Inspirat de nuvela omonimă scrisă de Joe Hill, fiul lui Stephen King, The Black Phone a fost un succes neașteptat la box office, cu încasări globale de peste 161 milioane de dolari. Regizat de Scott Derrickson după un scenariu semnat de el și C. Robert Cargill, povestea îl are în prim-plan pe The Grabber (Ethan Hawke) - „cel care înhață” -, un criminal în serie cu o mască sinistră, care răpește și ucide copii. Finney (Mason Thames), unul dintre tinerii captivi, primește apeluri stranii la un telefon negru de la victimele ucigașului și reușește într-un final să scape cu viață, omorându-l pe Grabber.
Ce faci, însă, când vrei să dezvolți o franciză, dar ai eliminat deja antagonistul principal? Răspunsul creatorilor a fost cât se poate de simplu: îl aduci înapoi, de data aceasta ca spirit, mânat de ură împotriva celor care i-au greșit. Așa cum în clasicul A Nightmare on Elm Street ucigașul Freddy Krueger se întoarce din morți prin intermediul viselor pentru a se răzbuna pe copiii celor care l-au ars de viu, și Grabber revine într-o manieră similară, hotărât să-și reia obiceiurile violente. Dacă acceptăm convenția supranaturală fără obiecții, The Black Phone 2 este un horror captivant, cu momente terifiante și atmosferă sumbră. Totuși, premisa sequelului știrbește din impactul filmului anterior, întrucât faptul că antagonistul este ucis devine aproape irelevant: „moartea este doar un cuvânt” spune tagline-ul filmului - un motto perfect ales pe care producătorii de la Blumhouse îl pot invoca și în eventuale continuări ale francizei, justificându-le astfel nu doar prin încasări, ci și (măcar parțial) din punct de vedere narativ.
Acțiunea are loc în 1982, la câțiva ani după ce Finney l-a ucis pe Grabber, iar el este acum traumatizat și se refugiază în consumul de droguri. Gwen (Madeleine McGraw), sora lui, devine motorul principal al poveștii: începe să aibă viziuni stranii cu copii mutilați sub lacuri înghețate, dar și una în care își aude mama din tinerețe la telefon. Pornind pe urmele semnelor, ea îi convinge pe Finney și Ernesto (Miguel Mora), un băiat atras de ea, să viziteze o tabără religioasă la munte, unde mama ei fusese consilieră cu mult timp în urmă. O furtună de zăpadă îi blochează acolo împreună cu administratorul Mando (Demián Bichir) și alți trei angajați, iar Finney și Gwen devin din ce în ce mai marcați de prezența sinistră a lui Grabber, determinat să se răzbune pe ei.
Ca horror, The Black Phone 2 este mai ambițios decât filmul precedent, în special privind stilul vizual și efectele speciale. Visele lui Gwen sunt prezentate sub forma unor imagini cu purici, de parcă ar fi filmate cu o cameră pe peliculă Super 8 în anii '80 - înclinând către stilul found footage, deși o tehnică supra-utilizată în film - și numeroase momente de horror și acțiune sunt bine executate, în special cele care conduc către punctul culminant de pe lacul înghețat. Ritmul este de asemenea antrenant și nu prea există momente plictisitoare pe tot parcursul filmului de aproape două ore.
Scott Derrickson și C. Robert Cargill colaborează din nou la scenariu, care este în principiu interesant și dezvoltă povestea familiei lui Gwen și Finney, misterul principal gravitând în jurul mamei protagoniștilor și al celor trei copiii dispăruți în trecut din tabăra creștină. Filmul conține numeroase elemente specifice genului horror: o locație izolată, protagoniști blocați, un antagonist înfricoșător și un blestem pe care se sprijină puterile răufăcătorului. Cu toate acestea, The Black Phone 2 nu duce lipsă de probleme în privința narațiunii. În afară de anumite momente în care scenariștii încearcă să creeze un ton mai comic prin glumițe sau situații pseudo-amuzante, dar fără succes, povestea conține clișee ce provin dintr-o scriitură superficială, iar publicul este forțat să le accepte. Este neclar cum antagonistul se întoarce și poate provoca răni fizice ca ființă imaterială, dar și cum copiii stabilesc cu atâta siguranță în ce constă slăbiciunea răufăcătorului. Mai mult, la un moment dat, Gwen descoperă brusc că are mult mai multe puteri în vis decât își imagina și le folosește precum Eleven în Stranger Things. Toate aceste elemente importante nu sunt explicate, ci doar oferite ca atare, și lasă senzația că publicul trebuie să le accepte fără să își pună întrebări cu privire la logica universului filmului.
Prezența lui Ethan Hawke este de salutat, însă faptul că the Grabber poartă masca tot timpul diminuează din potențialul expresiv al actorului - care însă dă dovadă de abilități avansate de patinaj, mai ales atunci când spiritul se deplasează în goană cu patine pe lacul înghețat. Mason Thames și Madeleine McGraw joacă credibil rolurile fraților ce se confruntă cu teroarea supranaturală, amândoi având interpretări ce se ridică la nivelul situațiilor de viață și de moarte pe care le trăiesc personajele lor. Și Demián Bichir aduce un plus filmului drept șeful taberei - un individ simpatic, empatic cu copiii -, iar Jeremy Davies are câteva apariții convingătoare ca tatăl lui Finney și Gwen, un fost alcoolic, în prezent abstinent, care se confruntă cu pierderea soției.
The Black Phone 2 este un horror binevenit, mai ales pentru cei care se bucură de elementele înfricoșătoare ale genului și de narațiuni supranaturale. Regizorul Scott Derrickson reușește să creeze un sequel decent, care în ciuda tuturor neajunsurilor și a aspectelor lăsate neexplicate, dezvoltă povestea, oferă secvențe intense și o concluzie satisfăcătoare.
