Va place Lynch? Daca da, atunci Inland Empire – ultima zapaceala cinematografica semnata de autorul lui Twin Peaks – va va da pe spate: are aproape 3 ore, este un talmes-balmes de momente fascinante si rasfaturi crase, atinge (cateva) clipe de gratie si lungi minute de plictiseala exasperanta, sare din California-n Polonia cum ai zice "iepure!" (se va vedea de ce) si una peste alta, este ideea dintotdeauna si adusa la zi a ceea ce ar trebui sa fie un film "de arta" si "experimental": bizar, "profund" si impenetrabil.
In plus – ce e drept -, ii ofera Laurei Dern (care mai jucase în filme de Lynch si care aici reapare alaturi de mama sa, Diane Ladd) cel mai bun rol al ei in cinema: o echilibristica "ventriloca" si curajoasa deasupra unui hau de bezna involburata care este mintea lui David Lynch... La firul ierbii (acolo unde, 20 de ani mai devreme, David Lynch gasise o ureche care pastra fosnet de Blue Velvet...), Inland Empire este „despre” facerea unui film (regizor e Jeremy Irons), care de fapt este remake-ul unui alt film (polonez!), care de fapt n-a mai fost terminat pentru ca actrita si partenerul sau au murit in conditii ciudate; mai mult: Nikki Grace (personajul lui Dern) se indragosteste de partenerul ei din film (Justin Theroux) exact precum personajul ei (Susan Blue) se indragosteste de personajul lui Theroux (Billy Side)... Viata imita fictiunea, Hollywoodul se imita pe sine, Lynch il imita pe Lynch etc etc – daca aveati impresia ca Mulholland Drive (precedentul sau film) era „greu”, aflati acum ca acela era precum „Scufita rosie” pe langa acesta! Ce „intelegeti” din Inland Empire este fix ceea ce vreti sa intelegeti din el – regizorul-scenarist nu va ajuta nicicum. E nevoie de o buna doza de credinta pentru a merge pe mana lui Lynch, dar Inland... este – mai mult decat oricare alt film al sau - o experienta mistica, dedicata aproape in exclusivitate celor ce se roaga in biserica Marelui Disturbator.
Intrebarea este ce faci daca nu faci – neaparat – parte din aceasta religie. E limpede ca un film nu e o demonstratie de matematica si ca nu se adreseaza doar intelectului ci si – mai ales – emotiilor; asa cum s-a spus de-atatea ori, un film e un vis – iar un film de Lynch este Visul (Cosmarul, cel mai adesea) prin excelenta. Bun. Problema lui Inland Empire este ca – in 3 ore – tot astepti acea emotie puternica in stare sa-ti rasplateasca atentia incordata de a pricepe despre ce e vorba – ceva de genul: Putin imi pasa ca nu inteleg neam, macar visul ma tulbura... Or Visul (Cosmarul, mai ales aici) nu reuseste sa te tulbure decat pe mici portiuni – ca si cum Lynch si-ar fi construit filmul (filmat în digital) direct pe platou si ar fi atipit din cand in cand visand alt film, iar cand s-ar fi trezit ar fi povestit acel – alt – film... Anecdota spune ca Lynch ar fi ajuns la titlu ascultand-o – neatent – pe Laura Dern vorbind despre un loc numit „Inland Empire”: I-a placut cum suna, asa ca l-a folosit pentru filmul sau.
De fapt, filmul ar fi trebuit sa se numeasca „In mintea lui David Lynch timp de 3 ore”. Daca va tin nervii, incercati: Hollywoodul nu a fost niciodata mai „sick”!
