In mintea lui Gheorghe Preda

de Stefan Dobroiu în 13 Mar 2007
In mintea lui Gheorghe Preda

Unul dintre cele mai asteptate lungmetraje romanesti din 2007, Ingerul necesar, regizat de Gheorghe Preda, este un film cu adevarat necesar. Un regizor nou, un subiect nou, un stil nou, o actrita pentru prima oara in fata camerei de luat vederi, o muzica speciala, toate transforma Ingerul necesar intr-un film inedit in peisajul cinematografic din Romania. Un film neaparat de vazut, in ciuda minusurilor inevitabile, tocmai pentru ca dovedeste clar un lucru pe care il asteptam cu totii: in Romania se pot face filme si despre altceva, nu numai despre saracie, revolutie si probleme sociale.

Ana (Anca Florea) este o femeie tanara, compozitoare de succes. Are o pozitie sociala de invidiat, iar creatiile ei muzicale sunt admirate de toata lumea. Ana locuieste intr-o casa mare, decorata minimalist, si iti lasa impresia ca nu-si poate dori nimic mai mult.  Dar Ana sufera de astm. Combinatia dintre aceasta boala si anumite probleme afective o fac pe frumoasa compozitoare sa prefere singuratatea casei ei. Mai mult, resimte ca pe o agresiune orice apropiere a altcuiva decat cea a lui Kate, o englezoaica, directoarea unei multinationale de publicitate.

In acest context, un necunoscut ii da de la distanta neasteptate si paradoxale dovezi de dragoste. Sunt mesaje ironice, cadouri neasteptate. Toate au ceva in comun: culoarea albastra. Dar ritualul sau de seductie e mai degraba o exhibare a puterii sale. E suficient ca Ana sa-si doreasca ceva si imediat acel ceva devine al ei. Inconjurata de dovezile de afectiune ale necunoscutului, Ana se simte prizoniera. Si se razvrateste.

Sa vedem cum s-a razvratit si Gheorghe Preda impotriva subiectelor prea la moda din cinematografia romana. Aceasta este doar o parte dintr-un interviu mai amplu prezentat in cadrul rubricii "Cinematografia romaneasca" din noul numar al revistei Cinemagia.

Ingerul necesar ti se pare un film necesar?

Mi se pare un film necesar pentru mine pentru ca ma defineste exact. Ca atitudine, stil, estetica...

Privind din exterior, mi se pare necesar mai degraba pentru ca aduce un subiect nou, un stil diferit. De ce nu ai facut un film despre revolutie sau despre aspectele vietii cotidiene, ca multi dintre ceilalti regizori din generatia ta? Nu ma intereseaza deloc filmele sociale, nici politica, nici istoria.

Nu ma intereseaza aspectele vietii romanilor. Mi se pare mult mai captivant ce se intampla in capul meu decat ceea ce se intampla in jurul meu. Deci as putea zice la premiera bine ati venit in capul meu!

Spui ca Ingerul te reprezinta ca atitudine, de ce?

Pentru mine filmul este in primul rand un demers cultural. E locul unde imi exprim deschis preferintele in materie de arta contemporana, literatura, film. In viata imi plac oamenii sofisticati, realitatile ambigui, scriitorii misteriosi, artistii care refuza locurile comune. Drept pentru care filmele pe care incerc sa le fac se adreseaza in primul rand celor care gusta astfel de jocuri intertextuale. Imi place sa cred ca in Romania sunt oameni care intra in sala de cinema doritori sa vada nu o felie de realitate, ci mai degraba o poveste interesanta, cu mai multe straturi de semnificatie. Eu sunt la fel ca Ingerul, cultivat, distant, avand un anume tip de umor.

Daca te reprezinta pe tine, de ce un personaj principal feminin?

Pentru ca sunt fascinat de doua lucruri la ora asta. In primul rand de muzica, in al doilea rand de universul feminin.

Prin urmare un film despre o femeie muziciana...

Da, exact, le-am unit pe cele doua, amandoua sunt la fel de inefabile, la fel de alunecoase, scapa unei perceptii imediate, la ele ajunge intuitia mai degraba decat intelectul.

Uite, din film nu am intuit nici macar o clipa ca ai fi un feminist. Esti? Adica ai ca personaj principal o femeie foarte frumoasa, desteapta, talentata, dorita. Acea femeie este singura, si-si cere incontinuu dreptul la libertate. Sunt mai multe scene in care Ana spune ca totul decurge exact cum vrea ea, ca are totul sub control. Dar nu e chiar asa...

Isi cere mai degraba dreptul la distanta. Asta e dorinta ei, din pacate incalcata in permanenta de necunoscut. M-a interesat la acest film si un alt aspect: traim intr-o epoca a supravegherii fara limite. Media, televiziunea, publicitatea ne supravegheaza dorintele incercand sa ni le satisfaca imediat. Dar nu numai atit, ele ne fabrica dorinte false si imature care duc la o stare de dependenta a noastra de vizual. Necunoscutul din filmul meu nu numai ca supravegheaza nelimitat, dar isi exprima si puterea prin ciudatul sau ritual de seductie, o putere secreta, caci nu-i cunoastem limitele, doar i le putem aproxima.

Si atunci n-o transformi pe Ana intr-o prizoniera, intr-o victima?

Nu, caci ii las totusi liberul arbitru, la urma urmei in finalul filmului e decizia ei de a actiona asa si nu altfel. Atata timp cat dai personajului mai multe optiuni de actiune inseamna ca ii dai inca o speranta. Sigur ca nu-mi plac povestile precise si previzibile, in plus personajele mele au o zona necunoscuta pana si pentru mine, nu ma apropii foarte mult de ele, nu stiu exact ce se petrece in capul lor si uneori ma surprind pana si pe mine cu actiunile lor.

