Unul dintre cele mai memorabile filme franceze ale anului trecut, Regatul/The Kingdom s-a lansat recent pe marile noastre ecrane. Prin amabilitatea Unfrance, organizaţie ce promovează cinema-ul francez în lume, Cinemagia a putut sta de vorbă cu regizorul debutant Julien Colonna, care reuşeşte un film ambiţios şi complex, refuzând să pice în capcana locurilor comune din poveştile despre gangsteri şi mafioţi.
Regatul ne poartă în Corsica la jumătatea anilor '90. Lesia abia a devenit adolescentă şi vrea să se bucure de vacanţa de vară, dar într-o zi un bărbat apare pe neaşteptate şi o duce la vila izolată unde tatăl ei se ascunde de autorităţi împreună cu clanul său de mafioţi. Când izbucneşte un război cu un clan rival, laţul se strânge tot mai mult în jurul lor, iar moartea pare să pândească la fiece pas...
Cinemagia: Este greu să găseşti un film cu un spaţiu mai bine delimitat ca Regatul, a cărui acţiune are loc într-un loc foarte specific, într-o perioadă specifică şi într-un mediu specific. Cum ţi-a venit ideea filmului?
Julien Colonna: S-a întâmplat acum şase ani, când am aflat că voi deveni tată. Am început să mă gândesc la copilul pe care urma să-l am şi, mai ales, la ce fel de tată voi fi. Şi la ce copil am fost şi la tatăl meu. Asta mi-a readus în memorie o amintire de pe când aveam vreo zece ani, când l-am însoţit pe tata şi pe amicii lui într-o tabără improvizată pe ţărmul corsican. Eram doar noi şi nimeni altcineva cât vezi cu ochii. Pescuiam toată ziua, mâncam ce prindeam şi dormeam sub cerul liber, o viaţă cu adevărat sălbatică. Ani mai târziu aveam să aflu că ceea ce pentru mine a fost o vacanţă în sălbăticie, pentru tata şi amicii lui era cu totul altceva. Asta m-a făcut să mă gândesc la această relaţie între o fiică şi tatăl ei fugar şi cât de dramatică poate fi ea. Un tată şi o fiică într-un context cât se poate de specific, care încearcă din răsputeri să se înţeleagă şi să se iubească unul pe altul.
Şi totul pare împotriva acestei relaţii şi a iubirii dintre un tată şi fiica lui...
Exact. Am vrut să spun povestea din perspectiva fiicei, care încearcă să navigheze şi să înţeleagă această lume eminamente masculină, opacă şi muribundă din jur... Poate supravieţui această relaţie într-o astfel de lume?
Mi-a plăcut foarte mult actriţa din rolul principal, Ghjuvanna Benedetti, parcă este o combinaţie între Sophia Loren şi Alba Rohrwacher. Şi mi s-a părut interesant că de fapt nu este actriţă...
Am vrut actori amatori. Ghjuvanna, interpretul tatălui, Saveriu Santucci, şi restul clanului sunt actori amatori, nu au mai apărut niciodată într-un film. Să găsesc actorii a fost ca un film înainte de film, ca să zic aşa. Casting-ul a durat opt luni, în toată Corsica, cu mai mulţi directori de casting. I-am căutat şi-n gaură de şarpe, în toate sătuleţele, ca să găsesc această tipologie foarte specifică. Aveam nevoie de oameni reali, oameni care nu au pus niciodată piciorul pe un platou de filmare. Unii dintre ei nu au pus niciodată piciorul într-o sală de cinema!
Am întâlnit sute de posibilităţi. A face un film este un proces îndelungat şi nu puteam risca să aleg actorii nepotriviţi. Când i-am întâlnit am văzut potenţialul şi apoi i-am invitat la ateliere de actorie şi apoi la încă unul şi încă unul şi aşa mai departe. A fost un proces realmente fascinant să-i văd cum descoperă meşteşugul actoriei, un meşteşug despre care nu ar fi crezut vreodată că-l au...
Ai spune că actoria este ca un muşchi pe care trebuie să-l exersezi?
