"Eden Is West"

[Pitbull]

"Eden Is West" - Lungul drum...
...de la intenţie la realizare

Un concurs de împrejurări a făcut ca ultimul film al lui Costa Gavras să fie realizat aproape concomitent cu splendidul "Podul de flori" al lui Thomas Ciulei, faţă de care se situează într-o poziţie aproape complementară. Prin "Eden Is West", emigrantul grec de odinioară, acum un adevărat "clasic în viaţă" al filmului francez (şi, poate, cel mai important autor universal de filme politice) urmăreşte să aducă, printre altele, şi un omagiu acestor oameni care îşi lasă în urmă cele mai fundamentale repere - casa, familia, teritoriul - în căutarea unui iluzoriu "paradis". Ambele filme sunt profund originale - dar în sensuri diferite. Ciulei abordează problema din perspectiva opusă: a familiei rămase acasă, purtătoare a efectelor insidioase ale destrămării (fie şi temporare). Gavras, la rândul său, deşi urmăreşte destinul emigrantului, la fel cum au făcut-o în ultimii ani încă cel puţin zece-douăzeci de filme (ca să ne referim numai la cele mai importante), devine original în raport cu el însuşi, adoptând un cu totul alt ton şi stil, în cheie liric-sentimentală cu accente de comedie, faţă de tăioasele şi necruţătoarele disecţii politice cu care ne-a obişnuit.
Motivaţiile artistului sunt multiple, dar şi simple totodată: dincolo de caracterul personal (deşi nu şi biografic!) al poveştii (în amintirea vremurilor când el însuşi era un tânăr grec venit la Paris să studieze), Gavras îşi propune că aducă un omagiu acestei comunităţi a dezrădăcinaţilor, pe care extrema dreaptă din ţările civilizate îi demonizează, iar marea masă gregară îi tratează cu desconsideraţie iresponsabilă. Solidar cu emigranţii, autorul preferă să evite cărările bătute ale filmelor de factură dramatică, cu note grave, optând pentru o soluţie vesel-amăruie menită să suscite sentimente pozitive faţă de "aceşti oameni de care lumea vestică are nevoie". Oricum, poziţia sa atât de generoasă nu poate evita anumite derapaje teziste, faţă de ambele grupări implicate - pe de o parte, masele de nomazi care, chiar şi paşnici (ca să nu vorbim aici şi despre componenta lor infracţională) debalansează grav echilibrul social al oraşelor occidentale, iar pe de o parte, reacţiile până la un punct legitime, dar dincolo de acest nivel preponderent xenofobe, ale apusenilor (plus, desigur, inconştienţa cu care aceştia, la nivel atotcuprinzător, au favorizat amplificarea endemică a emigraţiei de masă, prin fenomenul joburilor ieftine, sau prea "necuşere" pentru nativi). Practic, din dorinţa de a împăca pe toată lumea, autorul îşi alege un protagonist idealizat, în confruntare cu o pleiadă întreagă de localnici buni dar cu lipsuri - o perspectivvă nefericit de restrânsă asupra unei realităţi atât de ample şi complexe.
Pornind de aici, scenariul în sine, scris cu concursul lui Jean-Claude Grumberg, urmăreşte construcţia aproape rectilinie a unui road-movie, de la un moment dat dezamăgitor de previzibil. E o formulă surprinzătoare, pentru un cineast pe care timpul îl consacrase ca elaborat, riguros şi mereu surprinzător - chiar şi în cazul unor docudrame ca «Z» sau «L'Aveu», unde limitele impuse de caracterul istoric real al subiectelor nu ajungeau să compromită dezideratele dramaturgice. Povestea lui Elias se inspiră doar larg şi general din realitatea migraţiilor contemporane, asumându-şi chiar pariul (câştigat) al unei origini etnice şi naţionale imaginare: numele lui poate aparţine aproape oricărei ţări din spaţiul mediteranean, tipologia este de asemenea generică, iar cele câteva fraze neaoşe schimbate cu compatrtioţii sunt compuse într-o limbă imaginară, cu structură aproximativ latină şi inflexiuni vag semitice.
