Go Back   Cinemagia Forum > De toate pentru toti > Cafenea

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 07 Feb 2021, 17:30   #561
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 597
Autorul "Meșterului", 130 de ani, Adrian Maniu, născut la 6 februarie 1891 - decedat în 1968 aprilie 20 Bucureşti, unul dintre întemeietorii "Gândirii"- (alături : Cezar Petrescu și Gib Mihăescu) -, debutează în interbelic, ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară", trece prin modernism și tradiționalism, dramaturg (piesa "Fata din dafin"), traduce "Balade populare ruse”, 1954, "Basme de Puskin”, 1953, "Cantecul Niebelungilor”, 1958 -; ("Meșterul a înțeles, că lumea nouă, Biserica nouă, nu va putea învinge păgânismul - care năruia temeliile - decât întunecându-l prin jertfă. E aceiași jertfă eternă a creștinismului, jertfa fecundă, creatoare") - scrie Mircea Eliade într-un articol dedicat poetului,**Cea mai curată dintre femei/ Cea mai iubită dintre soții/ Cea care va veni întâi/ În pietre o vom zidi/ Zidul are să ție - zidul are să ție/ O să-l păzească o umbră vie**(3 acte în versuri, "22/1925), realizare de exceptie,**Menirea mea când templul e sfârșit,
Când clopotu"a sunat și s-a oprit,
Menirea mea îmi cere mai mult ș-acum zborul
Îmi dă prilejul să fiu iar făptuitorul.
Rămas bun Voevoade...Rămas bun lucrători...
Vă temeați de cel cu fruntea"n nori...
Rămas bun...zborul meu învinge viața.**("drama lui A.Maniu e construită sobru, cu nelămurite coborâri în adâncuri de suflete, cu inovații străbătute de un autentic, deși involuntar, misticism, cu intuiția marelui conflict care frământă conștiințele, răstoarnă poziții și coboară fiorii imenselor forțe vitale ce ne înconjoară- Misterul e cu adevărat și un mister dramatic" - scrie Eliade);<în "Mesterul" cuvântă : O făptură, Cumințenia pământului, Altă Făptură, Un faun, Un călugăr, Un socotitor, Boierii trecând : **Ceea ce a facut e minunat
Privește numai brîul ăsta în care bat
Aripile păsărilor de aur, în plisc cu clopoței
Din care sunetul dumnezeesc adie**
***
A.Maniu**Sufletul meu, nufăr pe ape/ Gândul de-acum, val moleşit/ Viaţa-n zadar vrea să mă-ngroape/ Totu-i sfârşit/ Dragostea mea, apă înceată şi verde/ Între nămoalele moi/ sufletul meu, albele foi îşi pierde/ albele foi/ Cad înserări, triste-n târziu lâncezite/ palide zări. Soare rănit/ trimite nopţii pe nesimţite/ somn veştejit/ Stelele, vechi luminiţe de ceară/ dorul trecut din pierdut înnoiesc/ moarte destine din tine-au să ceară/ jocul firesc/ Sufletu - nfrânt – intră ca nufăru - n ape/ Tot mai adânc, în el adâncit/ Totu-i departe, totu-i aproape/ tot/ În sfârşit**
***
D=nu Schelet :**Am scos din ascunzatoarea ei o statuetă indiană și o sărut e statuia în bronz negru a unei sfinte sau a unei dantuitoare, statuia vine din India și asta e pentru mulți principalul. Dar nu o vede nimeni, fiindcă o țin ascunsă de cei mulți = inaintea mea a iubit=o un englez care mi-a lăsat=o fiindcă îi plăceau poeziile mele. Sînt lucruri pe care ar trebui sa nu le spun. Apoi am închis bine ușa. În frig vârtejul nehotararilor joacă și mai mult. O înțepătura de argint în vâna brațului picură vechea obișnuință. Statuia indiană când o deschizi are tot ce trebuie pentru o serie întreagă de