Interviu cu cei doi Intouchables!

De vineri s-a lansat pe marile ecrane din ţară Intouchables/Invincibilii, o comedie care a reuşit să atragă în cinematografe nu mai puţin de 19 milioane de francezi din noiembrie încoace. O poveste emoţionantă, a prieteniei dintre un artistocrat în scaunul cu rotile şi un băiat de cartier plin de viaţă, Intouchables ţi se dezvăluie şi în interviul de mai jos cu cei doi actori principali, François Cluzet şi Omar Sy. Află ce au ei de spus despre simpaticele aventuri ale personajelor lor, Philippe şi Driss.

Ce te-a atras cel mai mult când ai citit pentru prima oară scenariul pentru Invincibilii?
François Cluzet: Faptul că era povestea a două personaje şi naşterea unei prietenii. Mai simplu, povestea a doi bărbaţi. Nu îmi place nimic mai mult decât să joc pentru partenerul meu. Şi am văzut din start, pe platou, că Omar era pe aceeaşi lungime ca şi mine şi juca pentru mine. Există situaţii în care ştii că nu greşeşti. Invincibilii chiar îi datorează multe: e un tip extraordinar. Chiar am avut impresia că face tot filmul. Îi spuneam de multe ori, “Adu-ţi aminte, joci pentru amândoi, nu am ce să fac...” (râde). Exista o mare doză de complicitate între noi.

Ai abordat acest rol de tetraplegic ca pe o provocare?
Da, pentru că sunt un actor care nu este pasionat de dialog, ci care iubeşte să acţioneze în tăcere. Asta înseamnă că, de obicei, am nevoie de corp în loc de cuvinte pentru a exprima anumite lucruri! Dar, evident, în acest caz nu poate fi vorba despre corp. Deci, când nu este vorba despre corp, ascult, mă implic, iau ce este de luat, râd la tot ce este haios. Complicitatea dintre Philippe şi Driss cam aşa se desfăşoară. Pe o parte, un personaj mobil. Pe cealaltă parte, unul static. Driss devine corpul meu într-un fel. Când el dansează, este ca şi cum aş dansa eu. Când el glumeşte, e ca şi cum aş glumi eu. Pentru că sunt atât de diferiţi, sunt făcuţi să se înţeleagă. Şi în acest mod se apropie unul de celălalt.

Cu Omar şi cu cei doi regizori ai tăi, ai mers să-l întâlneşti pe Philippe Pozzo di Borgo, sursa de inspiraţie a personajului tău, acasă la acesta, în Essaouira. Ce ţi-a rămas în minte din acea vizită?
Au fost momente copleşitoare. Întâlnirea mi-a intensificat angajamentul faţă de film, sufletul pe care l-am pus în munca mea. Totul a luat o nouă dimensiune după ce l-am cunoscut pe acest om, in lumea lui de zi cu zi şi l-am ascultat povestindu-şi viaţa.

Din acel moment, cum te-ai pregătit pentru a deveni Philippe?
După ce am fost captat de talentul lui Omar, munca mea consta în încercarea de a uita de mine. De fapt, acesta este motivul pentru care am ales acest job. Îmi permite să uit de mine. Nu am încercat niciodată să fiu mai chipeş sau mai generos. Nu cu asta mă ocup! Şi personajul meu are o sete pentru obişnuit, chiar daca se găseşte într-o situaţie neobişnuită. Chiar si atunci când Driss propune experienţe care împing limitele, Philippe acceptă din cauza faptului ca nu şi le cunoaşte, asemenea unui copil, vrea să experimenteze tot ce este nou... Cu Invincibilii am trecut printr-un proces de renunţare care-mi place foarte mult.

