Îngeri şi demoni

Recunosc că îl aşteptam. Romanul "Îngeri şi Demoni", deşi departe de faima succesorului său, "Codul lui Da Vinci", este un thriller excelent în ciuda miilor de detractori care-l acuză pe Dan Brown că scrie ca un preşcolar. Nu trebuie să fii Balzac ca să-ţi faci cititorul să pompeze andrenalină timp de câteva ore, iar la acest capitol "Îngeri şi demoni" aproape că nu are egal în peisajul beletristic actual. Cu filmul lui Ron Howard e o cu totul şi cu totul altă poveste.

Reîntoarcerea lui Robert Langdon (Tom Hanks) la Roma se face în condiţii atât de exagerate, încât spectatorul n-ar trebui nici măcar o secundă să caute o urmă de plauzibil sau verosimil. De la minuscula (dar distrugătoarea) cantitate de antimaterie aşezată la loc sigur în catacombele Vaticanului ştii că nimic din ce se va întâmpla pe ecran nu va încerca nici măcar o aparenţă de realism, prin urmare e bine să te bucuri de acest film ca de un montagne russe: s-ar putea să ţi se facă rău la un moment dat, dar sunt şanse să apreciezi alergăturile prin Roma, întorsăturile de situaţie şi momentele când Tom Hanks tace din gură.

Din nefericire, după ce Codul lui Da Vinci a fost acuzat că e prea vorbit, Ron Howard nu schimbă nimic în Îngeri şi demoni, prin urmare Hanks explică în stânga şi în dreapta contextul istoric al grupării Illuminati care ameninţă cu distrugerea întregului Vatican. O scenă antologică se petrece în arhivele aflate într-un adevărat buncăr inexpugnabil: după ce-l pune pe Hanks să-i explice frumoasei Vittoria (Ayelet Zurer) pe îndelete ce-i cu Galileo Galilei şi cu numărul cinci atât de apreciat de Illuminati, regizorul dă pe repede înainte, prin urmare cuplul rupe pagina din manuscrisul lui Galilei şi reîncepe goana.

Fără să aibă vreo şansă la încasări cât de cât apropiate de Codul lui DaVinci, Îngeri şi demoni este un film acceptabil pentru amatorul de decuplare într-un fotoliu de cinematograf cu sonorul dat prea tare. Popcornul şi prietenii cu care să mai chicoteşti din când în când (dar în şoaptă, că nu-i frumos) şi să mai arunci un "ia uite, măi, şi la ăştia", ar ajuta cu ei la vizionarea acestui film care ar putea fi continuat în trei sau patru ani, căci Dan Brown se pregăteşte să scoată un nou roman cu Robert Langdon.
 
Amuzant este că printre explozii şi urmăriri, Ron Howard mai are timp să-şi ceară scuze de la Vatican punând în gura feţelor sale bisericeşti (mi-au adus aminte, oare de ce, de titlul filmului Arsenic şi dantelă veche) replici precum "religia nu-i perfectă, pentru că nici oamenii nu sunt perfecţi", asta fără să pomenim de mostre de înţelepciune, cumpătare şi generozitate ale bisericii catolice. După aceste compromisuri mai că înţelegi de ce Howard s-a supărat pe cardinalii şi episcopii care i-au refuzat invitaţia la film ponegrindu-l cu multă diplomaţie fără să-l vadă. Adevărul e că niciunui reprezentant al Bisericii Catolice nu i-ar conveni să vadă vânzoleala lui Langdon prin locaşurile de cult şi prin bazilica San Pietro, unde se intră şi se iese mai ceva ca într-o/dintr-o toaletă publică.
 
În ceea ce priveşte actorii, pe Tom Hanks îl scuzăm numai pentru (zice-se) enorma sumă de bani primită pentru relongdonizare: dublu-oscarizatul ar fi primit cel mai mare onorariu al tuturor timpurilor (suma vehiculată se ridică la 50 de milioane de dolari), prin urmare mai că înţelegem compromisul făcut. Ayelet Zurer are toate şansele să ajungă un nume mare la Hollywood, dar Îngeri şi demoni e posibil să fie un pas înapoi şi nu unul înainte, în timp ce Ewan McGregor se descurcă excelent în rolul şambelanului progresist şi protagonist al celei mai tari (şi perfide) scene ale filmului.