plăceri = medicina religiilor antice! Vederile îmi sînt acum luate. Simt cum rațiunea mi se desprinde și cade în chaos așa că un fruct prea copt pe o ramură. Aud numai un zgomot ciudat ca și când două din picioareke unui scaun vechi s=ar fi desprins și ar umbla singure. Ah! scaunele vechi se ridică tot ca și scaunele tinere! Pentru mine asta e o cugetare = cugetare nefiind decât o oboseală asupra căreia te oprești mai mult = a, = dar a venit d=nu Schelet! L-am invitat pe scaun = mâinile lui nu se astâmpara și tot vor să solfecieze pe masă. Eu îndepărtez statueta de bronz negru. Picioarele lui sunt arcuri de os pe care atârnă pantalonii de dril foarte mult călcati. Văd numai vârful ghetelor : parcă sunt capete de șobolani. Vreau să vorbesc că să nu înțeleagă că observ și spui :
= D= le Schelet de ce ești schelet? El= nu= eu sunt arta! Când viu sunt neînțeles, deci nu exist = când stau sunt înțeles. Observi : Imediat că nu mai sînt neînțeles sunt înțeles = fiind înțeles numaidecât un schelet = fiindcă un lucru deja înțeles = deja prins în tine nu mai are vreo importanță fiindcă e înțeles.
Urmează o pauză în care falca lui căutând să revie la nemișcare se clatina că și când ar mai mesteca în dreapta si în stânga. = Vrei să mănânci ceva? Ești foarte slab, D=le Schelet.
= Nu, eu mănânc vorbe. Ai văzut plante care prind muște, tot așa eu mă hrănesc cu suferințe. Obiectai că asta îi stricase dinții. Îmi replică o frază pe care o țin minte incomplet: = Oscar Wilde și-a vândut dinții că să aibă ce mânca = ha=ha=ha. Nu mai putui să-l opresc = deschisese statueta indiană și fără să mă întrebe, domnul Schelet își sumese mâneca brațului făcându=și o injecție într-o căpătană de ciolan = îmi rupea din nebăgare de seamă ultimul ac și acum se uita la mine pentru greșeala ce voia să-l iert; îi spusei să se uite la statueta de bronz = mi-o dăruise un englez nebun și milionar. Repetai, nu era american, era englez = își luase o orchestră din cei mai buni muzicanți pe iahtul lui care pleca în mare să-i cânte pe Beethoven în furtună = și înțelegi, marea a scuipat într-o noapte clape de pian, timbale și un joben negru (Are și el un joben negru).**
***
Poemul = (Biserica neagră) :
**Lăcaș de rugăciune, corabie în ceață
Subt luna=închisă= n cearcăn bătut pe infinit
Alături de ruină un măr bătrân, chircit
Întinde vine negre, lipsite de verdeață
O pasăre din neguri cânta, părea că spune
Prin întuneric jalea, scânteie de cleștar
Deodată căzu rouă de stele în altar
Și acest ruptă umbra sub bolta de cărbune
Dar sus de tot în turlă, un clopot de aramă
Sucit de=un preot negru, se vaită întruna
În ceruri mohorâte s=a îngropat greu luna
Iar giulgiul ei din urmă pe cruce se destramă.**
***
Salomeea (1915) - (VII) Moartea Salomeei 'Tată, câinii tăi m-au gonit din curte/ și slugile tale m-au scuipat/ Tu m-ai pedepsit pentru omul din pământ/ care vorbea prea mult/ de zenit..")
***
**Salomeea moare, distrată de nemurire.
O buclă din părul ei, o așează un înger în cuiul
unei stele, în vederea recreațiunei cometare
și întru spaima Astrologului de la Curte.
Apoi, o spumă palidă întrece buzele ei, pahar
în care s-a tulburat mustul, strivit din strugurii
dorinței, de piciorul întâmplărilor dezlănțuite
când trec în alegorie.