În aceste condiţii, cineastul beneficia de o mult mai mare libertate scenaristică decât în marile lui filme - şi, în chip ciudat, se cantonează în simplism şi schematism. Mai mult decât atât, renunţă şi la precizia nemiloasă a observatorului analitic, care diseca atât de meticulos organismul unei dictaturi din America Latină («État de siège») sau dispariţia unui cetăţean incomod ("Missing"), şi se avântă în direcţia unor metafore dezamăgitor de facile - începând chiar cu începutul: evident, titlul "Paradisul e în Vest", deşi se declară ideatic, e în fond doar enunţiativ explicit; în continuare, aruncarea actelor în mare semnifică străveziu pierderea identităţii (şi în plan noologic, nu numai civil), după care Elias eşuează pe plaja exclusivistă a unei staţiuni de nudişti (se putea altfel?) numită... Eden! Luat drept instalator, e pus să desfunde un W.C., vârându-şi la propriu braţul, pân-la cot, în apa cu fecale - după care, iluzionistul în turneu îl ia ca asistent momentan, punându-l să dispară efectiv în "Toaleta morţii" (alte imagini vârâte cu deştu-n ochi). La despărţire, îi dă o carte de vizită, invitându-l: "Dacă ajungi la Paris, vino să mă vezi" - de unde se conturează şi tema centrală a personajului: drumul neabătut spre Paris, unde speră că-l aşteaptă şansa unei slujbe. Multe alte "metafore" de aceeaşi factură expozitivă se succed pe parcurs, până la secvenţa finală, cu dăruirea "baghetei magice" care nu foloseşte la nimic - spre a sintetiza principalul mesaj al filmului: că nimic nu se obţine ca prin farmec! Pe lângă naivitatea ideii, intenţia de metaforă scârţâie şi la nivelul construcţiei, fiind insuficient susţinută cu argumente.
Nu doar tendinţa spre metaforizări excesive se dovedeşte neinspirată pentru pragmaticul Costa-Gavras, ci şi felul cum cochetează cu elementele comicului (un alt gen care se confirmă ca fiindu-i eminamente străin). Parcursul (nu neapărat iniţiatic) al eroului este jalonat de numeroase episoade de natură anecdotică şi vodevilescă - care, din păcate, eşuează rapid în stereotipie. Cel mai demonetizat leit-motiv este acela al "personajelor expeditiv-superficiale", care-l iau pe Elias drept altceva şi-l tratează ca atare, după reţeta farsei. Soluţia oboseşte încă din primele secvenţe, desfăşurate în zaharosul Eden - dar în continuare se mai repetă de nu ştiu câte ori. La fel de rapid se ieftineşte şi refrenul poliţiştilor cu care protagonistul dă nas în nas la tot pasul, şi (efectiv!) după fiecare colţ de stradă, casă sau gard. Uneori se lasă cu urmăriri sau alte incidente, alteori nu - dar repetitivitatea depăşeşte cu mult limitele unui dozaj adecvat. Culmea, ajunge chiar să rateze o altă "farsă", nu genială dar cu posibile sclipiri: momentul când Elias se sperie şi pentru a zecea oară de nişte poliţişti care legitimează un magrebian, de fapt în faţa unei echipe de filmare iniţial neobservate. O altă echipă (de televiziune, acum), apare nemotivat pe fundalul secvenţei cu corturile. E foarte adevărat că, la origine, Costa-Gavras îşi propusese sugestia unei societăţi suprasaturate mediatic, în care omniprezenţa televiziunii creează un climat de-a dreptul orwellian - dar, şi de astă dată, lung e drumul de la nobila intenţie până la realizarea ei realmente conotativă.
