Articole Hidalgo

Atunci cînd au realizat filmul Hidalgo, echipa de creatie a vrut mai întîi sã arate publicului o aventurã palpitantã în jurul cãreia se aflã povestea personalã de „renastere” a unui cowboy. „Eu personal cred cã spectatorii de pretutindeni se vor simti într-un fel legati de povestea lui Frank Hopkins. Filmul reuseste sã dea fiori pentru cursa nemaipomenitã din desert, dar adevarata întrecere este aceea pe care eroul o are de înfruntat cu el însusi” afirmã Casey Silver, producãtorul filmului Hidalgo.

Filmul redã povestea unui cowboy si a primului armãsar care, desi nu e un pur sînge arãbesc, participã la cea mai durã cursã de cai din lume, pe meleaguri care le sunt strãine. Scenaristul John Fusco a fost încîntat sã aibã ocazia de a transpune pe marele ecran o poveste care vine din adîncul fiintei lui. În urmã cu peste 15 ani, Fusco a descoperit acel sentiment care a devenit parte din acest film. Student pasionat de cultura amerindianã, Fusco a descoperit povestea adevãratã a unui cowboy numit Hopkins si a armãsarului sãu în timp ce studia originea si evolutia raselor de cai ce apartineau indienilor.
„Am fãcut studii cu privire la cîteva rase de poney care se mai pot observa doar în sculpturile lui Remington si Russell. Asa am aflat povestea unui anume Hopkins care reusise sã îmblînzeascã un cal indian, numit Hidalgo” afirmã scenaristul. Despre Hopkins si Hidalgo au scris cîtiva istorici cu reputatie, printre care J. Frank Dobie si Dr. Ruy Andrade. Fusco a mai scotocit prin arhive pentru a cãuta alte mãrturii si a ascultat povestile bãtrînilor indieni din rezervatiile din Wyoming. Munca deosebit de pasionatã a scenaristului i-a adus în acest an un premiu pentru cercetare din partea National Cowboy Museum.

„În definitiv, este povestea personalã a unui erou, un cãlãret de legendã. Hopkins trebuie sã-si pãrãseascã meleagurile natale pentru a ajunge printre strãini, iar drumul îi este plin de obstacole periculoase” afirmã Mortensen, cel care interpreteazã rolul lui Hopkins.
„Ceea ce este interesant cu privire la Oceanul de Foc este cã nu conteazã cine cîstigã, la final. Este o chestiune de încercare, o experientã care trebuie trãitã”.

„Eu nu cãutam neapãrat un angajament atunci cînd Casey mi-a cerut sã mã uit peste scenariul de la „Hidalgo”, dar, de îndatã ce l-am citit, n-am mai putut sã-l las. Era ca atunci cînd citesti cel mai palpitant roman, un best-seller. O ocazie ca asta vine doar o singurã datã în viatã. Stiam cã nu pot sã spun nu. Stiam ce înseamnã o asemenea poveste pe ecran, desfãsurarea imaginilor, dar ceea ce m-a prins a fost povestea simplã a unui suflet singuratic si a prietenului sãu cel mai bun, care se întîmplã sã fie un cal. În inima acestei aventuri ametitoare este povestea unui om care se confruntã cu sine, pentru a afla cine este cu adevãrat. Cursa imposibilã de 5.000 km prin arsitã este proba care îi va dovedi lui însusi cine este si pentru ce trãieste” afirmã regizorul Johnston.

„Am fost constient de linia finã de separare dintre om si cal, nu am vrut sã dau calitãti omenesti calului, sã fac din el un „super” cal. Pentru cã, în definitiv, asta e cel mai usor, sã împingi limitele cînd e vorba de inteligenta animalului. Calul ãsta nu putea sã fie nici Trigger, nici Lassie. Eu am crezut cã este cel mai bine sã mentin cele douã personaje în limitele speciei lor, pentru cã astfel, finalul filmului devine si mai emotionant” continuã regizorul.