Seara devine, dintrodată, inevitabilă prin
obișnuință, în revărsări de culoare din triluri
de garanță.
Roaba își înțeapă pieptul cu un ac de siguranță,
desăvârșind ceremonialul.
Pe mormânt au să înflorească crini negri, și au
să treacă păsări cu picioare de aur, pe cerul
care a fost verde.
Dar nu e chiar fastuoasa înmormântare cu
torțe!**
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 14 Mar 2021, 23:18   #562
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 597
"Le piéton de Paris", Léon-Paul Fargue, născut 1876 martie 4,** Ce lieu poétique où l’homme en marche s’efforce de définir le secret de ses jours** - decedat 1947 noiembrie 24, la 71 de ani, ("Poèmes", Gallimard ) :
** Un braț lung ștampilat cu aur alunecă din vârful copacilor
Începe să coboare și să claxoneze în ramuri.
Frunzele și florile se înghesuie împreună și se înțeleg.
Am văzut orveta alunecând în seara blândă.
Diane pe iaz se apleacă și își pune masca.
Un pantof din satin aleargă în poiană.
Ca o amintire a cerului care ajunge la orizont.
Barcile nopții sunt gata de plecare.
Alții vor veni și se vor așeza pe scaunul de fier.
Alții vor vedea acest lucru când nu voi mai fi.
Lumina îi va uita pe cei care l-au iubit atât de mult.
Niciun apel nu ne va reaprinde fețele.
Niciun suspin nu va face ca dragostea noastră să răsune.
Ferestrele noastre vor fi închise.
Câțiva străini vor merge pe strada gri.
Voci, alte voci vor cânta, alți ochi vor plânge. Într-o casă nouă..
Toate se vor fi terminat, toate vor fi iertate,
Mâhnirea va fi proaspătă și pădurea nouă,
Și poate într-o zi, pentru noii prieteni,
Dumnezeu va păstra această fericire pe care ne-o promisese.**
***
**Un long bras timbré d'or glisse du haut des arbres
Et commence ?* descendre et tinte dans les branches.
Les feuilles et les fleurs se pressent et s'entendent.
J'ai vu l'orvet glisser dans la douceur du soir.
Diane sur l'étang se penche et met son masque.
Un soulier de satin court dans la clairière
Comme un rappel de ciel qui rejoint l'horizon.
Les barques de la nuit sont prêtes ?* partir.

D'autres viendront s'asseoir sur la chaise de fer.
D'autres verront cela quand je ne serai plus.
La lumière oubliera ceux qui l'ont tant aimée.
Nul appel ne viendra rallumer nos visages.
Nul sanglot ne fera retentir notre amour.
Nos fenêtres seront éteintes.
Un couple d'étrangers longera la rue grise.
Les voix,
D'autres voix chanteront, d'autres yeux pleureront
Dans une maison neuve.
Tout sera consommé, tout sera pardonné,
La peine sera fraîche et la forêt nouvelle,
Et peut-être qu'un jour, pour de nouveaux amis,
Dieu tiendra ce bonheur qu'il nous avait promis.**
***
Léon-Paul Fargue :"Piéton de Paris"; Mon Quartier**Il y a des années que je rêve d’écrire un « Plan de Paris » pour personnes de tout repos, c’est-?*-dire pour des promeneurs qui ont du temps ?* perdre et qui aiment Paris. Et il y a des années que je me promets de commencer ce voyage par un examen de mon quartier ?* moi, de la gare du Nord et de la gare de l’Est ?* la Chapelle, et non pas seulement parce que nous ne nous quittons plus depuis quelque trente-cinq ans, mais parce qu’il a une physionomie particulière, et qu’il gagne ?* être connu....La pièce de résistance de ce quartier, tout fleuri de sé- maphores, et dont les beautés naturelles sont nombreuses, la place du Maroc, la rue de Kabylie, les Pompes Funèbres serrées entre la rue d’Aubervilliers et la rue Curial, les entrepôts, les cliniques pour locomotives, la pièce de résistance demeure le grand 106, qui rougit dans le dos de l’hôpital Lariboisière.