Contribuie la acest exerciţiu de futilitate şi ratarea totală a personajului principal - interpretat (culmea!) de talentatul Riccardo Scamarcio, care în "Fratele meu este fiu unic" (Daniele Luchetti, 2007) reuşise un rol memorabil. Aici, vina nu este a lui, ci a textului, care din dorinţa (legitimă, altminteri) de a propune un arhetip cât mai universal al emigrantului îl idealiezează şi-l aplatizează până la estomparea totală. Lui Elias îi lipsesc nu numai o origine clar definită, o limbă şi o religie (ceea ce n-ar fi fost tocmai rău) ci şi (ceea ce nu e bine deloc) personalitatea de individ uman, datele oricărui conflict (interior sau exterior), facultăţile reactive (în contact cu toate peripeţiile prin care trece) şi, implicit, o necesară evoluţie în timp. Nu se rdică la înălţimea lui Ali, din "Angst essen Seele auf" (R.W. Fassbinder, 1974), sau măcar la nivelul lui Ahmed, din "Mektoub" (Ali Ghalem, 1970). Rămâne tot timpul inert, impersonal şi inconsistent, iar tăcerile şi privirile lui Scamarcio se vădesc neputincioase de a însufleţi un caracter lipsit de suflu din scriitură.
Din fericire, lucrurile stau surprinzător de bine în jurul lui. Ca motto al filmului, Gavras şi-a ales sloganul: "Fiecare om are propria lui poveste" - şi, într-adevăr, mai toate personajele secundare, episodice ori doar cu valenţe de figuraţie schiţează, laconic dar sugestiv, asemenea poveşti. Îi amintesc, fugitiv, pe bogătaşul rus al cărui copil a aruncat în W.C. peruca de păr natural a amantei, pe nemţoaica profesionistă, cu familie, delectându-se cu o aventură amoroasă în vacanţă, pe cei doi pensionari care la vederea emigranţilor înecaţi pe plajă comentează: "Acum nu mai putem face baie aici..." / "Nu-i nimic, ăştia au şi piscină" (din păcate, gagul macabru imediat următor, cu copilul care intră-n apă îmbrăcat "ca să înot şi eu ca ei" e forţat), pe şoferul escroc, pe camionagiii discret-gay, cuplul de greci nouveaux-riches din Alpi, ospătarul sufletist de la terasa-bistro, sau trecătoarea care-i dăruieşte o haină mai avantajoasă - Anny Duperey, într-o briliantă participare extraordinară. Culmea, tocmai personajul emblematic al scamatorului (Ulrich Tukut) e mult mai sărac decât cea mai mare parte a acestei galerii înconjurătoare - iar antagoniştii de orice fel (paznicii de la Eden, poliţiştii de orice fel, etc.) rămân şi ei destul de operetistici.
În orice caz, bogata experienţă de povestitor a lui Costa-Gavras îşi spune cuvântul, iar neîmplinirile stratului epic se mai atenuează, cât de cât, la nivel narativ: liniara aventură e povestită cu oarecare nerv, evitând plictiseala şi, în mare parte, amortizând şi efectul exasperant al clişeelor - inclusiv cu concursul imaginii expresive a lui Patrick Blossier, la fel de capabil să filmeze cuceritor traversarea cu vaporaşul ruginit al călăuzelor, trecerea Alpilor, sau străzile mereu surprinzătoare ale Oraşului Lumină - splendid (ca imagine, dacă nu şi ca subtilitate), cadrul final cu Turnul Eiffel care se aprinde sub "efectul" baghetei magice, spre a încheia povestea ca o altă marcă a aceluiaşi paradis intangibil. Chiar dacă a obosit la rândul lui, la fel ca alţi colegi de generaţie, Costa-Gavras măcar nu şi-a uitat meseria - şi sper ca acest ocol experimental pe tărâmuri străine estetic să nu reprezinte nici o permanentizare, nici un cântec de lebădă.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 aprilie, 2009, h. 01:00-02:47
Bucureşti, România

