Drama psihologică Until Dawn reprezintă cel mai nou film al regizorului David F. Sandberg, cunoscut pentru filme de gen precum Lights Out sau Annabelle: Creation. Fiind o fană a horror-ului de mică, sunt familirizată cu munca lui și, deși nu a fost niciodată memorabilă pe termen lung, a reprezentat mereu o distracție sigură de moment.
Acesta este și cazul recentei producții Sony, o adaptare a jocului video Until Dawn. Pe când scenariul semnat de Blair Butler (Hell Fest) și Gary Dauberman (seriile It, The Nun și Annabelle) lasă de dorit în ce privește logica internă, premisa de la care pleacă este plină de potențial și face ca vizionarea să fie totuși o experiență captivantă - atâta timp cât nu ești fan al jocului din 2015 și te aștepti ca filmul să urmeze întocmai firul narativ al materialului sursă. Pentru că nu o face. În schimb, scenariștii vin cu o propunere complet nouă.
O tânără pe nume Melanie (Maia Mitchell) a dispărut fără urmă. Un an mai târziu, sora ei suicidală Clover (Ella Rubin) și gașca sa de prieteni refac traseul parcurs de fată în speranța că protagonista se va simți vindecată ulterior. După o interacțiune cu un bărbat dubios de la benzinărie, cei cinci ajung la Glore Valley, un loc în care se petrec lucruri ciudate. Un loc înghețat în timp. Nu trece mult până când se regăsesc în același joc sadic ca Melanie: sunt condamnați să moară din nou și din nou, terorizați de diverse forțe malefice, până când cineva reușește să reziste o noapte întreagă și să vadă răsăritul. Până când clepsidra se scurge complet. Dar nu au încercări nelimitate. Cu cât trec mai multe nopți, cu atât se transformă mai mult în Wendigo – o creatură de tip zombie, inspirată din joc.
Presiunea timpului este adăugată la lista lungă de anxietăți de care suferă personajele, ceea ce funcționează pentru a crea suspans. Mai ales întrucât toate dau dovadă de o solidaritate rar întâlnită și se pun de acord că ori supraviețuiesc împreună, ori mor împreună, pentru a nu lăsa pe nimeni în urmă. Doar Abe (Belmont Cameli), noul iubit al Ninei (Odessa A'zion), pare să posede un instinct de conservare puternic, pentru că este singurul care își dorește să trăiască cu orice preț, nefiind atât de conectat emoțional de ceilalți.
Until Dawn dezamăgește prin regulile vagi pe care le creează pentru universul construit. Reguli încălcate chiar de cei ce le-au dat viață. Pe când victimele anterioare au avut doar 11 zile maxim până s-au transformat în creaturi inumane, protagoniștii noștri par să se simtă la fel de puternici în ziua a treisprezecea ca în cea de-a doua. Dacă lui Megan (Ji-young Yoo) îi cădea părul în smocuri încă de atunci, iar Max (Michael Cimino), fostul iubit al lui Clover, prezenta semne puternice de leziuni, capacitățile lor fizice nu par să fi degenerat mai mult de-a lungul nenumăratelor nopți petrecute acolo – deși semnătura în cartea de invitați e tot mai lipsită de caligrafie, sugerând o metamorfoză.
Dar, cum am spus, dacă se face abstracție de logica narațiunii, filmul reușește să ofere o experiență de coșmar – în sensul bun al cuvântului. Puterea lui rezidă în atmosfera conturată, apelând la emoțiile spectatorilor, nu la partea rațională. Sentimentul neliniștitor e omniprezent, jump scare-urile sunt clișeice, dar și neașteptate, iar entitățile ucigașe variază de la criminali clasici cu mască la vrăjitoare, wendigo și spirite. Pare că fiecare noapte e propriul ei film horror. Chiar și fanii jocului video primesc o recompensă satisfăcătoare sub forma lui Dr. Hill, psihiatrul psihopat interpretat de Peter Stormare atât în 2015, cât și acum, zece ani mai târziu.
Cu umor și multă conștientizare de sine, personajele din Until Dawn fac alegeri mai realiste decât cele tipice filmelor de gen, iar dialogurile lor sunt ancorate în noțiunile psihologiei moderne mai ales prin intermediul lui Abe, care lucrează în domeniu. Astfel că, atunci când Clover află că psihicul ei este motorul pentru fiecare scenariu al nopții, ea reușește să își omoare cea mai mare frică, la propriu și la figurat.