Cette maison est tellement ancienne, tellement évidente pour les voyageurs du métro comme pour ceux du taxi qu’on se demande si elle n’est pas la maison de famille de l’arrondissement…C’est d’elle que partent les légendes de la Chapelle.À la Chapelle, le dimanche est véritablement un dimanche, et la métamorphose du quartier est complète.**
***
**Pour moi, le dixième, et que de fois ne l’ai-je pas dit, est un quartier de poètes et de locomotives. Le douzième aussi a ses locomotives, mais il a moins de poètes. Mettons-nous d’accord sur ce mot. Point n’est besoin d’écrire pour avoir de la poésie dans ses poches. Il y a d’abord ceux qui écrivent, et qui constituent une académie errante. Puis il y a ceux qui connaissent ces secrets grâce auxquels le mariage de la sensibilité et du quartier fabrique du bonheur. C’est pourquoi je pare du noble titre de poète des charrons, des marchands de vélos, des épiciers, des maraîchers, des fleuristes et des serruriers de la rue Château-Landon ou de la rue d’Aubervilliers, du quai de la Loire, de la rue du Terrage et de la rue des Vinaigriers. À les voir, ?* leur sourire en courant sur le trottoir gravé de fatigues, ?* demander des nouvelles de leurs filles, ?* voir leurs fils soldats, je me sens réjoui jusqu’aux écrous secrets de mon vieux cœur sans haine.**
***
(**Noaptea a venit în vârful picioarelor
Lămpile își încurcă stilourile
Străzile beau puțină cerneală albastră...**)
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 22 Mar 2021, 20:30   #563
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 597
21 martie, Ziua internațională a poeziei; Rainer Maria Rilke : "Scrisori către un tânăr poet/ "Briefe an einen jungen Dichter" :**Paris, 17 februarie 1903, Mult stimate domn,
Acum cîteva zile am primit scrisoarea dumitale. Îți mulțumesc pentru încrederea ce mi-o arăți. Iată tot ce pot să fac. Nu pot să pătrund în natura artei dumitale, căci orice preocupare critică îmi este străină. De altfel, nimic mai rău decât critica pentru a te apropia de o operă de artă, ea nu duce decât la neînțelegeri, mai mult sau mai puțin fericite. Nu orice poate fi cuprins în cuvânt, nu despre totul se poate vorbi, așa cum de foarte multe ori am putea să o credem, sunt întâmplări care rămân fără grai, ele se petrec pe un tărâm în care cuvântul nu a pătruns niciodată. Iar despre operele de artă este cel mai greu de vorbit, ele sunt existențe tainice, a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare. Aș mai adăuga doar că versurile dumitale, deși nu au un caracter al lor propriu, poartă totuși în ele un germene tăcut și ascuns de personalitate. Am simtit-o lămurit în ultima dumitale poezie: „Sufletul meu”. Ceva deosebit își caută aici chip, realizare. Iar în frumoasa poezie „Către Leopardi” crește parcă o înrudire cu acest puternic, cu acest singuratic. Totuși, poeziile dumitale n-au încă valoare în sine, neatârnare, nici cea din urmă, nici aceea către Leopardi. Scrisoarea care le-a întovărășit mi-a lămurit parte din lipsurile pe care le simțisem citindu-le, fără însă să le pot da vreun nume.**
***
R.M.R (*Poetul*, traducere Șerban Foarță) **Te=ndepărtezi de mine, oră,
Mă dori când bați din aripi, Tac,
căci, singur, gura=i insonoră;
și n-am, cu viața=mi, ce să fac,
Iubită n-am, nici loc n-am,= cărui
să-i spun acasă. N am nimic,
Și pe când toți căror" mă dărui
sporesc, = eu mă fac tot mai mic.**