[razi]

Un film absolut superb cu un actor la fel de superb care-si poarta rolul cu brio. E un film care e si frumos din toate punctele de vedere, povestea e superb de urmarit, insa mai importat este idea din spatele lui. Un film despre emigrantii de oriunde, costa-gavras insista sa-l faca un emigrant universal care se ciocneste cu diversele culturi ale lumi si personalitati individuale, fiecarei astfel de ciocniri ii urmeaza o intamplare, trista sau vesela insa mereu superba si plina de inteles pentru privitor. Un film tinut la inaltime asa cum trebuie de un mare regizor

[Pauline Kael]

"Eden Is West" - Lungul drum...
...de la intenţie la realizare

Un concurs de împrejurări a făcut ca ultimul film al lui Costa Gavras să fie realizat aproape concomitent cu splendidul "Podul de flori" al lui Thomas Ciulei, faţă de care se situează într-o poziţie aproape complementară. Prin "Eden Is West", emigrantul grec de odinioară, acum un adevărat "clasic în viaţă" al filmului francez (şi, poate, cel mai important autor universal de filme politice) urmăreşte să aducă, printre altele, şi un omagiu acestor oameni care îşi lasă în urmă cele mai fundamentale repere - casa, familia, teritoriul - în căutarea unui iluzoriu "paradis". Ambele filme sunt profund originale - dar în sensuri diferite. Ciulei abordează problema din perspectiva opusă: a familiei rămase acasă, purtătoare a efectelor insidioase ale destrămării (fie şi temporare). Gavras, la rândul său, deşi urmăreşte destinul emigrantului, la fel cum au făcut-o în ultimii ani încă cel puţin zece-douăzeci de filme (ca să ne referim numai la cele mai importante), devine original în raport cu el însuşi, adoptând un cu totul alt ton şi stil, în cheie liric-sentimentală cu accente de comedie, faţă de tăioasele şi necruţătoarele disecţii politice cu care ne-a obişnuit.
Motivaţiile artistului sunt multiple, dar şi simple totodată: dincolo de caracterul personal (deşi nu şi biografic!) al poveştii (în amintirea vremurilor când el însuşi era un tânăr grec venit la Paris să studieze), Gavras îşi propune că aducă un omagiu acestei comunităţi a dezrădăcinaţilor, pe care extrema dreaptă din ţările civilizate îi demonizează, iar marea masă gregară îi tratează cu desconsideraţie iresponsabilă. Solidar cu emigranţii, autorul preferă să evite cărările bătute ale filmelor de factură dramatică, cu note grave, optând pentru o soluţie vesel-amăruie menită să suscite sentimente pozitive faţă de "aceşti oameni de care lumea vestică are nevoie". Oricum, poziţia sa atât de generoasă nu poate evita anumite derapaje teziste, faţă de ambele grupări implicate - pe de o parte, masele de nomazi care, chiar şi paşnici (ca să nu vorbim aici şi despre componenta lor infracţională) debalansează grav echilibrul social al oraşelor occidentale, iar pe de o parte, reacţiile până la un punct legitime, dar dincolo de acest nivel preponderent xenofobe, ale apusenilor (plus, desigur, inconştienţa cu care aceştia, la nivel atotcuprinzător, au favorizat amplificarea endemică a emigraţiei de masă, prin fenomenul joburilor ieftine, sau prea "necuşere" pentru nativi). Practic, din dorinţa de a împăca pe toată lumea, autorul îşi alege un protagonist idealizat, în confruntare cu o pleiadă întreagă de localnici buni dar cu lipsuri - o perspectivvă nefericit de restrânsă asupra unei realităţi atât de ample şi complexe.
