Nu sunt cel mai mare fan al comediilor românești, de cele mai multe ori comerciale. Până de curând le etichetam instant ca grosonale, cu glume stupide și calitate inferioară. Dar, ne place sau nu să recunoaștem, acest gen de filme are succes la public. Industria cinematografică din România depinde și de producții care prind la marile mase pentru a supraviețui și a oferi diversitate, nu doar de filme de artă văzute în principal de străini la festivaluri. În plus, în ultimul an am realizat că deseori sub stratul de obscenitate și barosăneală se ascund subtilități neprevăzute. În cazul Transilvanian Ninja, melodia lui Puya ajută destul de mult în reperarea lor.
Filmul reprezintă debutul în regie al actorului Alin Panc (Inimă de țigan, R.M.N.) și este realizat în colaborare cu Neagu Theo Thorn, aflat la al doilea film în calitate de cineast, după Avram Iancu împotriva imperiului (2024). Scenariul îi aparține lui Bogdan Adrian Toma, cunoscut pentru Cardinalul – nominalizat la patru Premii Gopo în 2020. Deși poate părea ca o țăcăneală totală din trailer, Transilvanian Ninja este una dintre cele mai autentice comedii românești lansate în ultimii ani, ceea ce se poate simți încă din titlu.
Plasată în Gura Râului din județul Sibiu – sat prin care mergeam câteodată la plimbarea în copilările –, povestea poștașului Ninel, interpretat firesc și candid de Alexandru Pop, și a prietenului său, tâmplarul sensibil Violin (Alin Panc), este de fapt reprezentativă pentru o țară întreagă și nu numai. Într-o lume în care masculinitatea agresivă domină, iar bărbații slabi de înger ajung hărțuiți fără motiv, cursurile de auto-apărare par cea mai bună variantă de protecție. Atâta doar că întregul parcurs este împachetat într-un ambalaj umoristic, pentru a fi mai ușor de digerat.
De fapt, unul dintre cele mai mari avantaje ale filmului este faptul că nu se ia în serios și face mișto de oricine și orice, fără discriminare. Sunt vizate blockbusterele cu supereroi, feminismul, machismul, plasările de produse, inclusiv propriile personaje. Protagoniștii, îmbrăcați în treninguri pe care scrie ZEUS, sunt învățați să lupte de către fiica jurnalistă și foarte atrăgătoare a lui Brusli din Năpârliți, pentru că el este prea alcoolic. Gașca de infractori condusă de Florin, personajul lui Puya, vrea să jefuiască duba poștei cu pensiile folosindu-se de măști de plastic și arme de jucărie. Comisarul șef stă la birou și înfulecă mici cu muștar ca un Jabba the Hutt rustic. Reclamele sunt plasate atât de evident și totuși natural că reprezintă în sine un act comic. Dialogurile conțin referințe chiar și la melodii („Gașca mea”) sau alte filme românești precum Oh, Ramona și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari („Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca ninjalăi”).
Bullying-ul suferit de cei doi amici din cauza prădătorilor, aflați mai sus pe scara ierarhică mulțumită puterii fizice, se reflectă în situația nepotului lui Ninel, hărțuit și el la școală doar fiindcă nu se poate apăra. Pe fundalul bucolic al satului transilvănean, toată această violență se află în completă antiteză cu ce se presupune că înseamnă o viață liniștită la țară. Astfel, apariția unor figuri justițiare care să restaureze pacea și ordinea în micuța localitate ardelenească este o fantezie pe cât de nerealistă, pe atât de necesară. Cine știe, poate cândva un mare interlop va vedea acest film în timp ce își lipește tatuaje din pufuleți pe brațul plin de mușchi și, printre râsete, se va gândi de două ori înainte să mai comită vreo atrocitate.