Filmul a intenţionat să accepte faptul că personajul lui Driss ar trebui să aibă atât de multă inimă încât să se mişte pentru amândoi, să glumească pentru amândoi. Şi, puţin câte puţin, a trebuit să încerc să-i devin partener, să-l alimentez cu replici, să-l fac să râdă in timp ce mă face să râd, să îi fac viaţa mai uşoară in timp ce el mi-o face mie. Spre punctul de a uita de handicap astfel încât să spun: Sunt fericit când sunt cu el. Vreau să insist pe aceasta idee de abnegare pentru că este esenţială pentru mine în munca noastră. Nu trebuie întotdeauna să vrem ca lucrurile să treacă prin noi. Este o oportunitate atunci când "trec" printr-un partener. Este de-a dreptul fascinant la nivel uman. Şi am avut senzaţia că am fost mai senin după filmări.

A fost această complicitate cu Omar evidentă de la început sau a apărut pe parcurs?
Iniţial, când Eric şi Olivier mi-au spus că Omar va juca rolul lui Driss, am analizat puţin mai în amănunt prestaţia sa în show-ul de comedie SAV. Şi mi-a plăcut ce am văzut: gama este destul de largă. Dar, nu uita, acelea sunt decât scurte schiţe, iar munca este total diferită la un film ca Invincibilii! După aceea am urmărit Tellement proches/So Close şi mi s-a părut remarcabil acolo. Este întru-totul implicat în ceea ce face şi nu încearcă să fie mai deştept decât restul. Chiar este un actor minunat. Şi aşa am fost complet liniştit înainte de a începe această aventură. Apoi, o dată ce ne-am întâlnit, chiar dacă Omar este foarte discret, am fost in stare foarte repede să spun că avea încredere în mine. Chiar îmi doream să formez un duo. Pentru ca noi să avem un angajament ca între bărbaţi, ca între actori. La sfârşit de zi, nu eram decât nişte copii care se distrau în curtea şcolii şi care sunt fericiţi când au un partener bun. Am fost norocos, cum am spus şi înainte, pentru că m-am întâlnit cu un prinţ. Cineva cu o abordare sănătoasă, onestă şi generoasă.

Pericolul acestui duo pe care îl formezi cu Omar ar putea fi confruntarea a doi actori jucând individual. În schimb, este ca un balaur cu doua capete, nu poţi vedea unul fără celălalt ...
Acest lucru mă întoarce la ceea ce am tot spus de câţiva ani încoace. Întrecerea dintre parteneri s-a terminat, vremurile când trebuia să creezi un război rece pe platou pentru ca starul să îi zdrobească pe ceilalţi sunt demult apuse. Contrar a ceea ce cred actorii, nu avem o responsabilitate atât de mare. Actorii sunt supraestimaţi. Suntem doar nişte interpreţi. Trebuie să ne cunoaştem locul. Am început ca actor amator. Nu vreau să devin actor profesionist, a confirmat actorul. Mulţumită succesului dobândit, mi-a dat mai multă încredere în mine, mă pot întoarce la stadiul de amator: simpla bucurie a împărtăşirii, de a nu juca ci doar a trăi ca un om simplu. Din punctul acesta, Omar a fost într-o stare de graţie, la fel ca regizorii, drept urmare a fost simplu pentru mine. De asemenea, m-am lăsat dus de graţia lui Philippe Pozzo di Borgo.

O cunosc pe sora lui şi sunt foarte mândru de ea: a fost costumieră la Janis & John. Astfel am aflat despre accidentul lui. Apoi am citit cartea scrisă de Pozzo.

Acest om care spune că cel mai mare handicap al lui nu este că se află într-un scaun cu rotile, ci că trăieşte fără femeia pe care a iubit-o şi care a murit. Cu asta a trebuit să trăiesc: cu vulnerabilitatea unui bărbat vitregit de iubire.

