Singurul film românesc selectat pe lista scurtă a European Film Awards, Dinți de lapte este o peliculă aparte, care demonstrează sensibilitatea lui Mihai Mincan față de lumea înconjurătoare și față de personajele pe care le înfățișează. Filmul este redat din perspectiva unui copil, iar regizorul construiește cu abilitate atmosfera apăsătoare a ultimelor luni de comunism - probabil alimentată de propria experiență, întrucât avea doar nouă ani la Revoluție - și acordă o deosebită atenție imaginii instabile și sunetelor pătrunzătoare, recreând atât epoca, cât și un sentiment acut de spaimă: pericolul pare că bântuie permanent.
Circuitul festivalier al filmului a fost remarcabil, cu premiera mondială la Festivalul de la Veneția, în secțiunea Orizzonti, urmată de o proiecție la Toronto, în secțiunea Centrepiece, dedicată producțiilor recunoscute internațional. Povestea o urmărește pe Maria (Emma Ioana Mogoș), o fetiță de zece ani a cărei soră (Lara Maria Alexandra Comănescu) dispare misterios după e trimisă să arunce gunoiul. Atât Maria, cât și părinții săi (Marina Palii și Igor Babiac) sunt devastați de pierdere și încearcă să dea de urmele fetei, în timp ce un milițian aparent bine intenționat (István Teglas) deschide o anchetă. Acțiunea se desfășoară într-un oraș industrial (precum Lupeni), în aprilie și octombrie ’89, iar apoi în martie ’90. Locația și perioada aleasă imprimă peliculei o identitate vizuală aparte, iar scenografa Anamaria Țecu și designerul de costume Dana Părăruz contribuie considerabil la reconstituirea autentică a epocii, întrucât texturile și culorile alese conferă filmului un aer fidel anilor '80 și un simț estetic rafinat.
Încă de la început devine clar că narațiunea este una puternic subiectivă, cu cadre strânse pe chipurile actorilor, filmate cu camera din mână, ce accentuează senzația de instabilitate emoțională și claustrofobie. Mincan, alături de directorul de imagine George Chiper-Lillemark, caută permanent să se mențină aproape de perspectiva Mariei, ceea ce se poate remarca prin încadrare - protagonista e constant în prim-plan, în timp ce alte personaje sunt poziționate la periferia cadrului - și prin modul în care filmul fragmentează sau extinde percepția realității în funcție de ceea ce vede sau înțelege fetița. Adesea, camera mânuită abil de operatorul Andrei Oană își mută atenția de la chipurile celor care vorbesc spre gesturi, obiecte folosite în scenă, detalii din decor sau costume, Mincan pierzând temporar interesul față de discuții și fiind mai fascinat de lumea construită în film. Uneori chiar rămânem secunde întregi cu personajele în întuneric, iar aici designul de sunet realizat de Nicolas Becker sporește senzația de neliniște și pericol.
În ceea ce privește actoria, Dinți de lapte nu duce lipsă de interpretări puternice și convingătoare. Tânăra Emma Ioana Mogoș, într-un rol principal deloc ușor, creează cu multă îndemânare un personaj complex și exprimă o gamă largă de emoții prin priviri sugestive și reacții faciale subtile. Marina Palii și Igor Babiac se descurcă excelent în rolul părinților și, chiar dacă nu apar prea des, putem resimți facil durerea inimaginabilă pe care o traversează personajele lor: Palii oscilează între furia față de progresul insignifiant al autorităților și tandrețea față de fetiță și soț, iar Babiac își ține cu greu emoțiile în frâu, sugerând suferința copleşitoare a unui individ neputincios. Rolul milițianului i se potrivește perfect lui István Teglas, care prin înfățișarea sa - mustață, chelie - și comportamentul ambiguu, mai degrabă reținut decât proactiv, creează un personaj misterios, ambivalent.
Este limpede că în Dinți de lapte Mincan pune accentul pe atmosfera copleșitoare în detrimentul narațiunii. Tensiunea din film se simte în mare măsură precum un ceaun lăsat la fiert, care nici nu dă pe dinafară, dar nici nu se oprește vreodată din clocotit. Spre final, tonul pare că virează spre horror, atunci când fetița descoperă o cameră stranie, dar este doar o turnură de moment ce sporește intensitatea. În cele din urmă, ne întoarcem la acea stare de neliniște constantă fără vreun răspuns clar cu privire la întrebările ridicate de premisă, fapt ce ar putea nemulțumi o parte a publicului axată pe o narațiune mai clasică și explicită.
La premiera de gală, Mihai Mincan le-a mulțumit spectatorilor „pentru răbdare”. Într-adevăr, filmul cere timp și atenție pentru a se revela, dar odată ce o face, realizezi că te-ai cufundat deja în această lume stranie, apăsătoare, a unei fetițe a cărei copilărie e întreruptă în timp ce în jurul ei un regim politic îşi dă duhul. Iar această călătorie interioară a protagonistei merită pe deplin răbdarea noastră.