***
**Întrebi dacă versurile tale sunt bune. Mă întrebi pe mine. Ai întrebat și pe alții. Le trimeți revistelor. Le asemuiești cu altele și te neliniștești când unele redacții le resping. De acum încolo (fiindcă mi-ai dat voie să te sfătuiesc) te rog, renunță la toate acestea. Cauți în afara dumitale și tocmai de asta ar trebui să te ferești cel mai tare acum. Nimeni nu te poate sfătui și ajuta. Nimeni. Nu ai decât o singură cale. Adâncește-te în dumneata. Caută îndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini în adâncul inimii, mărturisește-ți: ai muri dacă ai fi oprit din a scrie? Întreabă-te, mai întâi, în ceasul cel mai tainic al nopții: trebuie să scriu? Caută în dumneata răspunsul cel mai adânc. Dacă îți vei zice „da” și dacă poți înfrunta aspra întrebare cu un puternic și firesc „trebuie”, atunci clădește-ți viața după această nevoie; viața dumitale, până în cele mai mărunte și mai neînsemnate ceasuri, trebuie să fie întruchiparea și mărturia acestui îndemn. Dacă e așa, apropie-te de natură, încearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăiești, ce iubești și ce pierzi. Nu scrie poezii de dragoste, înlătură pentru început temele prea întrebuințate, prea obișnuite, sunt cele mai grele – trebuie o putere prea mare, împlinită, ca să poți da ceva al tău pe un tărâm în care sunt nenumărate tradiții, adeseori strălucite. De aceea, fugi de subiectele mari, generale, îndreaptă-te către cele mărunte, de fiecare zi, povestește-ți tristețea și dorințele, gândurile trecătoare și credința în frumos; spune-le cu adâncă, liniștită și smerită sinceritate și folosește pentru aceasta lucrurile din jur, chipurile visurilor, amintirile. Dacă viața de toate zilele ți se pare săracă nu o învinovăți, ci învinovățește-te pe dumneata că nu ești destul de poet să-i descoperi comorile. Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau neînsemnat. Și chiar dacă te-ai afla într-o închisoare, ale cărei ziduri ar înnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămâne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate în trecutul ei îndepărtat; personalitatea dumitale se va întări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această întoarcere spre adânc, din această coborâre în propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gândi să întrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai încerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște în acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună când s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei însăși o îndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate dom, nu-ți dau decât acest sfat: coboară în dumneata și cercetează adâncul din care îți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la întrebarea dacă trebuie să creezi. Primește ecoul așa cum va fi, nu te îndoi de el. Îmbrățișează-ți atunci soarta și poart-o cu toată povara și măreția ei, fără să cauți altă răsplată. Un creator trebuie să fie o lume pentru el însuși să găsească totul în el și în natura de care s-a legat.**
***
**Dacă ar trebui să spun cine m-a învățat ceva despre ființa creației, despre adâncul și veșnicia ei, aș putea să pomenesc doar două nume: cel al lui Jacobsen, marele poet, și cel al lui Auguste Rodin, sculptorul fără pereche între toți artiștii de azi.