Ţi-ai schimbat părerea despre Philippe în timpul filmărilor?
Problema era că urma să facem o comedie, însă nu puteam fi la fel de caraghios ca în "Les petit mouchoirs" (cunoscut şi sub numele de "Little white lies"). Duceam povara unui handicap şi trebuia să mă port ca atare. Drept urmare, nu mă puteam mişca, însă trebuia să fiu în alertă: să fiu atent la tot ceea ce se vorbea, să am simţurile ascuţite... Philippe este real, aşa că trebuia să mă port ca atare în fiecare situaţie. Şi uitasem că a suferit. Suferinţa sa se revărsa ca o inundaţie, lovindu-mă puternic. Aşa că, înainte de anumite scene care includeau durere, mă retrăgeam într-un colţ pentru a mă pregăti şi a mă concentra, începând un exerciţiu fizic pentru a uita de mine, astfel încât să simt suferinţa personajului. Această pregătire fizică şi senzorială era indispensabilă de vreme ce nu mă puteam folosi de corp pentru a exprima ceva. Dar să lucrezi fără a te folosi de corp nu înseamnă că acesta nu simte nimic. Faţa trebuie să exprime ceea ce simţi. De obicei, renunţ la replici pentru a folosi limbajul corpului. Aici, era invers.

Au existat scene de care ţi-a fost teamă?
Nu. În afară de faptul că trebuia să mă obişnuiesc cu ideea în ceea ce priveşte noţiunea de durere, nu a trebuit să joc ca atare tot timpul, deoarece este o comedie. Trebuia să uităm de acest lucru, dar totuşi să păstrăm asta. Mai mult de atât, Philippe are "dureri fantomă" inimaginabile: îl dor picioarele, deşi nu ar trebui să le simtă.

Scrierile lui Nakache şi ale lui Toledano îndrăznesc să folosească un stil neaşteptat de umor, amintind de faimoasele glume ale lui Hitler despre handicapaţi. Nu îşi cer scuze pentru alegerea folosirii umorului sau a emoţiilor. Nu au niciun fel de complex...
Ei înţeleg perfect că singurele lucruri pe care Philippe le urăşte sunt mila şi compasiunea. Nu vrea să fie judecat după starea lui fizică, din moment ce nu o impune celorlalţi. E conştient că ceilalţi sunt privilegiaţi , pentru că se pot mişca. Însă el se simte norocos pentru că este viu. Eric şi Olivier au putut înţelege perfect acest lucru, folosind umorul pe parcursul întregului film. Mai mult decât atât, fiecare membru al acestui duo are un handicap: În cazul lui Driss avem de-a face cu un handicap social, iar în cazul lui Philippe unul fizic. De aceea, Driss nu îl compătimeşte pe Philippe, îl consideră apropiat.

Ce ai simţit când ai descoperit filmul?
Nu pot viziona filmele în care joc. Însă de data asta am fost mişcat. Şi am descoperit un film reuşit datorită faptului că a fost făcut într-un adevărat spirit de echipă. Atunci când văd "Invincibilii" mă sensibilizează pentru că realizez că am făcut ceea ce trebuia. Provocarea este de a face un film reuşit, nu de a asigura o interpretare în cadrul lui. În cazul acesta filmul este un duo: nu ne îndeamnă să alegem între Driss şi Philippe. În asta constă esenţa filmului nostru. Iar asta este valabil şi în cazul lui Eric şi Olivier: Niciunul dintre ei nu afişează un ego exacerbat. Sunt fericit să văd că facem filme frumoase împreună, într-o atmosferă bună. La sfârşit, cu cât îmi uşurezi viaţa, cu atât interpretez mai bine, pentru că simt că datorez ceva.

Interviu cu Omar Sy.
Pentru rolul său din Invincibilii, Sy a câştigat trofeul Cesar pentru cel mai bun actor, deşi concura cu favoritul Jean Dujardins, mult mai cunoscut pentru oscarizatul The Artist.

