Probabil că cea mai mare teamă a cronicarului de film sunt lungmetrajele "lungi şi proaste", pe motivul că, dacă tot te apuci să scrii o cronica negativă (ceea ce criticii în general nu îşi doresc) mai bine o scrii la un film scurt. The Batman, care se lansează vineri pe ecranele din România, este fără îndoială un film lung. Mult, mult prea lung. Trei ore! Dar, deşi ar fi putut fi mai scurt, The Batman este tot fără îndoială un film bun, prin urmare această cronică va fi una pozitivă.
Una dintre cele mai importante alegeri pe care trebuie să o facă un scenarist atunci când se apucă de scris despre un personaj ecranizat şi răs-ecranizat este momentul exact în biografia respectivului când are loc acţiunea din noua poveste. Ei bine, cu greu poţi găsi un moment mai ofertant în întreaga biografie a eroului decât în acest film al lui Matt Reeves (Cloverfield, Let Me In şi ultimele două filme din noua trilogie Planeta maimuţelor).
Interpretat de Robert Pattinson, acest Bruce Wayne nu este cel din The Dark Knight, când deja un întreg batalion de oameni de ştiinţă de la Wayne Enterprises se întrece să-i realizeze cele mai inventive arme şi nici Batman-ul sigur pe el, ba chiar arogant, al lui Ben Affleck din semieşecurile lansate în ultimul deceniu de Warner Bros. Abia ajuns la maturitate, Bruce a devenit Batman abia de doi ani şi, deşi efectele acţiunilor sale sunt evidente într-un Gotham năpădit de criminalitate, eroul deja se întreabă dacă misiunea sa are vreun sens într-o luptă ce pare lipsită de speranţă.
Fără să fie chiar o poveste a originilor, The Batman este o poveste a unor cvasiînceputuri. Iar, din punctul de vedere al popularilor antagonişti ai eroului, chiar este o poveste a originilor. Pinguinul (dacă nu ai şti că rolul e jucat de Colin Farrell nu ai bănui nicio clipă cine e interpretul) încă nu a ajuns gangsterul atotputernic din benzile desenate, The Riddler (un excelent Paul Dano) îngrozeşte oraşul cu primele sale ghicitori, iar Catwoman (Zoë Kravitz) este atât de la începutul carierei încât îşi petrece jumătate din film fără mască pe faţă. În acest context al începuturilor, alegerile pe care trebuie să le facă fiecare personaj au bătaie lungă în parcursul lor viitor, filmul lăsând impresia că totul e posibil. Că Batman va ucide pe cineva, de exemplu, sau că Selina şi Bruce ar putea totuşi începe o poveste de dragoste, lăsând haosul din Gotham pentru a se pierde în asfinţit.
Marea problemă a filmelor cu supereroi (din nefericire o problemă adânc ignorată de scenariştii producţiilor DC recente) este familiarul acestora. Publicul cunoaşte eroul, îi cunoaşte filozofia de viaţă, armele, strategiile, interacţiunile cu antagoniştii/aliaţii şi, dacă eşti fanul benzilor desenate, îi ştii aventurile până la virgulă. În acest context, cu greu se mai poate face un film care să captiveze şi să surprindă, iar premiera de vineri chiar o face, într-un mod mai ataşant decât ne-am aştepta.
Probabil că cel mai cu miez aspect al filmului este mesajul că, dincolo de imixtiunile mai mult sau mai puţin tragice ale destinului, nu suntem altceva decât suma alegerilor noastre şi că această sumă se află în continuă evoluţie, fiecare faptă adunându-se la sau scăzându-se din ea, apropiindu-ne de rău sau îndepărtându-ne de el. Fiecare element din The Batman este consecinţa unei alegeri, de la poliţistul corupt care, după ce se face că apără legea pe străzile din Gotham, îl apără şi pe mafiotul Carmine Falcone (John Turturro), sau judecătorul care ţine ochii larg deschişi la un caz pentru a-i închide la un altul.
Credem că regizorul însuşi este cel care a descris cel mai bine această versiune a lui Batman: "un star rock izolat într-o somptuoasă reşedinţă ce se degradează încetul cu încetul". Şi poate că nimeni nu putea să-l intepreteze mai bine pe acest Batman decât Robert Pattinson, un actor a cărui carieră aproape a fost distrusă de efectele toxice ale celebrităţii... Şi da, dacă te întrebai care e concluzia, The Batman este într-adevăr unul din cele mai bune filme cu supereroi din toate timpurile.