**
***
**Iată ce te rog: citește cât mai puțin lucrări de critică estetică; ele sunt fie produse ale spiritului de partizan, împietrite și fără sens, în asprimea lor lipsită de viață, fie îndemânatice jocuri de cuvinte, care scot învingătoare azi o părere, iar mâine cu totul alta. Operele de artă poartă în ele o singurătate nesfârșită; iar critica ți le înstrăinează și mai mult. Numai prin dragoste le poți trăi și păstra, numai dragostea rămâne dreaptă față de ele. Împotriva tuturor analizelor, dărilor de seamă, introducerilor îndreptățește-ți întotdeauna simțământul dumitale. Chiar dacă ai greși, evoluția firească a vieții tale interioare te va duce, încet, încet, către altă cunoaștere. Fii stăpân pe dezvoltarea liniștită și nestânjenită a judecății dumitale, care, ca orice progres, trebuie să vină din adâncul ființei și să nu sufere nicio sforțare, nici o grabă. Ca să naști trebuie să porți sarcina. Lasă fiecare impresie, fiecare germene de simțământ să se coacă în întuneric, în ceea ce nu s-a putut încă spune, în neștiut, lasă-l să crească în ținuturi întotdeauna închise înțelegerii. Așteaptă cu smerenie și răbdare ceasul când va răsări o lumină nouă. Numai așa trăiesc arta cei care o înțeleg și cei care o creează. Pentru creator timpul nu este măsură, un an n-are nici o însemnătate, zece ani nu sunt nimic. Să nu faci socoteli, ci să crești ca un pom care nu-și grăbește seva și înfruntă, plin de încredere, vânturile puternice de primavară, fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vie: asta înseamnă să fii artist. Și totuși, vara vine, dar numai pentru cei ce știu să aștepte, răbdători și liniștiți, ca și când ar avea înaintea lor o veșnicie. Cu prețul unei binecuvântate suferinți, învăț zilnic că răbdarea este totul.**
Împlinească-se totul în drumul dumitale.
Al dumitale, Rainer Maria Rilke
***
("Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor cele prăbuşite
şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind
pe cele mai duşmănoase uliţi ale oraşelor,
voi - putreziciunii sau căderii sortite.
Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu o oră întreagă, - ceva între două clipe,
un răstimp scăpând măsurilor timpului -,
când ele-au avut o existenţă. Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând, nu ni-l încuviinţează
sau nu ni-l râvneşte. Desigur, am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită numai atunci
ni se dezvăluie, când o preschimbăm
în noi înşine.")/ - (Elegia a șaptea, traducere Dan Constantinescu) -
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Apr 2021, 16:01   #564
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 597
Postume : "Sunt atât de frumos/ sunt atât de viu/ sunt atât de demn/ Mâncati-mã!", Virgil Mazilescu, 79 de ani de la naştere, **Cum nu pot să-mi imaginez un tramvai cu cai circulînd acum pe Calea Victoriei, aşa nu-mi pot imagina un Virgil de 60 de ani. Un bătrînel rotofei cu fular de lînă la gît şi cu umbrela în servietă e o poză în care Virgil nu va încăpea niciodată, poate şi pentru că în servieta lui sticla de vodcă ţinea loc de umbrelă. Aveţi dreptate, nu ăsta e tonul pe care îl abordezi cînd evoci un prieten dispărut. Dar eu nu pot fi tristă cînd vorbesc de Virgil, pentru că în preajma lui se rîdea de toţi, de toate şi mai ales de el. Doar nu degeaba îi spuneam noi Bulă. De aceea nici să depăn amintiri despre Virgil nu-mi e la îndemînă, pentru că amintirile nu sînt cu adevărat vesele sau triste, ele sînt doar confortabile şi iar nu-mi pot imagina un Virgil confortabil. Îi plăcea multul, nu cel măsurat în obiecte sau bani, multul de viaţă. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat. Îi plăceau mesele lungi la care încăpeau toţi prietenii, oalele cu sarmale, paharele pline, pokerul - era un copil, avea nevoie de joc ca de aer - nu juca niciodată CPB (cu curul pe bani), pierdea totdeauna, dar cu siguranţă ţinea undeva o casă secretă în care aduna cîştiguri neştiute decît de el. Îşi risipea viaţa rîzînd, dar l-am văzut şi plîngînd ca un bărbat adevărat. Nu ştiu de ce acum cînd scriu despre Virgil mi se suprapun în minte Colas Breugnon şi Consulul din Malcolme Lory. Poate că era un personaj de neuitat. De altfel i-am auzit pe unii spunînd că el va rămîne mai mult prin legendă decît prin poezie. Şi iată că azi nici un alt poet nu se poate lăuda cu atîtea versuri ştiute pe de rost de cei tineri.**/ - Nora Iuga