Povesteşte-ne cum l-ai întâlnit prima dată pe Olivier Nakache şi pe Eric Toledano.
Omar Sy; S-a întâmplat în 2001, cu ocazia unui scurtmetraj. Ces jours heureux, care a condus mai târziu la colaborarea pentru Nos jours heureux (cunoscut şi sub numele de Those happy days). M-au contactat atunci când scriam pentru Canal+ Ideés cu Fred. Le-am spus că nu sunt actor, că mă străduiam să scriu cât mai multe glume şi că asta era de-ajuns pentru mine. Însă ei au insistat, explicând că şi ei sunt la început, că urma să facem filmul şi că vom învăţa împreună. Vorbeau cu mine atât de relaxat şi de simplu încât am acceptat. Ne-am distrat de minune la realizarea acestui film. Apoi m-au sunat pentru un lungmetraj, iar asta a dus la continuarea colaborării noastre.

Ai fost surprins când ţi-au spus că joci rolul unui doctor în Tellement Proches?
Sincer, când m-au chemat pentru Nos jours heureux, mi-am dat seama că sunt nişte tipi foarte loiali. S-a format o prietenie adevărată între noi, devenind din ce în ce mai puternică de atunci.

Când au discutat prima dată cu tine despre Invincibilii?
La scurt timp după ce am terminat filmările pentru Tellement Proches. Mi-au spus de documentarul despre viaţa lui Philippe Pozzo di Borgo şi Abdel, adăugând că vor să facă un film cu acest subiect. Indiferent de ceea ce mi-ar fi oferit simţeam nevoia să-i urmez. Aşa s-a întâmplat după Nos jours heureux şi cu atât mai mult după Tellement Proches...

Ce ai simţit când ai văzut documentarul?
Mi-am dat seama imediat că ar putea fi un film interesant, mai ales datorită stilului, sensibilităţii, preciziei, umorului din situaţiile dificile, profunzimii pe care Eric şi Olivier le presară în munca lor. Fuziunea ar fi ideală dacă ar reuşi să găsească echilibrul între emoţie şi umor.

Scenariul te-a cucerit pe loc?
Da. Pe măsură ce-l citeam mi se confirma în totalitate prima impresie. Sunt un mare fan al scenariilor lor pline de umor, umanitate şi adevăr. Şi în ceea ce priveşte acest subiect, stilul lor capătă o nouă dimensiune.

Cum te-ai descurcat cu interpretarea personalului Driss?
Am vorbit despre asta încă de la început cu regizorii. Apoi a avut loc ceea ce ei numesc "cursul de integrare", o excursie în Essaouira împreună cu François Cluzet pentru a-l întâlni pe Philippe Pozzo di Borgo. Acela a fost momentul în care echipa s-a întregit şi s-a sudat. Acela a fost adevăratul moment în care proiectul a demarat. A fost un moment incredibil. Am reuşit să comunicăm imediat, creându-se o relaţie firească între noi.

Am avut ocazia de a-l cunoaşte pe Philippe de Pozzo, un om extrem de inteligent, plin de viaţă, cu simţul umorului şi cu o privire insistentă. Am rămas şocat de dragostea cu care povestea despre Abdel, persoana pe care o întrupează Driss. Mai ales felul în care îi rostea numele era impresionant. Era uşor să îţi dai seama de legătura puternică dintre ei. După vizită cu toţii ne-am simţit responsabili şi presaţi, datorită respectului pe care acest om îl impunea. Cel mai bun mod de a ne arăta respectul pentru povestea lui a fost realizarea acestui film.

Cum s-a consolidat relaţia dintre tine şi François Cluzet?
Nu prea ne cunoşteam înainte de colaborarea la acest film... ne-am întâlnit doar ocazional. Iar când am aflat că va interpreta rolul lui Philippe am fost atât de fericit cât şi stresat. M-am simţit un pic speriat, dar fără a face un caz din asta, apoi am văzut în el dorinţa de a juca alături de mine, lucru care era reciproc. Din acel moment totul s-a derulat firesc între noi, sub privirile bine intenţionate ale lui Eric şi Oliver. Toate temerile mele au dispărut instantaneu. François este foarte deschis şi generos, odată ce a deschis uşa nu o mai închide. Ar fi putut să mă preseze, spunându-mi că va trebui să dau ce am mai bun, dar a procedat exact invers. Mi-a spus de la început: "Facem acest film împreună. Cel mai important lucru este ceea ce se întâmplă între noi". Mă simţeam flatat de privirile lungi şi încurajările sale. Ne-am inspirat şi ne-am încurajat reciproc.