Norocul realizatorilor a fost cã Viggo Morensen a învãtat de mic sã cãlãreascã, dar si asa a trebuit, pentru filmul acesta, sã petreacã luni de zile în compania cailor. Mortensen a spus cã are nevoie de „reîmprospãtarea” cunostintelor în materie de cai, asa cã a luat lectii de la Rex Peterson. „Am cãlãrit mult cînd eram copil, dar, de la vîrsta de zece ani nu m-am mai urcat în sa. A fost apoi „Lord of the Rings”, dar si de atunci au trecut multe luni de zile” afirmã Viggo, explicînd care a fost motivul pentru care a apelat la Peterson, un profesor de cãlãrie foarte dur, care l-a învãtat, totodatã, cum sã se poarte ca un adevãrat cowboy.

„Cîteodatã, Viggo venea la mine sã mã întrebe: Cum sã spun asta?” îsi aminteste Rex Peterrsen. „Viggo, eu n-am trãit în 1890. Nu stiu. Dar eu stiam cã întrebãrile astea vin din dorinta lui de a da autenticitate personajului. Am dat tot ce eram în stare sã dãruiesc acestui film. Am fost aici, zi luminã, si am vãzut cã toti ceilalti erau tot asa de devotati” mai precizeazã Petersen, un veteran cu o vechime de peste 25 de ani în industria filmului. Pentru a gãsi un cal potrivit „personajului” Hidalgo, a cãutat luni de zile. Cum sã faci auditie unui cal? Trebuia sã arate asa „ca la carte”, sã fie mascul, sã aibã între patru si cel mult zece ani, dar mai ales, sã fie blînd si sã poatã fi cãlãrit. Mark Forbes, cel care a coordonat „domeniul” animalelor, a avut responsabilitatea a 800 de animale (cãmile, vulturi, soimi, leoparzi, bivoli). „Spune pe nume unui animal, precis îl gãsesti în show” glumeste Forbes.

Viggo Mortensen a fost foarte preocupat de spiritul de autenticitate al filmului, calitate asiguratã de regizotul Joe Johnston. Dar, douã persoane din echipa de realizatori sînt cei care au meritul cel mai mare în asa ceva. Scenograful Barry Robison si Jeffrey Kurland, care a semnat costumele. „Este un film care se petrece în America anilor 1890, în Vest, asa cã trebuia sã fim pregãtiti sã redãm aspectul specific al lumii în care trãiesc cowboy, pe de o parte, si Estul american de atunci, orasul New York al secolul 19, si în final, Orientul Mijlociu al anilor respectivi” a declarat Kurland. Kurland a folosit materiale (tesãturi) si bijuterii realizate atît în Statele Unite cît si în Maroc. A cãlãtorit la Marrakech pentru a cumpãra vesminte arãbesti, dar unele costume, necesitau o atentie specialã.

„Ca sã faci un costum, trebuie mai întîi sã îi alcãtuiesti designul, sã desenezi personajul, sã vezi cum aratã în el. Dupã ce ai materialul, îl sucesti, se potriveste, îl cumperi. Abia atunci poti sã îl dai la cusut; de îndatã ce e gata, trebuie sã faci cumva sã nu mai parã nou- nout” povesteste Kurland.

„Am avut pe cineva, Yussef, care mi-a tesut multe dintre materiale. Le-a fãcut în culorile pe care i le-am cerut. Mi-a tesut sase metri în douã sãptãmîni, ceea ce este extraordinar. Iar apoi, am avut parte de cei mai buni specialisti în „învechire”, continuã Kurland.
Filmul a fost tras în multe locatii, iar Kurland a trebuit sã realizeze costume identice celor pe care le purtau indigenii secolului trecut.

Misiunea cea mai dificilã a fost sã creeze costume pentru „Dansul Fantomelor”. „Cu cît am cercetat mai mult, cu atît am fost mai uimit sã constat din fotografii si izvoare istorice cã existã diferente foarte sensibile între triburi, în ceea ce purtau ei. Unele costume erau fãcute din piele de animale, dar pentru tribul despre care se povesteste în film, am decis cã modele cele mai apropiate de adevãr trebuiau alcãtuite din muselinã. Era vremea cînd, din nefericire pentru indienii Sioux Lakota, nu se mai gãseau animale pentru vînat”.