Deci esti un creator generos si deloc atoatecunoscator in ceea ce priveste personajele.

Exact!

Cum ti-a venit ideea filmului, dintr-o data, in urma unei intamplari, in urma unor evenimente povestite de altcineva?

Nu-mi mai amintesc exact imprejurarile, cred ca dupa ce am citit prima data Paul Auster, important scriitor american, care ma fascineaza tocmai prin ambiguitatea povestilor sale fals politiste. In prozele din "Trilogia New York-ului" sunt personaje principale ale caror motivatii ne raman pe veci necunoscute, personaje care joaca rolul de divinitati locale deosebit de puternice si capricioase. Un alt aspect al trilogiei este raritatea dialogurilor, care nici nu au valoare certa de informatie, sunt mai degraba scurte caracterizari contrapunctice ale personajelor. Mie mi-e suficient sa ma exprim din punct de vedere vizual si atat. Mi se pare ca lucrurile cele mai importante din viata unui om se petrec fara dialoguri. Cred ca vizualul e mai aproape de instinctul omului de a percepe realitatea inconjuratoare, iar dialogurile deja tin de formalizare, adica in ultima instanta de cultura. Filmul pe care il scriu acum care se cheama "Jumatate soare, jumatate somn" si nu are deloc dialoguri. Dar trilogia lui Auster e doar unul din punctele de plecare, au mai fost si altele, cum ar fi trei regizori nordici, Ingmar Bergman, Roy Andersson si Christopher Boe, ale caror filme sunt foarte reci, calculate si oarecum farmaceutice din punct de vedere stilistic.

Cum ti s-a parut Reconstruction?

Mi-a placut foarte mult, chiar i-am consacrat si un seminar special in cursul pe care il tin claselor de actori de la UNATC. E o structura narativa complexa, o naratiune compusa din mai multe povesti apartinand diferitelor personaje, la intervale orare diferite si intr-o ordine pe care ti-o stabilesti tu ca spectator cand vezi filmul. La prima vedere este un haos ordonat, la a doua o arhitectura perfect coerenta, un puzzle jucaus.

La Inger m-a impresionat mult scenografia, intr-adevar cuvantul "aseptic" e foarte potrivit, de ce aceasta alegere?

Pentru ca ma agreseaza destul realitatea romaneasca. In plan imaginar voiam ca actiunea sa se desfasoare pe un teritoriu dintr-o tara normala. In plus, m-a fascinat printre altele minimalismul din artele vizuale contemporane, ca si expresionismul abstract din pictura anilor '50. Ma pasioneaza o multime de fotografi, cum ar fi Gottfried Helnwein, Guy Burdin, Philip-Lorca di Corcia, Nadav Kander, Gregory Crewdson, Sarah Moon, Vincent Debanne, Andres Serrano, Joel Peter Witkin si inca vreo cativa. Scenografia filmului am facut-o singur, de la un capat la celalalt, mai intai de nevoie, apoi din pasiune. Cred ca de-acum inainte am sa ma ocup intotdeauna de scenografie. Iar tot ce se vede in Ingerul necesar este adus de afara si creat de mine. Pana si afisul este facut dupa ideea mea de fotograful Florin Andreescu si Mihaela Ularu, autoarea costumelor.

Intr-adevar, afisul e unul dintre cele mai reusite pe care le-am vazut la un film romanesc. Nu ti-e teama totusi ca lumea o sa inteleaga ca-ti izolezi personajul principal si-l pui sa taca?

Nu asta e mesajul, mai degraba am vrut sa sugerez ca personajul feminin ne face partasi la o taina, ca ne atrage atentia ca poate ceva inefabil urmeaza sa se petreaca.

Cum e sa faci film in Romania?

E un exercitiu umilitor in primul rand. Apoi o aventura demna de Don Quijote, o vesnica lupta cu morile de vant. Traim in tara lui "totul se poate intampla", asadar e posibil sa te trezesti fara banii castigati de la stat, fara sa ai certitudinea ca ai unde arata filmul la care ai lucrat trei ani. La noi nu exista mentalitatile unor termene si bugete precise, conditii contractuale clare si-asa mai departe. Din aceasta cauza a face film seamana cu o calatorie spre nicaieri, nu stii unde ajungi, cum esti acolo, si mai ales daca te intorci. Am inceput filmarile in 2004 si iata ca filmul se lanseaza in 2007. Iar scenariul am inceput sa-l scriu in 2000, deci am lucrat la filmul asta sapte ani.

Daca vei lua un premiu, cui i-ai multumi in discursul de 45 de secunde?

In primul rand mie, ca am putut sa suport cele mai halucinante situatii si sa duc acest proiect pana la capat. Dar premiul l-as dedica celor patru persoane fara de care acest film nu s-ar fi realizat: Cristian Lolea (muzica), Silviu Stavila (imagine), Cezar Helmis (producator) si Laura Georgescu (montaj).

Daca ai mai avea 50.000 de euro, trei luni si posibilitatea de a modifica filmul, ce ai schimba?

Nu as mai schimba nimic, Ingerul necesar este o etapa incheiata din viata mea, vreau sa curat "hardul" pe care se gaseste acest film si sa fac putin curat pentru urmatorul.

Părerea ta

Spune-ţi părerea
iustin pe 10 ianuarie 2010 01:15
Stupid.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Dosarele X

jinglebells