Este categoric nevoie de exerciţiu, dar a juca un rol necesită inteligenţă emoţională. Trebuie să ştii cine eşti, să fii tu însuţi şi apoi să iei textul, să te joci cu el şi să rămâi tu însuţi în timp ce devii o altă persoană. Uneori e simplu ca şi cum ai pocni din degete şi pentru Ghjuvanna aşa a fost. Înainte ei am văzut peste o sută de tinere şi am primit probe video cu peste o mie. Brusc, am ştiut că ea e, a fost limpede. Saveriu a avut nevoie de mai mult timp, poate şi pentru că a trebuit să-i modific înfăţişarea, aveam nevoie ca personajul să poarte părul mai lung decât îi plăcea lui. La primul atelier nu m-a convins întru totul, dar când a revenit mi-a oferit fix ce aveam nevoie. Şi apoi a fost din ce în ce mai bun.
Şi asta a fost doar alegerea actorilor. După ce i-am ales au urmat alte ateliere, unde actorii au repetat fiecare scenă una după alta şi am analizat împreună ce se schimbă în modul cum personajele lor gândesc şi reacţionează. Trebuia ca ei să înţeagă perfect resorturile, pentru ca acestea să se regăsească în comportamentul lor în rol. Le explicam de fiecare dată de ce am scris acea scenă, ce rost are şi de ce trebuie să se întâmple atunci şi nu mai devreme sau mai târziu. Pentru că nu au pregătire artistică, iniţial a fost nevoie de toate aceste explicaţii, dar apoi a fost mult mai uşor şi am recurs la indicaţii de regie obişnuite. Ghjuvanna este de fapt voluntară în departamentul de pompieri şi face cursuri de infirmieră, nu avea nicio treabă cu actoria.
Publicul este fascinat de actorii celebri, ai fost tentat să faci compromisuri?
Este o poveste corsicană scrisă de un autor corsican cu personaje corsicane. Nu avea niciun sens să lucrez cu actori francezi cunoscuţi pentru a spune această poveste. Bine, ar fi avut sens să am pe afiş celebrităţi pentru că numele lor ar fi simplificat procesul de finanţare, dar categoric nu asta era direcţia mea. Am încercat să-mi conving producătorul şi da, a înţeles din punct de vedere artistic, dar prima reacţie a fost: "Man, va fi dificil! E un film ambiţios, costă patru milioane de euro. Cum găsim banii fără actori?!". I-am zis că filmul are actori, doar că ei nu sunt cunoscuţi, atâta tot (râde). Nu era obişnuit cu această abordare...
Filmul tău mi-a amintit de un documentar despre Letizia Battaglia, fotografa sicialiană care a documentat crimele mafiei. Documentarul include o ştire dată la televizor despre un lider mafiot care petrecuse zeci de ani într-o peşteră, fără apă curentă şi încălzire, ascunzându-se de autorităţi. Avea o avere nemăsurată şi comandase asasinatele unor magistraţi proeminenţi, dar trăia în acea peşteră insalubră... Nu era o viaţă de pustnic, ci o viaţă mai rea decât a unui deţinut din cea mai rea închisoare.
Dar de asta i se spune "malavita" (n.r. "viaţa rea" în italiană). Din nefericire, poveştile despre gangsteri şi mafioţi sunt tratate în general foarte similar, pe baza a două elemente recurente: banii şi puterea. Capodopera absolută a genului, Naşul, se bazează pe aceste două elemente, dar eu şi coscenarista mea, Jeanne Henry, am vrut să ne poziţionăm diferit. Locurile comune despre crima organizată nu aveau ce căuta în prim-plan, le voiam doar ca fundal pentru relaţia protagoniştilor şi pentru a arăta consecinţele nefaste ale acestei vieţi la marginea societăţii.
E o viaţă adesea prezentată fantezist în cinema, iar eu voiam să fac un portret mai fidel al acestor indivizi pe care îi văd mai degrabă ca pe nişte animale sălbatice, prinse mereu între a vâna şi a se ascunde. Ei trăiesc o viaţă mizerabilă, le e mereu frică. Le e teamă de exemplu ca un apropiat să nu fie ucis, lăsând în urmă o văduvă şi orfani. Este o viaţă fără scăpare, un itinerariu pe care întâlneşti doar moarte şi singurătate. Mă doare că mulţi tineri din toată lumea largă cred că aceasta e o viaţă uşoară. Pot doar să sper că măcar unul dintre ei vede filmul şi îşi pune sub semnul întrebării alegerile şi tentaţiile.
