de abilităţile sale de înotător care l-ar putea transforma într-un star local. Dar stai, că în casă se face simţită prezenţa titulară...
Găselniţa găsită de Soderbergh este tehnica point-of-view: simpla utilizare a camerei ia locul "prezenţei", sugerând că un spectru bântuie casa, mişcându-se printre membrii familiei şi surprinzându-i în cele mai vulnerabile momente. Practic, ceea ce vede publicul pe ecran este exact ceea ce vede spectrul, spectatorii urmărindu-i la rândul lor, nevăzuţi şi neauziţi, pe protagonişti. Astfel, Soderbergh adaugă un nou strat pe premisa din Activitate paranormală, unde interacţiunile protagoniştilor cu prezenţa malefică din propria casă erau surprinse prin intermediul camerelor de supraveghere, acest strat fiind mobilitatea (uneori excesivă şi obositoare a) camerei.
Din păcate găselniţa, deşi funcţionează formal şi chiar revoluţionează întrucâtva genul horror, devine curând repetitivă şi într-un final eşuează în a convinge ca premisă principală. Filmului nu-i lipsesc deloc momentele tensionate şi nici dezvăluirile care-ţi ridică părul pe ceafă, dar sunt acestea de ajuns pentru a-l transforma în mai mult decât un experiment? Din păcate răspunsul este "nu", iar rating-ul RottenTomatoes este sugestiv aici: dacă cronicile criticilor sunt în proporţie de 88% pozitive, reacţiile spectatorilor sunt doar 53% pozitive, semn că mulţi dintre plătitorii de bilete s-au simţit păcăliţi de rezolvarea finală extrem de facilă (şi complet aiurea în limitările fizice ale dimensiunii noastre).
Presence câştigă puncte pentru că în această premisă scenariul ambalează un mister cu o rezolvare mai mult decât satisfăcătoare, doar că artificiile finale îl coboară pe Soderbergh la nivelul lui M. Night Shyamalan, acel "păcălici" al Hollywood-ului ce ne momeşte adesea cu idei tentante, dar distruse de execuţia lamentabilă, aşa cum este şi cel mai recent film al său, rizibilul Trap.
