În lumină / Das licht înfățișează deseori ritualuri cu lampa stroboscopică de mare frecvență ce oferă o experiență "aproape de moarte" participanților, ajutându-i pe aceștia să capete o perspectivă mai cuprinzătoare asupra vieții lor și asupra problemelor cu care se confruntă. Așa cum lumina orbitoare a lămpii se proiectează intermitent pe chipurile personajelor, într-o manieră similară alege și regizorul și scenaristul Tom Tykwer (Atlasul norilor, Babylon Berlin) să prezinte în mod obsesiv teme sociale apăsătoare într-o dramă psihologică preponderent bizară și incoerentă, de două ore și 42 de minute. În același timp, acesta își permite să încalce orice regulă atunci când oferă fiecărui protagonist câte un moment de musical cu elemente suprarealiste. Cireașa de pe acest tort cu de toate apare atunci când băiețelul Dio (Elyas Eldridge) cântă "Bohemian Rhapsody" atât la mijloc, cât și la final: poate-poate publicul o să se conecteze măcar în acele momente cu un film mult prea alienant.
Nu este de mirare că, în tradiția filmelor germane moderne de festival, În lumină include o narațiune criptică (în care cu greu îți dai seama ce urmăresc personajele și despre ce este vorba), dialoguri fără substanță, personaje distante și o atmosferă depresivă într-un Berlin în care plouă aproape tot timpul. Nu e surprinzător nici faptul că acest cadru apăsător este uneori înlocuit brusc cu scene în care lumina puternică a soarelui apare de nicăieri, iar ploaia se oprește pe neașteptate, de parcă Tykwer a apăsat pe un întrerupător: metaforele vizuale sunt utilizate și ele preponderent pentru a amplifica ideile regizorului.
Povestea urmărește o familie germană ai cărei membri par atât de rupți de realitate încât nu realizează nici măcar faptul că menajera, Maya (Agnieszka Salamon), a făcut infarct și a decedat în bucătăria lor. Băiatul Jon Engels (Julius Gause) este prea ocupat să se joace toată ziua cu o pereche de ochelari de VR (realitate virtuală), pentru Tim (Lars Eidinger), tatăl, prioritatea când revine de la muncă este să se dezbrace de toate hainele și să ia o bere din frigider, iar mama, Milena (Nicolette Krebitz), are constant probleme importante de rezolvat la telefon, întrucât încearcă să mențină finanțarea din partea guvernului german cu privire la un proiect cultural în Nairobi, Kenya. Trupul menajerei este descoperit abia dimineața următoare, când fiica, Frieda (Elke Biesendorfer), ajunge acasă, nedormită de două nopți și proaspăt venită dintr-un club în care s-a drogat cu prietenii ei. Totul se schimbă, însă, atunci când apare în scenă noua menajeră, Farrah (Tala al Deen), o refugiată siriană care ajunge să se comporte ca un psiholog cu fiecare membru al familiei, ca mai apoi să le propună terapia cu lampa stroboscopică.
Temele sociale alese nu numai că sunt importante, dar cel mai probabil reprezintă și sursa multor dezbateri în societatea germană contemporană. Migrarea refugiaților sirieni (mulți dintre aceștia trăind adevărate traume pe drumul spre Europa), finanțarea proiectelor din Africa și alienarea familiei caucaziene contemporane reprezintă toate subiecte ce pot sta la baza câte unui film. Tentativa lui Tom Tykwer de a le combina pe toate este lăudabilă, însă pelicula se simte prea încărcată, mai ales când temele sumbre abordate sunt amestecate cu momente de musical care apar de nicăieri. Mai mult, deși filmul prezintă într-o lumină critică situația actuală a Europei Occidentale în scop moralizator, narațiunea ajunge în anumite momente să se opună în mod paradoxal tocmai mesajului pe care regizorul încearcă să-l transmită: membrii familiei Engels, construiți cu scopul de a critica societatea occidentală, au inițial nevoie de Farrah pentru a se reconecta unul cu celălalt, însă finalul dezvăluie că, de fapt, refugiata era cea care depindea de familie. De asemenea, Godfrey (Toby Onwumere), tatăl kenyan cu care Milena l-a conceput pe Dio, o critică fățiș pe mamă, reproșându-i că are o atitudine de "colonialistă" (ca și majoritatea occidentalilor din Africa), în cadrul unui conflict referitor la care dintre părinți să rămână cu Dio cu ocazia întoarcerii lui Godfrey în Kenya. Totuși, această critică pare cel puțin nedreaptă, având în vedere că Milena își neglijează familia o bună parte din film și se preocupă constant pentru a asigura finanțarea teatrului pentru copii din Nairobi.
În lumină reprezintă un film interesant ce poate deschide nenumărate dezbateri despre lumea contemporană, situația imigranților și a refugiaților și raportul dintre societatea europeană și cea africană. Cu toate acestea, deși pelicula lui Tykwer debordează de energie, scenariul nu funcționează pe deplin deoarece abundă în prea multe elemente eterogene și se preocupă mai mult să prezinte subiecte atractive pentru festivaluri (Berlinale în special fiind cunoscut pentru preferințele față de filmele cu tematică socială) decât să creeze o narațiune coerentă și bine închegată.
Merită menționat și faptul că multe secvențe din film, îndeosebi finalul, nu sunt prea prietenoase cu persoanele care suferă de epilepsie (ceea ce nu este semnalat la început), având în vedere că lumina puternică a lămpii stroboscopice (care poate fi un factor declanșator al unei crize epileptice) este îndreptată către spectatori într-un mod aproape agresiv și obsedant, poate într-o ultimă încercare a regizorului de a ilumina publicul.