***
**Cînd îi aud citîndu-i versurile, declamîndu-i poemele am întotdeauna senzaţia unei impurităţi. E un corp străin care se insinuează în emisia acelui fluid sonor inconfundabil, pentru că orice poem al lui Virgil poartă marca vocii lui. Cînd îi recitesc cărţile îi aud glasul. E şi ăsta un fel de înnemurire. Virgil era posedat de demonul zicerii de sine. Nu cred să-i fi rămas vreun prieten căruia să nu-i fi spus aceeaşi poezie de zeci de ori în variante imperceptibile. Era convins că înlocuirea unui cuvînt sau mutarea acestuia în capul sau la coada versului naşte o nouă poezie. Culmea, pe cît de boem în viaţă, pe atît de perfecţionist era în poezie. De altfel uneori îl şi deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînţeles cu o vodcă în faţă, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punîndu-şi ficaţii pe masă. Îl irita uneori, chiar îşi ura creierul prea constrîngător. Îl speria puţinătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint John Perse. Ca orice poet adevărat se credea cînd geniu, cînd cabotin, şi avea cîte ceva din amîndouă, de fapt eu cred că aceste categorii nici nu se exclud. L-am văzut odată la Cenaclul din Tei, cînd citise la încheierea şedinţei nişte poeme după lectura unor tineri care inflamaseră sala, plîngînd că toţi plecaseră fără să-i spună nimic despre ceea ce citise el. Imaginile cu Virgil îmi vin ca nişte flashuri. Instantaneele unor seri la Doi Mai într-o cămaşă cadrilată descheiată pînă la brîu scoţînd apă din puţ, pe ringul de dans de la Dobrogeanu făcînd mişcări groteşti şi spunînd că e Nijinski, în oglinda din holul casei noastre, pe atunci Nino mai trăia, fardîndu-şi ochii verzi şi buzele carmin, desenîndu-şi un grain de beauté pe obrazul stîng. Rar am văzut o femeie atît de irezistibilă cum era Virgil fardat. Poate aceste mici frivolităţi, acest gust de a şoca, ne venea din familia noastră a oniricilor, ne solidariza: MRP avea dreptate cînd spunea că eram onirici înainte de a ne cunoaşte, parcă Vintilă Ivănceanu făcea altceva cînd citea la Cenaclul Labiş cu cilindru pe cap şi mănuşi glacé? Era un stil de viaţă, un curaj şi un sictir, acel eden boem care zvîcnea în cubul de beton fără ferestre în care fuseserăm forţaţi să trăim. La adunările de poezie din Sala Oglinzilor, unde Jebeleanu îl făcea pe Virgil Theodorescu suprarealist conformist, fie-le ţărîna uşoară, ne adunam întotdeauna în fund, în colţul din dreapta: Ileana Mălăncioiu, Virgil, Turcea, Nino, eu... Virgil spunea: ăsta e colţul poeţilor, pe noi nu ne schimbă nimeni şi poate că avea dreptate.**
***
**Nu aş putea spune că a fost un dizident, deşi a încasat în mai multe rînduri pumni de la miliţieni şi a cunoscut beciurile puşcăriei, e drept numai pentru cîteva ore, la Mangalia, Constanţa şi Bucureşti. Nu ştiu cît de mult ura regimul şi pe reprezentanţii săi - ura nu era specialitatea lui - dar avea o poftă nebună să facă băşcălie de ei şi, Slavă Domnului, prilejuri se găseau destule. Pe miliţieni îi făcea analfabeţi, pe Ceauşescu ţigan pentru că, explica el etimologia numelui, Ceauşescu venea de la ceauş, şi pe urmă cum puteam noi decripta titlul cărţii lui ultime "Margareta, poetul şi administratorul"?