Ai fost mai tensionat decât în cazul filmelor anterioare în care ai colaborat cu Eric şi Olivier?
Pentru că mai lucrasem cu ei deja, m-am simţit mai relaxat, precum şi cu ideea de a lucra în doi, din moment ce am făcut asta tot anul! La fel ca şi celelalte, "Invincibilii" mi s-a părut special. Eric şi Olivier discutau mai mult cu mine de fiecare dată, pentru ca presiunea să crească. Sunt mândru de încrederea pe care o au în mine.

A existat mult exerciţiu în dialog, în ceea ce priveşte stilul şi dicţia?
Da, ăsta este un alt motiv pentru care îmi place atât de mult să lucrez cu ei. Înainte de filmări puneam la punct numeroase detalii cu privire la scenariu. Iar apoi, pe platou, îmi dădeau libertatea de a încerca unele lucruri. Îi obligau până şi pe actori să facă asta şi să facă faţă improvizaţiilor . Nu te simţi niciodată liniştit. Chiar şi în timpul pauzelor, au discuţii deoarece brusc le vine o nouă idee. De fapt, continuăm să căutăm umanitatea şi adevărul solicitat de subiect în timpul filmărilor, încercând să evităm patosul şi glumele brutale.

Primele scene ale filmului îl ilustrează pe Driss în lumea lui, cea a ghetourilor, o lume pe care de multe ori cinematografia întâmpină probleme în a o arăta, fără să pară o caricatură. Cum ţi se pare abordarea lor?
Scenele sunt importante, pentru că ne putem da seama de unde provine Driss. Şi consider că sunt şi mai importante pentru mine, deoarece de acolo provin şi eu. Astfel încât mă simt responsabil: dacă vorbesc despre asta, trebuie să o fac în mod corespunzător. Eric şi Olivier ştiu asta. Oferindu-mi şansa de a juca în acest film, este clar că ăsta a fost unul din motive. Am avut încredere în ei: Consider că cinematografia franceză nu a vorbit niciodată despre ghetouri într-un mod atât de poetic şi delicat. Nu jignesc nimic, pur şi simplu relatează lucruri. Este neutru şi totuşi foarte intens. Eric şi Olivier nu şi-au impus niciodată punctul de vedere: pur şi simplu au exprimat ceea ce au văzut, în imagini. Şi ştiu că ăsta este încă un motiv pentru care sunt mândru să joc în "Invincibilii".

Există o scenă comică în care ai dansat pe melodia "Earth, Wind & Fire." Ce amintiri ai în legătură cu asta?
Un lucru pe care îl am în comun cu Eric şi Olivier este dragostea pentru muzică şi dans. Iar acea scenă, este minunată deoarece se petrece imediat după ce Philippe a încercat să îl introducă pe Driss în lumea muzicii clasice. Astfel, are loc un schimb: Driss vrea ca el să asculte şi să îi împărtăşească muzica. Nu este la fel de precis ca şi Philippe însă acesta se pricepe foarte bine la dans. De fapt, Driss dansează pentru Philippe. Aşa că trebuia să fie cât mai plăcut posibil. Însă, cu melodia "Earth, Wind&Fire," acest lucru a fost foarte uşor.

Cum ai reacţionat la descoperirea filmului?
După primele trei minute - iar acest lucru este o premieră pentru mine - m-am lăsat purtat de poveste. Sincer, nu văzusem nicio filmare de pe platou. Pentru acest film, am evitat să merg să văd filmările pentru a putea rămâne în pielea personajului. Astfel încât, în momentul în care am văzut filmul, am redescoperit povestea, întregită de munca întregii echipe. Am fost foarte mândru de acest film. Am fost copleşit de emoţia din ochii lui Philippe/François. Mi-a luat mult timp să revin cu picioarele pe pământ...