Pornind de aici, scenariul în sine, scris cu concursul lui Jean-Claude Grumberg, urmăreşte construcţia aproape rectilinie a unui road-movie, de la un moment dat dezamăgitor de previzibil. E o formulă surprinzătoare, pentru un cineast pe care timpul îl consacrase ca elaborat, riguros şi mereu surprinzător - chiar şi în cazul unor docudrame ca «Z» sau «L'Aveu», unde limitele impuse de caracterul istoric real al subiectelor nu ajungeau să compromită dezideratele dramaturgice. Povestea lui Elias se inspiră doar larg şi general din realitatea migraţiilor contemporane, asumându-şi chiar pariul (câştigat) al unei origini etnice şi naţionale imaginare: numele lui poate aparţine aproape oricărei ţări din spaţiul mediteranean, tipologia este de asemenea generică, iar cele câteva fraze neaoşe schimbate cu compatrtioţii sunt compuse într-o limbă imaginară, cu structură aproximativ latină şi inflexiuni vag semitice.
În aceste condiţii, cineastul beneficia de o mult mai mare libertate scenaristică decât în marile lui filme - şi, în chip ciudat, se cantonează în simplism şi schematism. Mai mult decât atât, renunţă şi la precizia nemiloasă a observatorului analitic, care diseca atât de meticulos organismul unei dictaturi din America Latină («État de siège») sau dispariţia unui cetăţean incomod ("Missing"), şi se avântă în direcţia unor metafore dezamăgitor de facile - începând chiar cu începutul: evident, titlul "Paradisul e în Vest", deşi se declară ideatic, e în fond doar enunţiativ explicit; în continuare, aruncarea actelor în mare semnifică străveziu pierderea identităţii (şi în plan noologic, nu numai civil), după care Elias eşuează pe plaja exclusivistă a unei staţiuni de nudişti (se putea altfel?) numită... Eden! Luat drept instalator, e pus să desfunde un W.C., vârându-şi la propriu braţul, pân-la cot, în apa cu fecale - după care, iluzionistul în turneu îl ia ca asistent momentan, punându-l să dispară efectiv în "Toaleta morţii" (alte imagini vârâte cu deştu-n ochi). La despărţire, îi dă o carte de vizită, invitându-l: "Dacă ajungi la Paris, vino să mă vezi" - de unde se conturează şi tema centrală a personajului: drumul neabătut spre Paris, unde speră că-l aşteaptă şansa unei slujbe. Multe alte "metafore" de aceeaşi factură expozitivă se succed pe parcurs, până la secvenţa finală, cu dăruirea "baghetei magice" care nu foloseşte la nimic - spre a sintetiza principalul mesaj al filmului: că nimic nu se obţine ca prin farmec! Pe lângă naivitatea ideii, intenţia de metaforă scârţâie şi la nivelul construcţiei, fiind insuficient susţinută cu argumente.
Nu doar tendinţa spre metaforizări excesive se dovedeşte neinspirată pentru pragmaticul Costa-Gavras, ci şi felul cum cochetează cu elementele comicului (un alt gen care se confirmă ca fiindu-i eminamente străin). Parcursul (nu neapărat iniţiatic) al eroului este jalonat de numeroase episoade de natură anecdotică şi vodevilescă - care, din păcate, eşuează rapid în stereotipie. Cel mai demonetizat leit-motiv este acela al "personajelor expeditiv-superficiale", care-l iau pe Elias drept altceva şi-l tratează ca atare, după reţeta farsei. Soluţia oboseşte încă din primele secvenţe, desfăşurate în zaharosul Eden - dar în continuare se mai repetă de nu ştiu câte ori. La fel de rapid se ieftineşte şi refrenul poliţiştilor cu care protagonistul dă nas în nas la tot pasul, şi (efectiv!) după fiecare colţ de stradă, casă sau gard. Uneori se lasă cu urmăriri sau alte incidente, alteori nu - dar repetitivitatea depăşeşte cu mult limitele unui dozaj adecvat. Culmea, ajunge chiar să rateze o altă "farsă", nu genială dar cu posibile sclipiri: momentul când Elias se sperie şi pentru a zecea oară de nişte poliţişti care legitimează un magrebian, de fapt în faţa unei echipe de filmare iniţial neobservate. O altă echipă (de televiziune, acum), apare nemotivat pe fundalul secvenţei cu corturile. E foarte adevărat că, la origine, Costa-Gavras îşi propusese sugestia unei societăţi suprasaturate mediatic, în care omniprezenţa televiziunii creează un climat de-a dreptul orwellian - dar, şi de astă dată, lung e drumul de la nobila intenţie până la realizarea ei realmente conotativă.
Contribuie la acest exerciţiu de futilitate şi ratarea totală a personajului principal - interpretat (culmea!) de talentatul Riccardo Scamarcio, care în "Fratele meu este fiu unic" (Daniele Luchetti, 2007) reuşise un rol memorabil. Aici, vina nu este a lui, ci a textului, care din dorinţa (legitimă, altminteri) de a propune un arhetip cât mai universal al emigrantului îl idealiezează şi-l aplatizează până la estomparea totală. Lui Elias îi lipsesc nu numai o origine clar definită, o limbă şi o religie (ceea ce n-ar fi fost tocmai rău) ci şi (ceea ce nu e bine deloc) personalitatea de individ uman, datele oricărui conflict (interior sau exterior), facultăţile reactive (în contact cu toate peripeţiile prin care trece) şi, implicit, o necesară evoluţie în timp. Nu se rdică la înălţimea lui Ali, din "Angst essen Seele auf" (R.W. Fassbinder, 1974), sau măcar la nivelul lui Ahmed, din "Mektoub" (Ali Ghalem, 1970). Rămâne tot timpul inert, impersonal şi inconsistent, iar tăcerile şi privirile lui Scamarcio se vădesc neputincioase de a însufleţi un caracter lipsit de suflu din scriitură.
Din fericire, lucrurile stau surprinzător de bine în jurul lui. Ca motto al filmului, Gavras şi-a ales sloganul: "Fiecare om are propria lui poveste" - şi, într-adevăr, mai toate personajele secundare, episodice ori doar cu valenţe de figuraţie schiţează, laconic dar sugestiv, asemenea poveşti. Îi amintesc, fugitiv, pe bogătaşul rus al cărui copil a aruncat în W.C. peruca de păr natural a amantei, pe nemţoaica profesionistă, cu familie, delectându-se cu o aventură amoroasă în vacanţă, pe cei doi pensionari care la vederea emigranţilor înecaţi pe plajă comentează: "Acum nu mai putem face baie aici..." / "Nu-i nimic, ăştia au şi piscină" (din păcate, gagul macabru imediat următor, cu copilul care intră-n apă îmbrăcat "ca să înot şi eu ca ei" e forţat), pe şoferul escroc, pe camionagiii discret-gay, cuplul de greci nouveaux-riches din Alpi, ospătarul sufletist de la terasa-bistro, sau trecătoarea care-i dăruieşte o haină mai avantajoasă - Anny Duperey, într-o briliantă participare extraordinară. Culmea, tocmai personajul emblematic al scamatorului (Ulrich Tukut) e mult mai sărac decât cea mai mare parte a acestei galerii înconjurătoare - iar antagoniştii de orice fel (paznicii de la Eden, poliţiştii de orice fel, etc.) rămân şi ei destul de operetistici.
În orice caz, bogata experienţă de povestitor a lui Costa-Gavras îşi spune cuvântul, iar neîmplinirile stratului epic se mai atenuează, cât de cât, la nivel narativ: liniara aventură e povestită cu oarecare nerv, evitând plictiseala şi, în mare parte, amortizând şi efectul exasperant al clişeelor - inclusiv cu concursul imaginii expresive a lui Patrick Blossier, la fel de capabil să filmeze cuceritor traversarea cu vaporaşul ruginit al călăuzelor, trecerea Alpilor, sau străzile mereu surprinzătoare ale Oraşului Lumină - splendid (ca imagine, dacă nu şi ca subtilitate), cadrul final cu Turnul Eiffel care se aprinde sub "efectul" baghetei magice, spre a încheia povestea ca o altă marcă a aceluiaşi paradis intangibil. Chiar dacă a obosit la rândul lui, la fel ca alţi colegi de generaţie, Costa-Gavras măcar nu şi-a uitat meseria - şi sper ca acest ocol experimental pe tărâmuri străine estetic să nu reprezinte nici o permanentizare, nici un cântec de lebădă.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
1 aprilie, 2009, h. 01:00-02:47
Bucureşti, România

Cand or sa apara cronici adevarate pe Cinemagia? ca p-astea vad ca nu le citeste nimeni.

[Suspect de bizar]

Cand or sa apara cronici adevarate pe Cinemagia? ca p-astea vad ca nu le citeste nimeni.

Zise ALS.