***
Virgil Mazilescu: ("administratorul poate s-o sfeclească în orice moment")
***
**Cine altul era administratorul, decît acel element de care ne disociam cu repulsie sau cu care uneori ne identificam neputincioşi în zbaterea noastră de a ne păstra frumuseţea, iubirea şi libertatea imaculate.**
***Virgil Mazilescu - (Șatov) ***
*Ei au lumea lor si lumea asta a lor îmi face greaţă
și chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu
și chiar cu o bombă în măduva sirei spinării sunt gata să urlu
că au lumea lor și că lumea asta a lor îmi face greaţă *
***
**Şi înmormîntările, atîtea înmormîntări care ne luau prin surprindere, atîtea înmormîntări petrecute împreună - "petrecerea unei înmormîntări", iată o sintagmă care cred că i-ar fi plăcut lui Virgil - la MRP, la Turcea, la Marin Preda. Şi de fiecare dată spunea, acum urmez eu la rînd. Avea şi o teorie copilărească, susţinea că dacă îţi apare o dungă în jurul buzelor înseamnă că mori curînd. Ne-o şi arăta mereu cu un fel de amuzament superior, dar părea şi speriat. Nu ştiu cîte bucurii şi nenorociri şi-o fi prevestit Virgil, dar pe asta de pe urmă a intuit-o fără greş. Într-o noapte de august cu lună plină - "iar n-am să dorm din cauza lunii" - i-a spus unei prietene cînd se întorceau de la o aniversare. Şi către ziuă l-a prins somnul cel mare şi ultim pe veceu. Şi la morgă de atîta aşteptare i-a pleznit pielea şi curgeau pîrîiaşe din el ca dintr-un burete pe care uiţi să-l storci. Pînă şi pe cruce i-au pocit numele. La un an de la moartea lui am fost împreună cu Nino la groapa de la Cernica. Am deşertat o sticlă de vodcă pe pămîntul crăpat şi tot cimitirul mirosea ca la doamna Candrea unde era locanda scriitorilor. Atît am mai putut să facem pentru el. În amintirea mea Virgil rămîne un clovn sublim, un clovn genial la care masca bucuriei se suprapune grotesc peste masca tristeţii. Un mîntuitor, dacă vreţi. Un mîntuitor care ştia să rîdă."/ - Nora Iuga :"Virgil Mazilescu - 60: Dunga cafenie din jurul buzelor" - „România literară”, 2002, nr.14.
***
(cuvîntul poetului vuieşte pînă departe
noi doi sîntem şi mai departe
aici pe malul lacului sub septentrion
avem grija chiriei şi a morţii)
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Apr 2021, 18:07   #565
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 597
<< Datoria neuitării >>
"Cei care m-au șters, nu au citit și în palmele lui Dumnezeu" = Se împlinește un an :**Urcată într-un tren cu destinația vară**, Clara Mărgineanu "Femeia cruce") :
**Legea nescrisă mă interzice,
Totdeauna rană. Niciodată sfîrşit.
Prizăm fericiri, rafinăm plăsmuiri,
Femeia cruce spune că nu ai murit
Absenţa ei, cuţit. Cicatrice
Un acord de prohod la concert ne cheamă,
Vom fi acolo demni şi verticali,
Spoiţi artistic cu neputinţă,
Te îmbeţi hotărît cînd ţi-e teamă de teamă
Ating obiectele pe care le-ai atins,
Întreb, păcatul se poate trăi în două vieţi?
Sau în două divinităţi?
Ai în mîini cheia către pierzanie, arde metalul ei
De femeie dogorîtă în vis,
Inima, hrană pentru vulturi înfometaţi,
Aţi iubit mult, deci veţi fi iertaţi…
M-ai urcat într-un tren cu destinaţia vară
Un viscol sfinţit înapoi mă aduce
Legea nescrisă mă interzice.
Totdeauna rană. Niciodată sfîrşit.
Dacă vrem să fim lumină sîntem cruce.**
***
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 13:29.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells